Category Archives: români

Zuckerberg poate să-și vîre în fund “butonul de empatie”

– Nu e buton de Dislike, e buton de empatie, zice Zuckerberg.
– Empatie, ce plm mai e și aia? zice comentatorul romîn, ăla care atunci cînd vede un om deprimat care vrea să se arunce de pe bloc îi strigă “fă un backflip”.

Pardon, romînul e mai prost de atît. El zice: fă un flic-flac!

Empatia față de străini nu există în online, și nu era nevoie de exemplul cu criza refugiaților ca să mi se confirme asta. În online, toți sîntem străini. Dar hai să n-o mai ard cu generalități și să trîntesc și un exemplu edificator.

O scriitoare anunță pe Facebook că urmează să se sinucidă. Prietenii și cunoscuții se mobilizează și o salvează, cumva, via Facebook. Îmi pare rău pentru săraca femeie, dar nu cunosc mai multe detalii. Pe mine mă interează mai mult comentariile la știrea publicată în Adevărul și distribuită pe Facebook despre această tentativă a ei. Am ales doar cîteva dintre ele, că mai mult n-am putut suporta.

Oana: Depresia e boală boierească! Singurul motiv pentru care nu există mai mulți oameni depresivi e că nu își permit. Oare cît costă, mă întreb, să fii depresiv? Aș putea să-mi permit, oare, o depresie mai mică? O semi-depresie? Mai sînt și alte boli rezervate spumei financiare a societății?

Roxana nu e empatică, dar e simpatică, ceea ce-i destul de aproape. Nici ea, nici Diana nu-și permit să se sinucidă, pentru că sînt mame. Se știe doar că mamele nu se sinucid niciodată (mai puțin atunci cînd o fac).

Cred că femeilor ăstora li se pare că depresia e o alegere. Ca și cum ar fi putut și ele să fie depresive, dar au ales să nu. Pentru că poți alege să nu te îmbolnăvești de o boală psihică.

Ioana Tănase dixit: “rogal pe dumnezeu sati indeparteze gindurile rele nu esti stapina pe viata ta este un cadou de la domnu” – no comment
Alice (who the fuck is Alice?) aproape că-i invidioasă că alții au timp să “se depreseze”. Înțeleg din comentariul ei că depresia nu ține doar de un anume venit (peste medie, evident), e nevoie să ai mult timp liber ca să “te depresezi”, n-o poți face așa, cu una, cu două, cînd te taie pe tine mîhnirea. Alice pare genul de femeie ocupată care n-are timp nici să moară. Vine doamna cu coasa la ea în fiecare zi și în fiecare zi Alice o trimite în pizda mă-sii cu roba ei neagră cu tot, pentru că ea n-are timp de prostiile ei.

Iulia Stănescu știe ea cum se comportă “sinucigașii adevărați”, pentru că ori a văzut asta prin filme, ori l-a citit pe Durkheim, care zice clar în cartea lui că “sinucigașii adevărați nu postează pe Facebook”.

Emil avea cuvîntul “empatie” în vocabular, dar l-a eliminat, pentru că era semn de slăbiciune. Între a scrie o prostie enormă pe Facebook și a nu scrie una, Emil a ales prima variantă, pentru că e un om dintr-o bucată. O bucată de căcat, dar totuși, o bucată. Oricum, o moarte ușoară e preferabilă unei morți chinuite, deci insulta lui nu-i chiar atît de gravă. Tîmpitul.
E mai mult decît evident că un buton de Dislike ar face mai mult rău decît bine. N-ai cum să mulțumești pe toată lumea, mai ales cînd majoritatea userilor e iremediabil cretină și la fel de empatică ca o clanță udă. Ar putea să tacă în loc să-și manifeste ignoranța, dar nu pentru asta s-au inventat rețelele de socializare.
Pe Youtube, de exemplu, există dislike-uri la absolut toate clipurile, chiar și la cele la care nu ai ce să dislike-uiești. Beethoven, de exemplu. Aș vrea să-i cunosc pe cei 156 de snobi care au vrut să se știe că sonata lui Beethoven nu se ridică la nivelul pretențiilor lor.

Acestea fiind spuse, mi se pare inutil viitorul buton de empatie al Zuckerbergului. Empatia e un sentiment complex, aproape incompatibil cu superficialitatea agresivă a Facebookului.
—–

The Romanians are coming – Un documentar care i-a scos din sărite pe toții românii care nu l-au văzut

Am văzut și eu cele două episoade apărute pînă acum în seria documentară The Romanians are Coming. Titlul e intenționat exagerat, ca să atragă atenția, că nu cred c-ar fi fost cineva interesat de documentarul “Some Romanians are coming to the UK to find jobs because their own country is too poor or unfit to properly manage them and only some are dishonest while most are hardworking and some are even wonderful and amazing“.

Trebuie să recunosc, cu mîna pe tricolor și privirea întoarsă către gloriosul trecut al strămoșilor noștri, că m-am simțit extrem de jignit. M-a deranjat enorm și m-a rănit în fibra patriotică faptul că oamenii aceia și-au permis nesimțirea să scrie Pata Rât fără diacritice, parcă să scoată și mai mult în evidență faptul că oamenii aceia trăiesc acolo în condiții la care și un șobolan ar strîmba din mustăți (în enlg. rat=șobolan).

Știam deja că zona e o pată(!) pe obrazul Clujului, dar ei au insistat cu insultele, ‘Forced Roma Settlement’  avînd o sonoritate urîtă, de denumire tehnică dată unui lagăr de concentrare. Continuînd insulta, au scris Constanza în loc de Constanța, ca să mai dea o tentă de trivial orașului lui Mazăre, de parcă bufonul pesedist nu a făcut acolo destul rău cu paradele lui.

Cîtă nerușinare, cît tupeu, cîtă ignoranță! Regina trebuie imediat să-și ceară iertare de la noi toți pentru acest teribil afront. Ne mai trece din oftică doar dacă ducesa Kate face un filmuleț în care ea, dezbrăcată, scrie de o sută de ori pe tablă ‘Romanians are not gypsies’.

Documentarul în sine nu mă deranjează defel, ba chiar mi-a plăcut, mai ales povestea tipului care dormea pe stradă ca să strîngă bani pentru operația fetiței lui. Episoadele reușesc să te treacă printr-o gamă variată de emoții, sînt înduioșătoare, captivante, dureroase, terifiante, amuzante și, mai mult decît orice, triste. Vezi oameni care nu-și găsesc locul, oameni nemulțumiți, chinuiți, dezorientați, oameni care au singur lucru din belșug – lipsurile.

Dacă în loc de documentar stîrnitor de senzațional era numit film artistic, primea cel puțin un Oscar, pentru că prezintă sărăcia ca pe o boală incurabilă, iar bolile adună premii. Cea mai bună actriță a luat anul acesta statuie pentru Alzheimer, cel mai bun actor a luat pentru Scleroză Laterală Amiotrofică. I rest my case.

“There are twenty million persons living in Romania and you shouldn’t misjudge us just because we have some bad apples in our box” zice povestitorul cu o engleză mai bună decît au majoritatea parlamentarilor noștri. Are dreptate, indignarea ce s-a creat în jurul subiectului e prostească, e ca și cum un întreg raion de legume și fructe s-ar urzica pentru că cineva a făcut un film despre cîteva mere stricate. Nu-i pasă nimănui de motivele pentru care s-au stricat merele acelea.

Eu nu înțeleg un lucru – de ce vor oamenii aceia să plece în străinătate, să fie folosiți ca niște sclavi, batjocoriți și discriminați? Pot avea parte de același tratament la ei în țară. E drept, pe bani mai puțini. Replicile de genul “ăia-s țigani, nu romîni” sînt mult mai periculoase decît orice se spune în documentar, după cum poate confirma chiar și naratorul, aici.

Iată cîteva replici din cel de-al doilea episod:

“The English countryside is full of Romanian teachers and engineers” – despre fermele în care se culeg fructe cu ajutorul forței de muncă ieftine

“Adi can only afford to see his wife one time each year. He lives in the old mining town of Lupeni. But nearly all the mines got shut down after the revolution, when the politicians screwed Romania to make themselves rich” – asta e despre un tip care locuiește sub un pod și își trimite acasă mare parte din banii cîștigați ca spălător de mașini. Plînge cînd trebuie să plece. Are 5 copii. Se dă cu parfum direct pe tricou.

“A big reason you need foreign nurses in your hospitals is that many British go abroad to make more money and people like Mihaela make a big sacrifice to look after your families” – despre o asistentă dintr-un azil de bătrîni care zîmbește larg cînd vorbește cu familia prin webcam și plînge cam tot restul timpului. Se întoarce acasă după o lună pentru că a fost plătită mai puțin decît colegele spanioloaice

“Nu-i place să muncească și face tăți românii de cîcat îi face. În țara asta. Eu am vinit să muncesc aici, nu să-mi bat joc de nimini. Dacă Alex îi crazy, bag pula în gura lui. Vafanculo. Not my friend, Alex. Get out, shiet” – despre tipul care și-a pierdut locul de muncă pentru că a băut bere în timpul serviciului ca să sărbătorească împlinirea unui an de la divorț și apoi, intoxicat fiind, a zis că nu mai vrea să muncească și că o să facă bani altfel, știe el cum

Englezii, cu dinții lor strîmbi, mîncarea lor proastă și femeile lor urîte, nu spun nimic despre ‘țigani’ pentru că nu există o țară pe nume ‘Țiganistan’ sau ‘Țigania’ sau ‘Gypsyland’. Ei prezintă situațiile unor români ce caută de lucru. Sînt vreo opt povești în total, așa am impresia. Singurul lucru care ar trebui să ne mîhnească e că acei opt români au ajuns în situații atît de mizere încît au dat ocazia englejilor să facă rating pe seama lor.
—–

Jumătate din romînce arată ca prințesa Kate, dar asta doar în capul unora

Because God has a very twisted sense of humour, aș completa eu. Într-adevăr, este imperativ necesar să ai o viziune distorsionată asupra realității și un simț al ridicolului demult extirpat pentru crede cu sinceritatea o asemenea enormitate. Și anume că toți romînii sunt sexi. Ba să crezi atît de mult în asta încît să merite și un share e deja la granița prostiei (nu țin minte la cine am văzut-o și nu știu cui să dau acum Unsubscribe dar promit c-o să fiu mai atent pe viitor la trebi d-astea).

Măcar în cazul campaniei Gândul.info e clar, acolo sunt niște dobitoci care dacă stau toată ziua cu nasul în .jpeg-uri cu piese de tabloid și prezentatoare de meteo li se pare că toate romîncele sunt bucăți rupte din soare, jumătate mai frumoase decât prințesa Kate și jumătate posedînd un bombeu mai generos decît al soră-sii.
Ok, în primul rînd, nici Kate nu-i cine știe ce și dacă i-ați văzut pozele topless poate chiar ați compătimit-o oleacă pe biata prințesă. În a doilea rînd, generalizările sunt atroce, e ca și cum ai spune că toate femeie sunt bagaboante doar pentru că te-a înșelat pe tine iubita. Femeile, vorba unui taximetrist dintr-un film al lui Woody Allen, sunt like anything else. Adică acoperă un întreg spectru estetic, de la cele pentru care ți-ai amaneta cu zîmbetul pe buze părinții și pînă la cele pentru care ai avea nevoie de 2 pungi ca să te culci cu ele (o pungă pentru tine în caz că a ei se rupe).

Ca că nu mai zic că e culmea superficialității să judeci omul doar în baza aspectului fizic, fără să te sinchisești să-i pătrunzi măcar puțin profunzimile plăcute ale personalității. Cum ar suna asta? Jumătate din femeile noastre sunt mai amuzante decît Benny Hill. Cealaltă jumătate e doar puțin mai amuzantă decît Mr.Bean. Sau dacă o luăm pe partea literară, într-o tentă nu tocmai optimistă: Jumătate din femeile noastre sunt mai poetice decît Shakespeare, celelalte sunt mai deprimante decît Dickens. Deși dacă ar fi să fim cu totul sinceri, ar trebui să spunem că multe dintre femeile noastre sunt mai fomiste decît Oliver Twist, însă restul sunt mai talentate decît Jamie Oliver. Nu există un adevăr universal, fiecare din noi poate fi în diferite situații mai nobil decît regina Elisabeta a II-a, mai elocvent decît Churchill, mai talentat ca Beatleșii, mai șarmant ca Hugh Grant în zilele lui bune, mai sexi ca Beckham (dar prost ca nevastă-sa) sau dimpotrivă.

Da, poate arată bine chiar dacă nu-i adevărat. Da, poate îți gîdilă puțin mîndria națională. Da, poate e ușor amuzant și cu asemenea trucuri mai captezi puțin atenția internațională. Dar nu, n-aș încuraja perpetuarea unui asemenea comportament. E un fel de auto-felație virtuală, o onanie patriotard-spirituală care nu face decît să distorsioneze imaginea de sine a naivilor care au nevoie de postere inspiraționale pentru a se simți mai bine vizavi de propria lor insignifianță.

Așa c-am fost rău? Poate chiar mai rău ca celebrul personaj al britanicului Hugh Laurie, Dr. House.
. . .
. .
.

Noul sport național al romînilor

Bag mîna-n foc că aproape nimeni nu știe care sunt regulile de joc ale presupusului nostru sport național – oina. Ca să adaug insultă injuriei, pot spune că știu mult mai în amănunt regulile baseball-ului, așa-numitul strănepot rebel al oinei. Dar nu mi-e rușine (în plus, nici nu-s capabil să generez sentimente așa complexe). Pentru că, în conformitate cu legea evoluției extrapolată pasiunilor și hobby-urilor la nivel macrosocial, un sport/joc neinteresant nu merită să supraviețuiască. Pentru că dacă nu satisface nici o nevoie și nu are nici o utilitate și chiar nu ajută pe nimeni în afară de cîțiva nostalgici, ce rost mai are să ne lăudăm cu el?

Ca să dau un exemplu extrem, amintesc de ursul panda, una din cele mai inutile și neajutorate creaturi care a ținut vreodată umbră unei tufe de bambus și care, dacă n-ar fi fost atît de drăgălaș și scumpilitic, n-ar fi mai existat niciunde pe lume în afara atlaselor zoologice vechi. Chiar și așa, bieții ursuleți abia mai rezistă prin sanctuare și grădini zoologice, fiind ca specie, din punctul de vedere al traiectoriei lor evolutive, ca și domnul Lăzărescu după o oră și jumătate din film. Oina e un fel de urs panda al sporturilor de echipă, cu singura diferență că nu-i adorabil și că nimeni nu-l place. În rest e la fel de inutil.

poza e un screenshot de pe flickr.com

Exact așa cum ar trebui să schimbăm lamentația aia penibilă ce poartă numele de ‘imn național‘, așa ar trebui schimbat și sportul național. Să găsim ceva la care suntem cu adevărat competitivi, ceva prin care să răzbată fără preget spiritul și fibra noastră națională, ceva ce să ne fie caracteristic și cu care să rezonăm la un nivel profund. Și pentru că tablele sunt o îndeletnicire cu iz proletar, mă gândesc că cea mai bună opțiune a noastră ca popor (după Nu te supăra, frate) este șahul pe bază de shoturi de tărie.

În acest fel se îngemănează optim două mari laitmotive ale mentalului colectiv mioritic. Unu – crezul strămoșesc că, de fapt, suntem un neam de intelectuali, dar un neam defavorizat și năpăstuit de soartă și de alte, varii, conjuncturi. Și doi, slăbiciunea intens dovedită la știrile de la ora 5 pentru licori înlesnitoare de limbă și de topor. Mai precis, acei lubrifianți sociali care fac fetele să pară mai frumoase și violul octogenarei să pară o idee bună. Adică băuturile alcoolice de tot felul.

Să vedeți voi cât de armonios se poate îmbina spiritul competitiv cu setea de distracție și anticiparea următoarelor 3 mutări ale adversarului. Mă gândesc că atunci cînd îi confiști adversarului un pion de țuică, îl dai pe loc peste cap. Motiv pentru care echilibrul și limpezimea gîndului trebuie gestionate cu cea mai mare băgare de seamă: cu cît ai capturat mai multe piese, cu atît îți este mai greu să te concentrezi și (fiind romîn daco-get-beget) cu atît îți este mai greu să te oprești din băut. Stare conflictuală tipic romînească.

Uitîndu-mă în treacăt peste harta lumii sunt ferm convins că numai rușii ne-ar putea învinge la acest sport. Și poate moldovenii. Aștept ca proiectul de lege să fie propus cît de curînd de noii politicieni. Aștept marii campioni romîni la probele de viteză, anduranță și la proba de simultan.

Poate că în felul acesta, copiii de la noi din țară nu vor mai dori să facă performanță în fotbal, ci în șah. În fond, singura diferență ar fi că nu mai trebuie să alerge atît de mult.
. . .
. .
.

Breaking news: Romînii nu respectă legea

Întîmplător am dat pe youtube peste un filmuleț mai vechi, made in grădina domnului Romînia, în care… în care vedeți și voi mai jos ce se petrece și după aceea putem vorbi

    Ordinea e aceasta: mai întîi, după niște suduieli cu care n-a reușit să se răcorească pe deplin, doamna profesoară îi aplică tînărului organ public o palmă peste obraz. Moment Kodak, categoria Only in Romania, pentru că în orice altă țară chiar și gestul de a te apropia nu tocmai cucernic de brațul lung al legii te poate pune într-o încurcătură severă, genul de complicație pe bază de cătușe, amenzi sau chiar time-out după gratii. În fine, există mii de motive pentru care nu suntem o țară ca afară, acesta e doar unul din ele.
    Mergem mai departe. Persoana în cauză nu suportă să fie atinsă de respectivul braț lung al legii și nici de mîna în care se continuă. Probabil pe bună dreptate se simte cu musca pe căciulă și compensează fiind tare de muscă. Imediat după ce dosul de palmă al dăscăliței a mîngîiat cu viteză tenul junelui ofițer se aude din fundal un Iooooi… iooooi.!!! care conține și incredulitate și amuzament în proporții egale, exclamație care posibil că l-a durut mai mult pe domnișor decît abuzul fizic, lovind cu un upercut parșiv direct în orgoliu.
    Agresoarea și-a continuat bravada în fața reprezentantului legii, rățoindu-se la el de parcă erau la piață iar el a încercat s-o fure la cîntar. Se dovedește totuși că tanti e cea care și-o fură, băiatul nu-i crescut după datina creștinească să întoarcă și celălalt obraz și în schimb îi întoarce doamnei o palmă care-i răstoarnă întreg sistemul de valori, punîndu-i la îndoială chiar și cele mai solide certitudini. Ba-i strică și freza.
    Nu din misoginism, ci dintr-un simț acut al dreptății, mă bucur că tanti s-a aflat la capătul îndreptarului emis de tinerel, care a punctat decisiv cu un croșeu pălmuit de dreapta, după care și-a ajustat elocvent ochelarii. Un minim de respect trebuie afișat față de cei care ar trebui să asigure buna funcționare a statului de drept. 
    Acestea fiind zise, chiar înainte de final, se vede cum organul se contractă ușor atunci cînd femeia pare să se încordeze în direcția lui. Nu cunosc cazul (e vechi) și nu știu cine a avut cîștig de cauză, dar în așa hal nu m-am mai distrat demult. Mulțumesc, încă o dată, youtube.
. . .
. .
.