Category Archives: Universuri perpendiculare

Extraturiștii

Aruncăm anual miliarde de dolari în drone super-inteligente care pot ținti din orbită chiar și locul acela păros dintre coaiele și găoaza țânțarului, dar ne zgârcim la niște mochete amărâte care să învioreze puțin coridoarele astea interminabile, se gândea Michael în timp ce ecoul propriilor pași îi ridica părul de pe ceafă. Înțeleg nevoia de discreție a întâlnirilor noastre, dar nu înțeleg de ce insistăm să confirmăm la literă clișeul acesta al serviciilor secrete care își desfășoară misiunile secrete în buncăre secrete cu pereți scorojiți, tavane joase și igrasie secretă. Am putea fi la fel de acoperiți și într-un zgârie-nor cu privire spre parc. Avem tehnologia, chiar dacă puțini știm de ea. Poftim, până și neonul ăsta tâmpit se crede într-un film de duzină și a început să pâlpâie prevestitor, de parcă urmează să fiu atacat de un monstru imediat după ce deschid ușa. 

La nivel conștient, Michael știa că nu e nici în monstru după ușă, dar asta nu-l împiedică să fie scuturat de friguri în momentul în care atinse clanța. 

În camera pentru situații extreme, tensiunea putea fi tăiată cu cuțitul. Chiar și cu unul dintre acelea de lemn pe care le primești la pachet când comanzi mâncare de la restaurante vegetariene care se iau prea în serios. Murmurul discuțiilor încetă în clipa în care Michael intră în încăpere făcându-l să creadă că se vorbea despre el. Comandantul suprem stătea în capul unei mese de tablă de o culoare care sfida curcubeul. Gri secret, i-ar fi spus Michael. Locul ocupat de șeful statului era singurul în stare să-i divulge rangul, pentru că nimic altceva din prezența lui nu trăda faptul că ar fi fost superiorul celorlalți. Părea pierdut. Părea speriat. Părea că ar vrea să fie oriunde altundeva, ceea ce desigur că era valabil pentru toți ceilalți, atât că toți ceilalți erau destul de profesioniști încât să-și mascheze mai eficient jena. 

Michael își așeză servieta pe masă, o potrivi astfel încât baza ei să fie paralelă cu marginea și apoi se lăsă încet pe scaun, nu înainte de a transmite un salut rece încăperii. Cei care stătuseră în picioare până atunci se așezară și ei. Catherine îi zâmbi scurt. Doug îi făcu un semn discret cu capul. Președintele îl ignoră; lucra intens la un tweet, deși i se spusese în mai multe rânduri că încăperea era ecranată. 

– Ai avut dreptate, zise Catherine. Știrea a trecut aproape neobservată. 

– Mda, răspunse Michael.

– Încă crezi că am greșit? întrebă Doug.

– Mai contează ce cred eu? 

– Ești expertul nostru în manipulare media, spuse Steve. Contează.

– Fake news, șopti președintele fără a ridica ochii din telefon. 

Replica președintelui avu darul de a coagula instant tensiunea, care nu mai putea fi tăiată acum decât – poate – cu un cuțit de întins untul. Liniștea care pornea din mijlocul lor se lovea de pereți și se întorcea întărită pentru a le apleca umerii și privirile. Cu toții erau conștienți că se aflau acolo doar pentru a spăla puținul care mai rămăsese nepătat din imaginea președintelui. Cu toții, mai puțin președintele.

– Mda, zise Michael. 

– Rapoartele noastre spun că subiectul a fost îngropat printre dezbaterile dintre cei care echivalează noțiunea de obiect zburător neidentificat cu cea de extratereștri și cei spun că sunt două chestii distincte și care au dreptate… din punct de vedere strict semantic. O parte considerabilă a opiniei publice și-a dat seama că am lansat imaginile acelea pentru a distrage atenția de la ceva, dar nu există un consens asupra lucrului de la care vrem să distragem atenția.

– Să-i mulțumim Celui de Sus, pentru favorul ăsta, zise unul dintre cei prezenți, întrerupând discursul lui Catherine.

– Căruia dintre cei de sus? întrebă Doug afișând un zâmbet amar.

– Mda, confirmă Michael.

– Alți imigranți, bombăni președintele punctându-și cuvintele cu degetul mijlociu în ecranul tactil al telefonului.

Tensiunea avea nevoie de un cuțit adevărat pentru a mai putea fi tăiată. Te-ai fi descurcat și cu o brișcă ascuțită recent, dar greu. Catherine își adună rezervele de răbdare și continuă prezentarea.

Cu o zi înainte, în ciuda avertismentelor lui Michael, Pentagonul eliberase în spațiul public o serie de filmulețe scurte în care apăreau mai multe obiecte zburătoare neidentificate. Guvernul american recunoscuse oficial că avea imagini cu obiecte zburătoare de origine necunoscută. Era, evident, o minciună. Pentagonul știa foarte bine cine îi penetra spațiul aerian și de ce. Pentagonul fiind Doug. 

– Rapoartele noastre, continuă Catherine, a cărui singură atribuție era să aibă rapoarte despre orice, spun că o parte din public e pregătită pentru contactul cu o civilizație extraterestră. O parte care, de câțiva ani, de când avem ajutorul industriei de film, este în continuă creștere.

– Dar câți din ei sunt pregătiți pentru adevăr?

– Rapoartele noastre spun că nu destui.

– Mda. 

– Și cum sugerezi să continuăm? întrebă Steve, asistentul, care trebuia să se asigure că înțelege tot ce se discută pentru a-i putea face apoi un rezumat succint președintelui. 

– Mai avem mașina aia a timpului? Să meargă cineva înapoi și să șteargă filmele înainte să fie publicate, propuse Michael.

– Avem o mașină a timpului? se entuziasmă Steve.

– Nu, zise Doug. Și chiar dacă am avea, nu așa funcționează timpul.

– Sfatul meu este să ieșim peste o săptămână cu anunțul că am identificat obiectele zburătoare și că aparțineau unor operatori privați care făceau teste. De când și-a lansat Elon sateliții, toți patronii marilor firme au început să-și dea filme de exploratori ai spațiului. E plauzibil. E curat. E ceva.

– Atât?

– Atât trebuie să știe publicul. Iar rapoartele despre ce se întâmplă cu adevărat… Catherine?

– E ca și cum n-au existat niciodată.

– Mulțumesc. 

– Ce anume se întâmplă cu adevărat? întrebă Steve.

Doug îl fixă cu privirea pe Michael, invitându-l să-i explice celui mai puternic om din lume, prin intermediul asistentului său, situația. Michael acceptă mai mult din dorința de a arăta încă o dată, în fața tuturor, că Doug greșise când îi ignoră sfaturile. Îi explică lui Steve despre vizitatorii extratereștri.

Guvernul american știa de existența extratereștrilor încă din anii ’40 și niciodată n-a fost dispus să le recunoască oficial existența. A lăsat să zburde zvonurile despre Roswell, despre Zona 51, despre răpiri și experimente cu specific anal, despre conspirații cu reptilieni, despre farfurii zburătoare și despre resursele pe care ar dori să ni le fure extratereștrii. Uneori le-a și perpetuat, pentru că orice zvon, oricât de stupid și de incredibil, era de preferat față de adevăratul motiv al vizitelor acestora: turismul low-cost.

Pe la mijlocul anilor ’50, un grup de cercetători americani a analizat rămășițele unei nave prăbușite în statul Texas și a ajuns la concluzia că era o navă de croazieră intragalactică low-cost. Din faptul că pasagerii nu aveau destul loc pentru a-și întinde tentaculele, din lipsa evidentă a hranei care să fie inclusă în prețul călătoriei și din starea deplorabilă a instrumentelor de bord, oamenii de știință americani au dedus că au de-a face cu un transportor turistic. Le-a luat ani de zile să descifreze limbajul care acoperea tabletele de siliciu găsite în spătarul fiecărui scaun. Într-un final, au înțeles rațiunea vizitelor extraterestre.

Aparent, Pământul este atractiv doar pentru un anume tip de turism interplanetar. Unul ieftin și riscant, potrivit doar pentru cei care caută senzații extreme pe planete de lumea a treia. Turism de nișă, improvizat, uneori clandestin, în navete ale căror scuturi de camuflaj funcționează defectuos, motiv pentru care oamenii de pe Pământ semnalează relativ des întâlniri de gradul trei.

Din dorința de a-i asigura președintelui un loc privilegiat în cărțile de istorie, Doug se gândise că treaba cu extratereștrii e destul de inspirată. Le spunem oamenilor despre extratereștri, dar nu în mod direct și fără a admite că ne vizitează doar pentru că li se pare exotic să vină într-un cvadrant atât de sălbatic al galaxiei. 

  – Eu tot nu văd problema, interveni Doug.

  – Problema e că i-ai făcut curioși și sunt prea mulți și au prea multe resurse pentru a nu afla într-un final adevărul. 

  – Ah, da, poate, în timp, cu noroc, să se găsească unii care să poate dovedi toate astea. Dar ce-i sigur e că avem destule resurse să-i… cenzurăm.

  – Mda.

  – Libertate de expresie, concluzionă președintele, cimentând tensiunea, după care se ridică brusc din scaun pentru a ieși afară să găsească semnal la telefon și să-și poată publica liniștit tweeturile despre închiderea granițelor.

Foto: Mars Attacks!

Și dacă trăim într-o simulare?

Realitatea e o simulare e una dintre teoriile care încearcă să explice viața, universul și motivul pentru care nu reușești niciodată să bagi mufa USB din prima.

Conform acestui exercițiu de gândire, întreaga existență percepută de noi e o simulare, o realitate virtuală randată de un calculator dintr-o altă dimensiune, iar noi, oamenii, suntem niște algoritmi matematici, niște linii de cod fraiere, niște comenzi banale care lucrează cu un număr limitat de variabile într-un număr limitat de feluri. Practic, suntem niște Tamagotchi la o rezoluție mai mare. Pokemoni, pentru cei mai tineri dintre voi. SiMS care își îneacă angoasa existențială în bere artizanală.

Creatorul unei astfel de realități simulate nu poate fi decât un programator, un developer care ne-a creat din nimic cu ajutorul unei tastaturi cu luminițe colorate și a mai multor doze de energizant. Atotputernicul e doar un tip care știe cu calculatoarele, se îmbată ca pula în teambuilding-uri și își strică salariul pe gadgeturi inutile, gen drone warp sau imprimante 4D.

Dumnezeu e un IT-ist

Facă-se voia Sa și ruleze lin aplicația Lui

Dumnezeu e un IT-ist, de aia nu are gagică. Dumnezeu e un programator, iar asta înseamnă că Satana e dușmanul unui programator. Satana e un tester. Dumnezeu e un game developer iar noi toți suntem personaje într-un GTA Balkans.

E greu să-ți bucuri sufletul și să te afunzi în contemplări metafizice la gândul unui Dumnezeu care vine la birou cu trotineta cuantică, stă la coadă la împinge-tava pentru Meniul Zilei în cantina corporației și mai are 27 de ani-lumină* pentru a-și plăti creditul luat pentru un cuadrant galactic confort doi. Totuși, teoria își are meritele.

Toți IT-iștii se cred niște mici dumnezei, deci se confirmă într-o mică măsura presupunerea că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui. Din câte am observat, însă, Dumnezeu e un IT-ist mediocru, ca ăla care a făcut site-ul CFR sau aplicația FreeNow.

Infailibilitatea Sa e un mit. Dumnezeu greșește des. Codul e plin de comenzi care se contrazic. De exemplu: m-am trezit azi noapte și îmi era sete dar îmi trebuia și să urinez; în același timp, în corpul meu era și prea multă, și prea puțină apă. Eroare de programare. Glitch în matrice. Somn futut.

IF încălzire globală THEN ierni mai grele în unele locuri. Poftim exemplu de codare contraintuitivă. IF vrei să poluezi mai puțin THEN ajungi să poluezi mai mult, ca atunci când am luat burgeri vegani ca să nu mai prospere industria creșterii de vite, una dintre cele mai poluante chestii ever, dar am aruncat la gunoi o gașcă de plastic, în care veniseră ambalați burgerii.

Dumnezeu e un IT-ist care a uitat să-ți protejeze sistemul când a intrat pe site-uri dubioase și acum simularea i s-a umplut de viruși. Teoria stă în picioare. Doamne ajută.

—–

*anii-lumină măsoară distanța doar în simularea noastră; în afară, măsoară altceva, Dumnezeu știe ce

Foto: medium.com

Creditul pentru nevoi pasionale

Cu lacrimi în ochi, emoție în suflet și un ușor tremurici în mâna care ține portofelul, suntem pe cale să penetrăm plăpând una dintre cele mai costisitoare perioade din calendarul masculin. Este vorba, desigur, de triunghiul amoros Sf.Valentin – Dragobete – 8 Martie.

O mențiune specială o primește și Mărțișorul, fără a prinde podiumul, pentru că în general e greu să transformi mărțișoarele în sex, oricât de frumos și de scump ar fi cel pe care i l-ai dat învățătoarei.

E vremea în care nu poți arunca un chiștoc din mașină fără să lovești un bărbat care ține în mână un buchet de flori cu aceeași crispare cu care ar căra un animal mort până la gârla de la marginea orașului. Paralela nu-i exagerată, pentru că țin minte din copilărie că orice șobolan mort găsit în jurul blocului era luat pe sus cu două degete și dus unei fete, exact ca o floare, dar cu intenții diferite.

Luna iubirii transmite subliminal nevoia unor gesturi grandioase. De la lumânări parfumate și petale de trandafir risipite în dormitor, până la weekenduri romantice în străinătate; de la bijuterii bătute în cristale Ceaikowski, până la cereri în căsătorie a căror coregrafie strică dispoziția unui cinema plin de oameni; dovezile de afecțiune dictate de convenția socială costă bani.

Strâmtoreala financiară n-ar trebui să-ți împiedice accesul la strâmtoreala cealaltă, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte misogin, astfel că băncile ar trebui să lanseze un nou tip de credit: creditul pentru nevoi pasionale. Cu sume variabile, setate în funcție de statutul relației și dificultatea de a aprinde – sau reaprinde – flama pasiunii, cu dobânzi fixe, stabilite în funcție de aspectul fizic, și cu posibilitatea refinanțării în cazuri extreme în care corasonul refuză să cedeze în fața comercialului.

Alternativ, pentru a-și face și mai evidentă utilitatea, creditul pentru nevoi pasionale și-ar putea schimba numele în împrumut pentru futut.

Foto: oahuphotography.com

Săptămâna ALTFEL la Școala Vieții

“Săptămâna Altfel” este un program prin care Ministerul Educației susține educația alternativă. Inteligența stradală pe care se concentrează curicula Școlii Vieții este pusă pe plan secund vreme de șapte zile, timp în care atât elevii, cât și fraierii cărora elevii le iau banii de buzunar se bucură de noi experiențe inculturale și antisociale.

Având sloganul “Să ști m-ai multe, să fiii mai bun“, programul combină spiritul unei instituții de învățământ progresiste cu senzația aia pe care o ai când simți că petrecerea urmează să se strice pentru că doi tipi beți o să se bată din cauza unei manele.

 

Obiectivele propuse

Timp de o săptămână, bagabonțeala aprobată de minister ca plan de învățământ este înlocuită de activități speciale, furturi de meserie, schimburi de experiență cu foști deținuți și TED Talk-uri ținute de viitori deținuți. Scopul acestor activități este diversificarea schemelor de descurcăreală prin care elevii se vor întreține după absolvirea cursurilor.

Structura laxă a programei școlare a Școlii Altfel permite ca Săptămâna Altfel să fie ținută în orice perioadă, în funcție de combinațiile pe care le au profesorii cu prietenarii lor din țară sau din străinătate.

Indiferent că se adresează celor mici, care abia au învățat cum să salte bani din portofelele părinților, sau avansaților, care fac profit din vândut gramul la zeroșapte, activitățile din Săptămâna Altfel trebuie plănuite din timp și organizate cu atenție și cu ochii în patru, să nu vină garda.

 

Documente necesare pentru participarea la Săptămâna Altfel

  • extras de card, adică dovada că poți extrage un card din poșeta unei tipe care stă pe telefon în autobuz sau metrou;
  • copie ilegalizată după cartea de identitate, adică un buletin fals;
  • scrisoare de intenții criminale;
  • eseu de 1.000 de cuvinte având titlul “Dragnea președinte”;
  • dosar cu șină.

În absența oricăruia dintre documentele de mai sus, se poate încerca o “intervenție” la responsabilul cu înscrierile. Intervențiile încep de la 200 de euro, sau echivalentul în lei, bani care trebuie rulați frumos într-un fișic, așa cum s-a putut vedea de mai multe ori în serialul The Sopranos.

 

Idei și exemple de activități extrașcolare în Săptămâna Altfel

Orientativ, Ministerul Educației și Efortului a enumerat o serie de activități cu caracter facultativ care pot fi urmărite în cadrul Săptămânii Altfel. Inițial, ministerul a intenționat să propună cinci categorii, dar una s-a furat și una s-a pierdut, rămânând astfel doar trei:

  1. Artistice: mâncat semințe și vorbit în timpul filmelor; bătăi cu galeriile de fotbal; huiduit piese de teatru în care se menționează cuvântul “evreu”; tag-uit clădiri proaspăt renovate; vizitat librării și furat cărți care par scrise de homosexuali; ateliere de creație unde își pot fabrica singuri arme albe; cursuri de dans și cursuri de hărțuit femei care nu vor să danseze.
  2. Tehnico-științifice: experimente de chimie axate pe vândutul de etnobotanice minorilor și apoi observarea comportamentelor de zombie provocate de acestea; agresiuni fizice fără profesor; cursuri de programare a următoarelor lovituri; matematică și statistică în cardul jocului de alba-neagra; reglări de conturi sau reglat telescopul pentru a vedea în apartamentele din blocul vecin.
  3. Sportive: fugă, sprint, sărituri peste garduri, turnicheți și alte obstacole, alergare ușoară, stat pe bancă cu picioarele și bătut pasul pe loc.

 

În lipsa unor date oficiale, pe care cei de la Școala Vieții refuză să le ofere pe motiv că nu raportează la nimeni, se preconizează totuși că și anul acesta Săptămâna Altfel va fi un succes. Atât autoritățile incompetente, cât și conducerea Școlii Vieții ne-au asigurat că vor face să fie bine.

 

Sursa foto: Austin Powers in Goldmember

BMW a lansat motorul de 200 de căluți de mare

Un indice al bunăstării unui popor ar putea fi și numărul de mașini BMW care intră în mare. Cu cât o duce poporul mai bine, cu atât mai multe BMW-uri își scăldă pragurile în valurile înspumate ale mării.

Cred că, dacă s-ar face o statistică, am descoperi că, din punctul de vedere al mașinilor scumpe eșuate pe mal, românii sunt mai prosperi decât nemții și francezii la un loc. Locul 1 din UE la mașini care, pe lângă cauciucurile de vară și de iarnă, mai au un set special de cauciucuri – cauciucurile de scoici, aparține pe veci românilor.

Am impresia că BMW s-ar putea orienta astfel încât să profite și de nișa asta, a oamenilor care vor să-și spele mașina în apă sărată, super corozivă. Pentru asta, ar trebui să lanseze un motor de cel puțin 200 de cai, dar nu orice fel de cai, ci căluți de mare. 

Doar așa vor putea fi astâmpărate aspirațiile amfibiene ale românilor care-și spală mașina mai des decât se spală pe ei.

Și ar trebui cercetată și legătura dubios de strânsă dintre mașinile BMW și oamenii care vor să le folosească pe post de submarin. Că nu prea vezi Volvo-uri blocate în nisipul de pe litoral.

De fapt, explicația e mult mai simplă. Toți posesorii de BMW se simt ca niște dumnezei și, din cauza asta, cred că pot să meargă pe apă.

Abia aștept să scadă prețul la mașinile electrice și să apară cocalarii cu Tesla.

Sursa foto: internet