…garden variety end of the world mumbo-jumbo…
În caz că v-a nedumerit titlul, vă spun că este vorba de un film apărut recent în cinematografe. Un film mai aparte, destul de diferit față de șablonul clasic al filmelor de mall, dar totuși destul de mainstream pentru aduna niscaiva plătitori de bilete și a căptuși confortabil pușculița producătorilor. De unde și ideea mea de titlu alternativ, Mainstream Melancholia, fiind vorba de un film mai profund decât media și care are succes la box-office, dar și o analiză a comportamentului uman în fața unui foarte previzibil și foarte apoteotic sfârșit al zilelor. La fel de bine l-aș fi putut compara cu Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, pentru că subiectul se învârte timid în jurul unei povești stinghere de dragoste, dar fără imensa bilă de foc care lovește pământul la sfârșit și-l distruge complet în mai puțin timp decât îți trebuie ție să realizezi că, într-un fel, cu toții suntem de fapt singuri în momentul morții.
Este de-a dreptul înduioșător firescul ridicolului din majoritatea situațiilor întâlnite pe parcursul filmului, cu atât mai mult cu cât conștientizarea dezastrului suprem este sinonimă cu dispariția treptată a inhibițiilor de orice fel. De unde și bucuria aproape copilărească resimțită de meseni la o petrecere unde unul din invitați a adus heroină.
Apatia personajul lui Steve Carell (Dodge) este cu atât mai contrastantă în mijlocul tuturor excentricităților și nebuniilor cu cât platitudinea lui este la fel de expresivă ca strigătul mut din pictura lui Munch. Dodge este o insulă zen în mijlocul unui ocean în care spiritele răbufnesc parcă pentru a compensa întregi vieți potolite și temperate nemilos de flagelul conștiinței sau de frica încălcării normelor sociale. Naturalețea cu care sunt rostite replici de genul “dacă nu mă violezi nici eu nu îți fur nimic din casă” este dezarmantă la modul tragi-comic, iar fiecare zâmbet și hohot de râs ajunge să ascundă tristeți adânci și frici nerostite.
Keira Knightley (Penny) este la fel de simpatică ca-ntotdeauna și relaționează bine de tot cu eroul principal. Dacă aș fi genul cusurgiu aș putea găsi nodul din legendara papură și aș spune că un artificiu deloc subtil al regizorului plus alte mici neatenții forțează într-un fel deznodământul. Lucru care se trece ușor cu vederea ținând cont de specificul intrigii. Indiferent de amploarea sfârșitului, cu toții ne dorim un happy end.
. . .
. .
.