Category Archives: scame din buric

Beau și citesc, mă distrez, nu stau

Leave a reply

Țin minte ca și cum ar fi fost ieri, adică prost, în ceață și probabil incorect. Andrei Gheorghe mi se părea un supraom. Citeam în cartea lui de texte scurte adunate din B-24-FUN că, într-o seară, după o petrecere, a mers acasă și a băut vin și a citit o carte. Mi se părea ceva extraordinar să bei și să citești.

Eram tânăr. Pentru mine, băutul era incompatibil cu altceva decât dansatul, bătutul și, eventual, și mai mult băut. El bea alcool și citea. Cum mai ținea minte ce citea? Nu bea până uita de el, cum făceam noi, studenții, pe atunci? Așa făceau toți intelectualii? Mai auzisem să bei și să scrii, de la Hemingway, dar să bei și să citești mi se părea ceva din alt univers.

Până aseară.

Am primit niște coktailuri de la MIX COCKTAILS și le-am sorbit pe Hillbilly Elegy, un film ok de pe Netflix. Le-am luat în ordinea culorii. Mai întâi un gin fizz cu sirop de soc și lămâie, apoi un mango daquiri, și la final ceva mai întunecat, în care se amestecase și niște espresso. Pardon, se mixuise, conform minunatei arte numite mixologie. Asta vrei de la o băutură, să-ți înmoaie contururile realității în timp ce-ți ascute simțurile. Să fii ager și vătuit în același timp. Moale și crocant. Sprinten și bleg. Whisky și redbull.

Băutura m-a făcut atent, așa că m-am pus să citesc ceva ușor, deși era trecut de ora mea de culcare. Deci era cam 22:30. Timp de o oră, am citit din Is This Anything?, cartea în care și-a adunat Jerry Seinfeld circa 40 de ani de material de stand-up. Am citit și am băut până m-a luat somnul. Motivele pentru care m-a luat somnul sunt, în ordinea importanței: cartea, ora târzie, alcoolul. Aseară am fost un mic Andrei Gheorghe și mi-a plăcut.

Acum îmi vine să fiu iar unul, pentru că citesc Soldații de zinc, de Svetlana Aleksievici, și cartea e atât de poetică și tragică și limpede și profund rusească și sfârșietoare încât simt că n-ar fi corect s-o parcurg fără niște vodkă în sistem. Eu nu beau vodkă, decât poate în cocktailuri ușurele, dar pentru cartea asta ar merita să mă apuc.

Mă întorc la citit. Dasvidaniya.

7 întrebări pe care oamenii cu tatuaje sînt sătui să le audă

Leave a reply

Sîntem în anul 2016, oameni buni, e cazul să nu mai căscați gura cînd vedeți pe stradă un om tatuat! Vedeți-vă de treabă și nu vă mai holbați! La fel ca și culoarea părului, a ochilor sau lungimea/lărgimea organelor genitale, tatuajele sînt doar un detaliu minor ce ține de aspectul exterior. Desenele astea bătute în epidermă sînt practic nesemnificative pe lîngă complexitatea nesfîrșită a spiritului uman. La aia ar trebui să vă uitați, nu la tribalele de pe braț sau la codurile de bare de pe gîți.

Treceți peste judecățile astea superficiale, măi! E doar un desen permanent pus pe piele, fie că are o însemnătate anume, fie că e făcut la beție. Poate că e făcut doar ca să supere niște părinți sau ca să atragă atenția asupra faptului că posesorul are un corp frumos decorat care pare extrem de artistic atunci cînd i se face dragoste pe la spate. Oricare ar fi motivul, nu vă privește! Ați înțeles?

Așa că lăsați-o mai moale cu întrebările astea de mamaie pocăită despre ce înseamnă să ai un tatuaj și dacă a durut sau nu. Normal că a durut, toate lucrurile mișto, care merită făcute, dor. Copiii, de exemplu, dor cel mai mult. E o durere care te ține pînă cînd mucoșii se mută de acasă, poate chiar mai mult. În fine, iată o listă de 7 întrebări pe care cei cu tatuaje s-au săturat să le audă de la încuiați:

1. Nu te supăra, îți dai și mie o țigară?

2. De unde ți-s bunicii?

3. Mai plouă?

4. De ce nu mi-ai răspuns la Friend Request?

5. E cîinele tău?

6. Ai un prezervativ?

7. Cît crezi că mai durează?

S-a înțeles? OK. Așa că nu-i mai deranjați pe sărmanii oameni cu întrebări stupide în timp ce încearcă să-și exprime originalitatea folosind toți aceleași 5 tatuaje. Cu plăcere!

poză înșelătoare care conține nuditate pentru a atrage click-uri, luată de aici

—–

Lăsați-o să bată mingea!

Leave a reply

Uitîndu-mă roată pe Facebook, nu pot să nu observ ce nație exigentă și perfecționistă sîntem. A luat Simona Halep bătaie la Wimbledon și, în secunda doi, toți sculer-matrițerii țării au început s-o înjure de parcă tocmai le-a molestat copiii și le-a cerut și bani pentru asta.

De parcă săraca ar fi făcut-o intenționat și a pierdut doar ca să le strice ziua unor fraieri care îi spun ‘paletă‘ rachetei de tenis și habar n-au cum funcționează sportul. Sau viața. De parcă fătuca asta n-ar fi printre puținele motive pentru care străinii vorbesc de țara noastră la modul pozitiv. Hagi, Nadia, Dracula, Halep, cam asta știu străinii despre România. Asta și încă un lucru: că după Grecia s-ar putea să urmăm noi.

Toți necalificații care au auzit de un lob doar la ora de anatomie și toate casnicele care știu că ‘backhand‘ e atunci cînd soțul îți arde un dos de palmă peste ochi, toți gurăcaschiștii ăștia se simt lezați intim în fibra lor naționalistă de faptul că Simona a știrbit imaginea noastră de campioni mondiali absoluți.

Ăștia ar fi în stare, la a doua venire a lui Iisus, să-l certe pe Fiul Domnului că a întîrziat.
-Ce ți-a luat, coițe, atît de mult? Te-ai luat cu munca? Aveai de predat niște rapoarte? Ah, stai, am uitat că Tu n-ai mai muncit nimic de vreo 2.000 de ani. Hai, mișcă-te mai cu talent și teleportează-mă în Rai, că am să-i spun cîteva la Taică-tu!

E minunat să vezi cît de aprig e atacat locul 3 mondial, care s-a cîștigat prin cantități enorme de muncă, de niște oameni care la concursul “Cel mai mediocru român” ar ieși pe locul doi chiar și dacă ar concura singuri. Exact, unii oameni, care n-ar reuși să ia nici măcar premiul de consolare la competiția locală de scuipat coji de semințe, sînt jigniți personal de eșecul Simonei, care e în miezul unei serii nefericite de înfrîngeri.

E greu să fii mereu învingător, dar mîhniții ăștia mîndri care n-au cîștigat în viața lor decît uitîndu-se sub capacul PETului de bere nu știu asta. E greu să nu fii afectat de o înfrîngere, mai ales cînd toți patriotarzii ăștia premianți (neamderthali cred că ar fi un cuvînt bun prin care să-i descriu) te mai și huiduie în cele mai grele momente, de parcă li te-ai răhățit în mijlocul sufrageriei în care urmau s-o primească pe regina Angliei.

Numai la noi există galerii care te înjură în timp ce pierzi, dincolo se cîntă și se încurajează concurentul indiferent de palmaresul lui recent. Simona e departe de a fi perfectă, de fapt, e atît de imatură încît îi place de Smiley pentru muzica lui. Dar exact din acest motiv are nevoie de încurajări. Și de un antrenor bun, pe care să-l asculte. E urît să lovești omul cînd e la pămînt, și exact asta se întîmplă acum cu Simona.

Fata nu vă datorează nimic. Ea joacă pentru ea, nu pentru voi. Faptul că în drepul numelui ei e steagul României e doar o întîmplare, nu înseamnă nimic. Faptul că sînteți voi românași mîndri înseamnă și mai puțin. Lăsați-o să bată mingea!

poza e de aici

—–

Vreau ca Brăila să fie Capitală Culturală Europeană în 2021

Leave a reply

Cînd l-am auzit pe neamț comandînd funf mitchen mit muștar mi s-a părut cea mai mișto chestie din toate timpurile. Nu țin minte de ce anume am fost atît de impresionat. Ori nu mai văzusem străini comandînd mîncare autohtonă, ori mi se părea fenomenală validarea pe plan internațional a micului cu muștar.

Deși asta se întîmpla cu mai mult de zece ani în urmă, replica mi-a rămas în minte, ascunsă prin vreun cotlon prin care nu umblu des, de frică să nu stîrnesc praful. Știrea despre efortul Brăilei de a deveni capitală culturală europeană în 2021 mi-a amintit de acel surprinzător moment. Fără să o bufnească nici rîsul, dar nici lacrimile, Andreea Esca a spus la tv următoarele:

Orasul Braila vrea sa fie capitala Culturala Europeana, in anul 2021. Convinsi ca ar putea obtine acest titlu, cu ajutorul unor idei nastrusnice, edilii dar si reprezentantii unei asociatii din oras i-au rugat pe locuitori sa participe la o consultare. 

Astfel, a reiesit ca oamenii isi doresc concursuri de gratare intre blocuri, festivaluri de dans la bara, concerte de manele si o zi dedicata micului si mustarului.

Programul propus pentru turisti a fost intocmit pe baza a peste o suta de idei populare.

Marius Grama, corespondent PRO TV, a completat cu informații importante: 

Turistul care va vizita Braila in 2021 va avea de ales intre un concurs de injuraturi sau de poezii de dragoste “la misto”, un festival de gratare intre blocuri si un concert de manele la Teatrul Maria Filotti.

Personal, mi se pare aiurea să organizezi un concert de manele la teatru – nu ai destul loc pentru dansat și nici masă pe care să-ți ții băutura și pe care să te sui ca să le arăți dușmanilor că ești, la propriu, deasupra lor. 

Poeziile de dragoste spuse “la mișto” au deja un rege neîncoronat în persoana lui Connect-R, care a luat și cupa și campionatul cu piesa Dă-te-n dragostea mea, astfel că orice competiție în acest sens ar fi de-a dreptul suprefluă. Misoginismul lui Connect-R prinde foarte bine la public, deși nu e deloc subtil. Cele mai recente păreri ale sale despre condiția feminină sînt de-a dreptul jignitoare pentru orice femeie care nu se mîndrește să facă parte din categoria Proastă, dar frumoasă:

Nu stie sa gateasca, dar se gateste / Nu stie sa iubeasca, dar se iubeste / Pe ea, frumoasa cum e eaN-are multe clase, dar are multa scoala in ea / Stie intotdeauna sa obtina ce vrea / Da, da, frumoasa cum e eaSi de ce sa munceasca pentru lei / Cand banii lui sunt si banii ei / Si banii lui sunt de parale / Ca frumusetea are costul ei

De asta vrea Connect-R să vă dați copiii la orele de religie, pentru că religia le învață pe femei să fie supuse bărbaților.
Concursul de înjurături cred că ar avea mai mulți cîștigători și decît prima extragere de la loteria bonurilor fiscale. Mai ales dacă s-ar putea participa la el și de la distanță, de exemplu: în timp ce ești blocat în trafic. Așa că e greu să desemnezi un cîștigător, pentru că în momentul anunțării cîștigătorului toți perdanți vor începe să înjure mai abitir, astfel reactivîndu-se competiția ab infinitum.
Concursul de grătare dintre blocuri ar fi, din nou, greu de jurizat. Ce se ia în considerare? Viteza facerii focului? Densitatea fumului produs? Numărul de vecini la care ai reușit să le stîrnești invidia că ție îți merge bine? Cantitatea de carne goală pe care o poate mînca un participant fără să-i vină rău? Cantitatea de gunoi produsă? Cantitatea de bere la PET consumată în timpul ce se prăjește carnea? Vedeți, sînt extrem de multe variabile care trebuie luate în considerare. 
Dansul la bară e un sport, deci e o propunere legitimă pe care o susțin cu tot sufletul, dar și cu o parte deloc neglijabilă din corp.
Însă ziua dedicată micului și muștarului mi se pare o idee genială. Ar putea să i se spună pur și simplu Ziua Micului, pentru că muștarul e implicit, deși s-au mai văzut divergenți comportamentali care preferă să mănînce micul cu ketchup. Cui nu-i plac micii? Micul e opiul maselor. E varianta upgradată a pîinii de toate zilele.
Fumul s-ar vedea chiar și de pe Stația Spațială Internațională și s-ar simți pe o rază de o mie de kilometri, ademenind toate națiile europei cu mirosul lui îmbietor. S-ar comanda cîte cinci mici (pentru că asta e porția standard pentru un adult) în toate limbile: cinque mitilelos, funf mitchen, five mitches, ș.a.m.d. Muștarul ar curge în valuri, de să nu se poată trece peste el decît cu bacul. Ar trebui defrișate păduri întregi doar pentru a se asigura materia primă pentru scobitori, dar ar merita sacrificiul. Tone de pîine, tone de bere, tone de distracție! Și niște tonete de înghețată, pentru copii.
Brăila pentru Capitală Culturală Europeană în 2021!

Una din puținele poze pe care le-am făcut trecînd prin Brăila. N-are nici o legătură cu subiectul articolului,
dar n-am știu ce altă poză să pun, că una cu mici ar fi fost prea evidentă și la prima mînă
—–

Jurnalul unui iubitor de cidru

Leave a reply

Sînt o arătare ciudată, nefirească, sînt (literalmente) fructul dragostei dintre un om și o plăcintă cu mere, dar n-am lăsat niciodată acest neajuns să mă afecteze. Mi-am văzut cît am putut de bine de viața mea, încercînd să ignor faptul că sînt diferit. Știu, nu pot purta pălării sau ochelari de soare și aud de cel puțin zece ori pe zi vorba aia cu “unde nu-i cap, vai de picioare”, dar în rest sînt cît de poate de normal. Am sentimente și ambiții și vise ca toți oamenii și încerc să fiu mereu pe gustul tuturor, chiar dacă unora fermentația mea le cade greu la stomac. 

Sînt deosebit de sociabil și de prietenos și nu există salată de fructe la care să nu fiu invitat. Sînt miezul petrecerii. Sînt acceptat pentru ceea ce sînt, nu pentru felul în care arăt, chiar dacă am un cap imens, ca un monstru fără chip, și băutura mea preferată e cidrul de mere.
Sună canibalistic, nu? Puțin. Sună ca și cum aș fi echivalentul fructifer al unui vampir, dar nu e chiar așa. Nu știu să explic de ce, dar cînd beau eu cidru nu e ca și cum un om ar bea sînge. Există un argument logic pentru care un măr și-ar potoli setea cu zeama altor mere, dar eu nu mi-o pot aminti acum. Niște oameni de marketing cu care am vorbit mai demult au fost foarte convingători cînd mi-au demonstrat că nu e nimic ciudat în comportamentul meu. Păreau că știu despre ce vorbesc și i-am crezut pe cuvînt. 
Probabil că e doar un viciu, ca și fumatul, dar, pentru că sînt un cap-măr cu coaja lucioasă îmbrăcat într-un costum elegant, lumea e furată de aspectul meu exotic și nu conștientizează faptul că ceea ce sorb eu din pahar e esența semenilor mei. Poate că s-ar uita altfel la mine dacă latura asta oarecum ‘canibalistică’ ar fi puțin mai evidentă. Poate că unora chiar le-aș sta în gît, ca fratele meu din povestea cu Albă-ca-Zăpada. 

Dar o să-mi fac griji de asta mai încolo, cînd mi-o fi coaja mai zbîrcită și codița mai bleagă. Pînă atunci, o să-mi înec dulce-amarul în cidru și o să ridic mîinile în aer ca și cînd nu-mi pasă. Și o să închin fiecare pahar pentru merele și merișorii care s-au sacrificat pentru ca eu să mă pot îmbăta cu suc de fructe, ca o școlăriță rebelă. Cheers!

Poza cu Mr. Incider e de aici

—–