Category Archives: scame din buricul minții

Surprinzător de multă muzică la festivalul de branduri și activări

Festivalul de crescut awareness și făcut company branding*, al cărui scop principal e satureze câmpul vizual al participanților cu nume de multinaționale și logo-uri, are și o cantitate impresionantă de muzică bună.

Imediat ce intri în perimetrul festivalului, ești asaltat de branduri afișate pe brățări, pahare, băncuțe, scaune, câini**, oameni, pufuri, copaci și cer, dar ești înconjurat și de muzică foarte bună, care te plonjează într-o stare de bine pe care o așteptai de cel puțin două trimestre fiscale.

Farmecul e întotdeauna în detalii. Pe scena care promovează țigările electronice, de exemplu, poți asculta muzică electronică. În hangarul unei bănci poți să te distrezi de toți banii. Chiar și la corturile cu activări “fun” prin care companiile se apropie de clienți (și poate fac și niște CSR) te poți bucura de muzică super plăcută și în ton cu valorile firmei.

Diversitatea artiștilor care susțin concerte în cadrul acestui calup publicitar lung de câteva zile e surprinzătoare. Organizatorii s-au asigurat că satisfac nevoile muzicale ale tuturor segmentelor demografice care se pot exploata mai târziu în scop lucrativ. Există branding, dar și muzică pentru toate tipurile de consumator.

Festivalul e locul în care te întâlnești cu prieteni, colegi, străini simpatici, dar și hostese care îți dau chestii gratis în schimbul loialității față de brand. E o experiență extraordinară, care are pe deasupra și un fundal muzical sublim. E îngemănarea perfectă a marketingului cu muzica.

Dacă vrei să te scalzi în vizualuri corporate și company branding până ajungi să visezi logo-uri, toate astea în timp ce asculți muzică foarte bună, festivalul e locul în care să contribui la profitul firmelor tale preferate.

Distracție plăcută.

(P) Această postare e sponsorizată de mine însumi, care mi-am făcut eu mie o cafea în schimbul unui text ușurel care nu e neapărat despre festivaluri, ci despre locul urât în care ne-a adus capitalismul.

*e vorba, evident, de Festivalul de Rock Creștin și Leadership, dar se aplică și pentru Neversea, Electric Castle, Untold, și toate celelalte

**e vorba de câinele pe care scrie DIICOT, care promovează discreția privind consumul de droguri

Pentru mai multe texte, păreri, glume și troleli, abonează-te la newsletter-ul meu pe tibi.substack.com

N-are cum

“Salariul minim n-are cum să fie 1.300 de lei” a spus Ministrul Finanțelor, mai plin de el decât un meșter care îți spune că cine ți-a lucrat înainte ți-a lucrat prost. Stratul de praf de pe diploma mea de economist e mai gros de teancul de acte cu care trebuie să mergi la casa de pensii ca să îți faci un cont online, dar până și eu mi-am dat seama că ministrul a dat-o prost, ca un zidar care îți spune că un sac de ciment n-are cum să aibă 40 de kile.

În mod ironic, are cum. Exact așa cum formula “nu există așa ceva” este folosită întocmai când există așa ceva, și expresia “n-are cum” intervine în special atunci când are cum. Un sac de ciment are cum să aibă 50 de kile. Salariul minim are cum să fie 1.300 de lei. Un ministru are cum să fie atât de ignorant încât să creadă că punctul de pensie e folosit pentru calcularea pensiei, iar virgula de pensie e folosită când nu vrei să pui punct carierei, dar vrei să iei o scurtă pauză.

Foto: viata-libera.ro

Fiecare dată e prima dată, când zbori cu români

Operele complete ale lui Shakespeare pot fi reproduse și de o maimuță, dacă distinsa maimuță are destulă cafea și răbdare să tasteze aiurea la o mașină de scris vreme de un infinit, un infinit și un pic de ani. 

Statistic vorbind, așa ceva e perfect posibil, atâta timp cât e vorba de o mașină de scris și nu de un calculator, căci dacă îi dai maimuței un laptop, amărâta se pierde iremediabil prin jungla de fake news, grupuri de macaci sau conturi de OnlyFans ale primatelor care își arată banana în schimbul a câțiva dolari. 

Treaba se poate schimba puțin prin octombrie, când platforma urmează să ejaculeze de pe serverele sale conținutul explicit de piersici și vinete, cu – bănuiesc eu – efecte minime asupra productivității maimuțelor care bat sonete la tastatură și efecte maxime asupra influencerilor care fac un ban cinstit din a decoji diverse fructe sau legume în fața camerei. 

Din punct de vedere statistic, există șanse mai mari de 50% ca într-o clasă de treizeci de copii, doi dintre ei să aibă aceeași zi de naștere. Din alt punct de vedere, tot statistic, sunt șanse de 100% ca aceasă informație să fie falsă, pentru că 1) suntem pe internet și nu poți avea încredere în nimic din ce găsești aici și b) din matematica de liceu nu-mi amintesc nimic în afara zâmbetului perfid al profesorului care-mi zicea mereu “omul optului” și care, ca să nu-mi strice media, s-a grăbit să-mi dea un șase imediat după ce am reușit cumva să iau un zece.

Statistica e uneori contraintuitivă, alteori ridicolă. De exemplu, de fiecare dată când zbor, avionul e plin în proporție de 95% de oameni care zboară pentru prima dată. Această aberație statistică e singura explicație plauzibilă a comportamentului celor 95%, pentru că altfel nu înțeleg de ce se ridică toți în picioare în secunda în care a aterizat avionul, de ce așteaptă deschiderea ușilor înghesuiți pe culoar, în loc să stea frumos pe șezuturile lor, sau de ce sunt atât de nemulțumiți că însoțitorii de zbor ai unei companii străine nu vorbesc limba română.

Dacă ar fi fost la al doilea sau al optulea zbor, oamenii ar fi știut că n-are rost să se grăbească să intre în avion, pentru că oricum pleacă toți deodată, cel mai probabil cu întârziere. Similar, nu are rost să te înghesui să ieși din avion, pentru că oricum mai e de așteptat la autobuzul care te duce la terminal (dacă e), la controlul pașapoartelor (dacă e), sau la preluarea bagajelor (dacă au mai ajuns). 

Nu înțeleg graba celor care merg prima dată cu avionul cu atât mai mult cu cât, în urmă cu câțiva ani, făceau același drum în trei zile, cu autocarul. Acum, la un zbor de trei ore, nu mai au răbdare nici cinci minute în plus și țâșnesc în picioare în timp ce încă se aplaudă aterizarea. Și de ce se grăbesc în asemenea hal să ajungă într-un oraș precum Bacău? Ce-i așa minunat în Bacău de trebuie să te faci că n-ai știut cum funcționează o coadă și te-ai băgat în față cu tot cu mătușa Viorica? Asta deși nu ai Priority Boarding și vocea din boxe tocmai asta a anunțat? O fi emoțiile primului zbor, asta trebuie să fie.

Și nu doar călătorii români îmi confirmă această teorie confirmată empiric. Zilele trecute, un zbor al companiei Tarom a aterizat la Munchen având la bord un pasager care prezentase la îmbarcare un test Covid pozitiv. Singura explicație a faptului că un om bolnav a putut urca în avion cu tot cu dovada că e bolnav e, din nou, una statistică: oamenii care l-au procesat erau la primul zbor. Sau la prima lectură a unui test Covid. Sau prima lectură punct.

Călătorii care au stat în jurul persoanei bolnave au fost reținuți și probabil urmează să fie puși în carantină. Pentru prima dată în istorie, după un zbor de două ore se produce o diferență de fus orar de două săptămâni.

Dacă românii zboară haotic, doar statistica e de vină. Asta rezultă din analiza mea, făcută atât la fața locului, cât și în spatele locului, mai precis al locului 32C, unde a stat o doamnă locvace și teribil de impacientă, care mi-a stat în cap imediat după aterizare și mi-a fost sursă de inspirație pentru acest text. 

Marja de eroare a studiului meu, exact ca în cazul unui sondaj IRES, e undeva pe la 200%. 

Sursa: stripes.com

Soluția pentru digitalizarea instituțiilor statului

În valea de silicon a clusterului de hub-uri de inovație care este Clujul, unde se potcovesc cu nouăzeci și nouă de soluții IT toate incubatoarele de idei de afaceri, digitalizarea a permeat toate aspectele vieții de zi cu zi.

Ultima dată când mi-am luat bilete la un show de la Casa de Cultură a Studenților, am făcut-o direct din linkul sugerat de algoritmii Facebook, care mă cunosc atât de bine încât mă aștept în orice clipă să primesc o invitație la nunta lor. Am fost trimis pe un site unde am plătit biletele direct prin telefon, prin amprentă, prin cardul asociat contului asociat telefonului pe care îl am de la firmă, în calitate de asociat. Am primit pe telefon un cod QR, cu care m-am prezentat la spectacol, unde ecranul telefonului mi-a fost scanat cât se poate de analog de ochii vigilenți ai unei doamne care s-a uitat la codul QR, la mine, la coada din spate, la toate deciziile greșite din viața ei, și apoi mi-a permis accesul apelând la clasicul “Mergeți, mergeți”.

Ca orice propoziție sau frază, și digitalizarea se oprește la un punct. Pentru a-ți face un cont online la casa de pensii, trebuie să completezi un formular online, să îl printezi fizic cu imprimanta ta pe care o ai tu acasă la tine și te duci cu el la casa teritorială de pensii, cu tot cu actul de identitate în original, plus copie făcută tot de tine cu xeroxul tău, pentru a-ți curba mai apoi spinarea în fața unui ghișeu și a depune dosarul prin care ceri un user și o parolă, pe care le primești într-un e-mail adus cel mai probabil de un poștaș. La momentul de față, e mai ușor să cumperi droguri cu criptomonede de pe dark web decât să interacționezi online cu multe dintre instituțiile statului.

Conform unei estimări recente, 60% dintre angajații statului nu au competențe digitale. Eu am un bunic de 89 de ani care știe să trimită poze pe Whatsapp și un nepoțel de 3 ani care construiește chestii în Minecraft, deci mi se pare că lipsa competențelor digitale în ziua de azi e mai mult un act voit, ca abstinența de la alcool sau veganismul. Nu pot spune în mod sigur, dar mi se pare că dacă reușești să postezi într-un grup de mămici o poză cu trandafiri pe care scrie cu litere aurii “Bună dimineața la cafeluță”, ai destule competențe digitale pentru a lucra într-o instituție publică.

Dar n-am venit aici să mă plâng și să-mi bat aiurea tastatura, deși cred că exact pentru asta a fost inventat internetul. Am venit cu soluții IT, că doar vin de la Cluj. Dacă veneam din Sibiu, veneam cu brânză. Dacă veneam din Moldova, veneam cu trenul, că nu sunt autostrăzi mai lungi de un metru. Dacă veneam din București, veneam doar în vizită. În fine.

Ideea mi-a venit aseară, uitându-mă la știrea despre elevii care au copiat la examenul de bacalaureat. Unii aveau căști minuscule ascunse în ureche. Alții aveau camere ascunse în mască sau în ochelari. Oamenii au reușit să pozeze foile de examen, să le pună pe un grup de Facebook și să copieze de acolo răspunsurile primite de la “internauți”.

Creativitatea tehnologică prin care au încercat să trișeze trebuie recompensată. Exact așa cum hackerii care sparg serverele marilor firme de IT sunt angajați la acele firme, pe considerentul că e bine să-ți ții dușmanii aproape, elevii care copiază la bac folosind telefoane, bluetooth, minicams sau alte alea-alea merită angajați în instituțiile de stat. E evident să se pricep la tot ce ține de domeniul digital.

Bonusul suplimentar, ca să folosesc un pleonasm drăguț, e că sunt și destul de fraieri încât să fie prinși când încearcă să fure. Știu cu calculatorul, dar nu le au cu furtul. Asta îi face funcționarii publici perfecți.

Sursa foto: the Logistics Academy

Ce aș face eu dacă aș fi Liviu Dragnea

În primul rând, mi-aș face dinții. Dintr-un foc, o injecție în gingie și niște porțelan, aș anula aproape jumate din textele creativilor oengiști care mă contestă din tastatură sau din stradă. Apoi aș da lovitura de grație: aș legaliza marijuana.

Legalizarea drogului de tip marijuana – drogurile de tip tutun, alcool sau ciocolată fiind legale de mult – ar avea două consecințe mari și groase.

În primul rând, s-ar strânge o tonă de bani la bugetul de stat. Acum e nevoie de ei ca de aer, de nu mai știe guvernul de unde să ciupească o taxă, un impozit, un bacșiș, ceva, deci măsura – vorba romglezului – face sens. Chiar și cu o taxă modestă pe marijuana, BNR ar strânge atâția bani de ar trebui să-și închirieze seifuri de la privați ca să-i țină pe toți. I-ar îndesa prin pereți sau i-ar ascunde prin cimitire, cum le vine la mână.

Apoi, marijuana i-ar incapacita pe toți harnicii care protestează energic împotriva guvernului. Tetrahidrocanabinolul, precum și ceilalți compuși canabinoizi care fac marijuana să fie atât de căutată la festivalurile de muzică, reprezintă cumva opusul productivității. Tinerii frumoși și deschiși la minte care bat străzile și bat cu capul bastoanele jandarmilor ar fi prea ocupați cu făcutul de sandwich-uri de înghețată cu bezele ca să mai iasă în stradă. Ar fi absorbiți de desene animate sau s-ar lua cu altele și ar uita de proteste.

Printr-o simplă lege, trecută chiar și prin ordonanță de una din slugile lui, Dragnea și-ar rezolva toate probleme dintr-un foc (și un fum). Numa’ zic.

Foto: stiripesurse.ro