24 ianuarie, ziua Micii Unirii, n-a reușit niciodată să se întipărească în mințile și sufletele românilor ca fiind o sărbătoare adevărată. Întodeauna i-a lipsit acel nuștiuce care transformă o zi banală de miercuri într-un motiv de băut cu familia și prietenii. Desemnarea ei ca zi liberă oficială nu ajută, sărbătorile adevărate sunt mai mult decât zile în care băncile sunt închise. Mult mai mult.

Sărbătorile adevărate aduc cu ele o stare aparte, un fior inefabil, o bucurie lăuntrică distinctă, de copil care se trezește speriat că a întârziat la școală și apoi își amintește că nu se face școală în ziua respectivă. Cumva, le simți că sunt zile speciale fără te uiți în calendar. Le miroși, pentru că fiecare din ele are asociat un parfum deosebit, un miros unic.

E vorba de mirosul de mâncare. Fiecare sărbătoare mare are un fel de mâncare reprezentativ. Paștele are mielul. 1 Mai are micul. 1 decembrie are fasolea cu ciolan afumat. Crăciunul are sarmalele și derivatele din porc. Asta face diferența dintre o sărbătoare reală și o zi liberă oarecare pe care guvernul le-a dat-o de pomană bugetarilor.

Sărbătorile adevărate dispun de un preparat culinar care coagulează în jurul său o întreagă mitologie. Salatele de beouf sau de vinete, mezelurile home-made, răciturile, cozonacii, prăjiturile, acestea sunt doar figuranții care gravitează în jurul vedetei, fără de care sărbătoarea respectivă ar fi lipsită de orice sens. E imposibil să-ți imaginezi un Paște fără drob de miel, un Crăciun fără sarmale sau un 1 Mai fără mici la grătar.

Asta îi lipsește lui 24 ianuarie pentru a deveni o sărbătoare serioasă. Ceva special de băgat la maț. Fără un fel de mâncare care să-i captureze esența, Mica Unire nu poate fi mai mult decât echivalentul festiv al unui copil prost care vrea să stea la masa adulților chiar dacă nu înțelege nimic din discuțiile lor și nu poate contribui cu nimic constructiv.