Category Archives: povestiri cu crappy-end

Incontestabila virtute a ignoranței (ultima parte, adică a doua)

Șansa i-a surîns lui Marin după mai puțin de trei luni de așteptare, cînd o stînă vrînceană aflată sub umbrela corporatistă a unei multinaționale americane (poate că numele McDoina Ciobanului vă spune ceva) a scos la concurs mai multe posturi de cioban. Fluturașul descoperit în cutia poștală, printre nelipsitele reclame la pastile de prelungit erecții, suna al dracului de promițător:

Vrei să te umpli de cașcaval, atît la propriu cît și la figurat? De ce să faci parte din turmă cînd poți să conduci turma? Ce mai păzești? Îți spunem noi ce păzești – oi. Oi, oi, oi, oi, oi! Poate chiar și capre, în funcție de performanțe. Păstoritul e doar pentru cei puternici, deși nu pare a fi mare brînză! Alătură-te acum echipei noastre de profesioniști!

Cînd oportunitatea îți bate la ușă nu poți să te prefaci că nu ești acasă, stingînd becurile, doar pentru că nu ai chef de musafiri sau ți se pare că e dezordine în apartament. Norocul ține cu cei puternici. Marin era deja puternic, astfel că norocul s-a conformat și i-a pus în cutia poștală acel fluturaș, restul depinzînd numai de el. Sub ochii lui, textul părea că emană raze de optimism nediluat. Succesul, un concept atît de abstract pentru unii, devenise aproape palpabil pentru Marin, fericirea lui manifestîndu-se pe moment sub forma unei singure lacrimi ce i se prelingea dramatic pe obraz. Dacă s-ar acorda premii Oscar pentru scene din viața reală, statueta aurită sigur ar fi înnobilat acum un mileu din casa familiei Berbeceanu.

Bucuria i s-a scurs din trup, transformată în pelin, cînd a ajuns la stîna vrînceană două zile mai tîrziu și a descoperit că unul dintre principiile de bază ale capitalismului – concurența – nu mai pare atît de grozav atunci cînd tu ești cel pus în postura de concurent. Un singur post mai era disponibil cînd Marin s-a proptit în fața biroului de resurse umane al stînei, cel care se asigura că tot timpul exista un raport de cel puțin un ciobănaș la trei sute de oi. Postul era revendicat de el și de încă un tip, un tînăr cocoșat.

Din dorința de a se combate discriminarea pe criterii fizice, toate companiile erau obligate să ofere un anume număr de locuri de muncă persoanelor cu dizabilități, atîta timp cît își puteau exercita cu succes atribuțiile. Norocul, care nu face treburile pe jumătate, a intervenit din nou în favoarea lui Marin. Contracandidatul său suferea de o afecțiune rară, o cocoașă frontală care i se întindea din gît pînă deasupra buricului și care-i curba spinarea în așa manieră încît părea că se uită tot timpul în sus, în stele. În consecință, băiatul știa toate constelațiile majore și putea găsi steaua polară cît ai zice “Esmeralda”. Cînd auzea pomenindu-se de “bestia cu două spinări” se înfuria nespus, deși era perfect conștient că nu se vorbea despre el. Din păcate, nu putea ține ochii deschiși pe timp de ploaie, din motive evidente, iar un cioban meteosensibil, o știe oricine, e o contradicție de termeni. Marin a primit postul.

Blana de oaie, probabil singurul print animal non-kitschos existent, avea o greutate pe care Marin a ajuns rapid s-o îndrăgească. Era ca și îmbrățișarea unui prieten drag, unul care mirosea ca și cum nu s-a spălat de foarte multă vreme. Blana exercita asupra umerilor lui o presiune extrem de plăcută, care-i îndesa parcă mai adînc cizmele în noroi și spiritul în visare. Șuba, și atracția gravitațională suplimentară pe care o genera, îl ținea cumva ancorat de glie. Parcă plutea atunci cînd n-o avea în spinare și avea senzația neplăcută că orice rafală de vînt l-ar fi putut duce printre nori, ca pe un zmeu scăpat din sfori sau ca pe un lampion pe care îl eliberezi deasupra orașului sau a pădurii, ignorînd pericolul de incendiu pe care îl presupune joaca cu focul.

Proptit în toiag, cu greutatea liniștitoare a șubei în spate, Marin s-a lăsat pradă abandonului. Anii au trecut pe lîngă el la fel de indiferenți precum proverbială caravană pe lîngă lătratul proverbialilor cîini. Cîini proverbiali care nu mor cînd vor proverbialii cai, pe care poți să-i duci la apă, dar nu poți să-i forțezi să bea. Asta pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Dar vin eu și vă întreb, ce cal bea apă cu ulciorul?

Ciobănia e una din acele meserii care emană o atracție deosebită pentru firile leneș-contemplative, care pot ședea și cugeta (sau doar ședea) timp îndelungat. E întrecută în această privință doar de sectorul bugetar. Marin era un as în domeniu, răbdător ca o penelopă pastorală și stoic precum o stană de piatră. Experiența lui în leadershipul oilor era întrecută doar de dezinteresul lui pentru orice altceva. Din aceste motive, ieșirea lui din zona de confort a stînei și reorientarea către luptele de tip kickboxing a fost cu atît mai surprinzătoare, atît pentru cei care-l cunoșteau, cît și pentru ceilalți, care nu auziseră niciodată despre el.

Reorientarea profesională a lui Marin s-a petrecut după mai mulți ani de muncă în folosul multinaționalei, cînd omul nostru a auzit prima dată că se pot face bani buni din bătăi organizate. Ca orice cioban care se respectă, nu era complet străin de violența fizică. Cu puțin antrenament, putea să se măsoare cu orice adversar – cel puțin așa gîndea el -, avînd pe deasupra și satisfacția că muncește pentru el însuși și nu pentru a îmbogăți niște îmbuibați americani pe care nu i-a văzut niciodată la față. Atitudinea asta liberală îi pica bine, motiv pentru care efortul fizic pe care trebuia să-l depună în plus nu-l deranja mai deloc.

Regimul de pregătire pentru confruntarea din ring consta într-o serie de corvoade exagerate: tăia lemne chiar dacă nu trebuia făcut focul, plimba butoaiele grele dintr-o parte în alta, fără vreun motiv aparent, și alerga de nebun în jurul turmei pentru că auzise că trebuie să facă neapărat și niște cardio. Totuși, nu înțelegea de ce trebuie să-și întărească mușchii inimii; bătaia implică de obicei alți mușchi.

Văzînd că Marin e chitit pe cafteală, conducerea unității la care lucra s-a decis să-i organizeze o conferință de presă. În acest fel se stîrnea publicitate și pentru Marin, care putea astfel să-și găsească un adversar, și pentru produsele lor, printre care se număra și deja legendara Brînză bună în burduf de pîine. Puțină publicitate gratuită n-a stricat nimănui, decît poate publicității pe bani.

Eforturile departamentului de PR s-au concretizat într-un telefon primit de la un reporter care era mereu în căutare de subiecte de umplutură. E vorba de acele subiecte pe care producătorii le pun deoparte pentru zilele în care nu se întîmplă destule lucruri intersante pentru a acoperi o oră de știri, cît ține jurnalul de seară. Nu era tocmai o conferință de presă, dar măcar apărea la televizor ceva pozitiv despre stîna lor, care în ultima vreme se confruntase cu un val de critici după ce s-au descoperit unele coincidențe între numărul de miei vînduți de Paște, numărul de miei fătați în acel an și numărul de cîini de pază dați dispăruți.

Reporterul trimis de un post național de televiziune la fața locului se rătăcise puțin pe traseu, ajungînd la spatele locului, astfel că a întîrziat o jumătate de oră, timp în care a trecut și prin lateralele locului. Marin a așteptat răbdător, cum îi era obiceiul. Cînd microfonul și-a făcut loc sub nasul lui acvilin, lentoarea i s-a risipit într-o cascadă entuziastă de replici stîrnitoare de scandal:

– Nici nu o să am ce discuta cu ceilalți luptători. O să-i distrug. O să-i toc mărunt ca pe pătrunjelul care se pune în supă. O să-i macin ca pe boabele de grîu din care se face făina. O să-i zdrobesc, ca pe oasele alea din care încerci să sugi toată măduva. Abia aștept să intru în ring să le arăt ce pot. O să mă înfig în ei ca furcilița în mămăligă. Îi mănînc! Marin spunea toate astea ca un apucat, în timp ce mai mulți scuipați micuți îi stropeau bărbia.

Pentru că repoterului începuse deja să i se facă foame, n-a insistat cu întrebările. A mai capturat cîteva cadre de acoperire pe care să le folosească în timp ce vocea groasă a știristului expunea povestea lui Marin, după care s-a apucat să-și strîngă echipamentul. De aceea n-a auzit schimbul de replici dintre Marin și colegul lui.

– Mare scandalagiu te-ai mai făcut, Marine. Nu ți-e frică că te prinde un luptător mai solid și mătură cu tine pe jos?

– Todoruț, cît timp am la mine toiagu ăsta nu mi-e frică de nimic. Nici de dracu, nici de mă-sa.

– Prostovan mai ești. La boxu’ ăsta poți să dai pumni și picioare, da’ cam atît. Nu ai voie să dai nici măcar capete în gură. Cine crezi că te lasă să te bați cu toiagu?

– Ăia care fac luptele astea libere. Că de aia-s libere, să bați cum vrei. Nu? Vrei să zici că n-o să-mi dea voie să intru cu bota în ring?

– Nu că vreau să zic, chiar zic.

– Și atunci eu ce mă fac?

– Fă-te că ai glumit, zise Todoruț și plecă zîmbind sub mustața aia de Hitler pe care doar un cioban o poate purta cu succes.


(nu va urma…)
—–

Incontestabila virtute a ignoranței (prima parte)

Marin s-a făcut cioban pentru că așa a vrut el. Pentru unii oameni e atît de simplu. Își aleg o țintă ușor accesibilă, o ating și apoi se scufundă în confortul îndeplinirii ei ritualice și repetitive, fără a mai fi vreodată deranjați de alte tulburări interioare. Unii ar putea numi asta o incontestabilă virtute a ignoranței, alții poate că n-ar cunoaște exact semnificația cuvîntului virtute, alții poate că nu înțeleg de ce oile trebuie plimbate sezonier și nu pot fi exploatate în crescătorii, ca porcii sau găinile sau roșiile acelea fără gust. Cert este că fericirea vine din lucruri simple, iar pe lumea asta puține lucruri sînt mai simple decît păstoritul oilor. Chiar și un cîine poate fi antrenat s-o facă; în occident s-au văzut astfel de cazuri.

Desigur, meseria de cioban implică un anume nivel de pregătire, de exemplu să poți să numeri pînă la douăzeci fără să trebuiască să te descalți, dar în privința asta Marin era deja supracalificat. Putea încă de la vîrsta de nouă ani să își lege singur șireturile de la cizmele de gumă, dar și să stea nemișcat și negîndit cu orele, în special în timpul orelor de matematică, limba romînă, geografie și restul.

Ciobănia mai implică, printre altele, și acceptarea unei moșteniri culturale, a unui fel anume de-a fi și de a gîndi, a unui stil de viață minimalist și autosuficient, dar și a faptului că trebuie să porți tot timpul un clop lunguieț care nu îți acoperă urechile, doar creștetul capului, și e la fel de eficient împotriva frigului ca o brișcă ruginită împotriva unei haite de lupi flămînzi. Dar, dacă Marin ar fi fost genul de om pe care să-l preocupe astfel de detalii, ar fi fost incompatibil cu păstoritul oilor și eu nu v-aș fi povestit despre el acum.

– Măi Marinică, ce vrei să te faci tu cînd o să fii mare? îl întrebau adesea rudele sau vecinii

– Cioban la oi, zicea Marin cu toată mîndria pe care o poate genera un puțoi de 4-5 ani.

– Da’ de ce vrei tu să fii cioban la oi, hă? continua interogatoriul. Unii oameni par foarte interesați de motivațiile preșcolarilor, nu-mi dau seama de ce.

– Pentru că oile nu se descurcă singure, venea invariabil răspunsul.

După regulamentarele “Vaaaai, ce drăguț!” și “Ce copil sensibil!” și alte complimente, răsărea de cele mai multe ori întrebarea aceea nelipsită din repertoriul oamenilor neînzestrați intelectual: “Da’ pe cine iubești tu mai mult, pe mami sau pe tati?”. Evident, oamenii care pun astfel de întrebări nu știu cum funcționează sentimentele și nici nu își pot închipui că poți iubi în egală măsură doi părinți pe care-i urăști.

E lesne de imaginat că părinții nu l-au susținut pe Marin, ba chiar i-au catalogat ambiția drept prostească, deși niciodată de față cu el. Se pare că acel modest “orice ar fi, sănătos să fie” din perioada sarcinii include de prea puține ori și alegerile profesionale sau personale ale copilului gata născut. După un timp, părinților nu le mai convine ca odrasla lor să fie orice. Vor ca ea să fie cineva. Să-i zicem “reorientare parentală post-partum” și să trecem mai departe.

Părinților lui Marin, a căror orientare în viață se face întotdeauna în funcție de ce spune nordul busolei sociale, adică gura lumii, li se părea că băiatul lor nu țintește destul de sus. L-ar fi preferat într-un domeniu mai prestigios sau măcar mai bănos, poștaș sau poate chiar conductor de tren. Uneori îndrăzneau să și-l imagineze vameș, dar nu-și permiteau s-o spună cu voce tare la lumina zilei, doar noaptea, pe sub așternuturi, cînd uitau de ei înșiși, excitați și bine alcoolizați cu bere la PET.

Cînd Marin le-a pomenit părinților despre dorința lui de a se face cioban, prima dată cînd a vorbit cu ei la modul serios despre asta, maică-sa și-a dat ochii peste cap atît de puternic încît și-a lezat un nerv optic. Asta în timp ce taică-său calcula în minte cît de greu ar fi din punct de vedere financiar să întrețină încă un copil. Unul normal, dacă îi ajuta Dumnezeu, căci Marin părea iremediabil compromis. După un calcul rapid, a ajuns la concluzia că un al doilea copil i-ar știrbi serios din timpul alocat pasiunilor sale: înjuratul fotbaliștilor ce alergau prin televizor, spionatul vecinilor și criticatul oricărui lucru pe care-l făcea nevastă-sa.

Cu timpul, cei doi s-au resemnat, mai ales după ce au descoperit că “Manager în gestiunea ovinelor” sună infinit mai bine decît “cioban la oi”. După cum puteți lesne observa, unii oameni au o concepție total greșită asupra noțiunii de infinit.

Singura lor condiție pentru a întreține chiar și la nivel teoretic ideea eventualității unei posibile întîmplătoare ciobanizări a fiului lor, o condiție non-negociabilă și non-disputabilă, a fost ca Marin să nu-și neglijeze traseul academic și să fie în rînd cu lumea în ceea ce privește educația, adică să termine cel puțin șase clase. Preferabil opt, dar opt clase diferite, că nu se consideră că ai opt clase dacă ai făcut-o pe a șasea de trei ori la rînd.

– Dacă nu termini școala, te termină ea pe tine! obișnuia să-i spună maică-sa de fiecare dată cînd se punea în discuție educația copilului, teribil de mîndră de jocul de cuvinte pe care-l scornise. În fond, ea era intelectuala familiei, terminase chiar și liceul.

Marin s-a achitat cu succes de această sarcină, dar din mai multe încercări. Repetiția este, în fond, mama învățăturii, deci nu știu de ce este o rușine pentru unii copii să admită că au rămas repetenți. Cu opt clase terminate și la mai puțin de doi ani distanță de vîrsta majoratului, Marin era pregătit. Din păcate, pe malul mării, unde locuiau ei, stînile erau practic inexistente.

(va urma)
—–

Un cappuccino și o murătură

O vreme am stat nedumerit în ușă, pentru că mi se aburiseră ochelarii și fără ei văd la fel de rău ca și cu ei aburiți. Intrasem de la minus multe grade direct în fumul înecăcios, dar cald, al unei cafenele în care nu mai călcasem pînă atunci, deci era firesc să pierd un tempo sau două cu acomodarea la mediu. Nu părea să fie genul de local cu autoservire, așa că m-am instalat de unul singur la o masă de patru persoane și am așteptat să vină cineva să-mi ia comanda. Cui nu-i place să fie servit?

Cînd tipa a strigat din spatele barului “Ce doriți?” am presupus, fără să reproduc scena lui DeNiro din Taxi Driver (Are you talking to me?), că vorbea cu mine. În local nu mai erau decît două doamne trecute de prima prospețime. Ele erau singurele responsabile pentru tot fumul de acolo. Una din ele insista să achite ea nota de plată pe motiv că primise deja pensia, spre deosebire de cealaltă care, am dedus eu ca un campion, nu primise încă pensia. “Un cappuccino” zic eu, încercînd să mă fac auzit peste bîrîiala din boxe în așa fel încît să nu las impresia că arunc zgomotos cu ordine. Purced apoi la a citi ziarul, lăsîndu-mă leneș pe spătarul scaunului și despachetînd săptămînalul ca pe un cadou pe a cărui hîrtie colorată vreau s-o păstrez și s-o folosesc cu altă ocazie.

Privirea tipei, cînd a venit într-un final cu comanda, lăsa de înțeles că tocmai îi lovisem cîinele cu mașina. Eram pe cale să-mi cer scuze și să mă ofer să-i plătesc veterinarul cînd mi-am adus aminte că n-am mașină și că venisem pe jos. Se uita la mine în felul acela special în care te uiți la un lapte pe care vrei să-l smîntînești cu puterea minții. Dacă Iisus putea transforma apa în vin, ea putea să o preschimbe în oțet doar uitîndu-se chiorîș la ea. Sictirul ei tacit părea să includă atît dezgust, unul oarecum mirat, identic celui pe care-l simți cînd găsești un vierme în croissant, cît și oftică, aia pe care o generezi cînd colegul de bancă refuză să-ți șoptească în timpul examenului.

Ce scroafă! În loc să se bucure că are clienți, ea se comportă ca și cum i-aș fi întrerupt coitusul, mă gîndeam eu în timp ce învîrteam zahărul brun prin cappuccino. Bun, fierbinte, spumos, era exact cum trebuie să fie un cappucino. Cred, habar n-am, nu-s cafegiu. Dar mi-a picat bine, m-a încălzit și m-a făcut să privesc cu un ochi mai indulgent comportamentul chelneriței. Sigur avea necazurile ei, care nu-i dădeau pace și care o împiedicau să zîmbească și să fie ospitalieră.

Și tu, și eu, avem probleme de familie, zice cîntecul. O fi avînd și ea. N-aveam de unde să știu ce demoni îi perturbau existența. Așa că am decis să fiu înțelegător și să încerc să nu contribui și eu la necazurile ei. N-am vrut să-i înrăutățesc starea, că era deja destul de încruntată. Așadar, ca să nu-i sporesc mîhnirea, încurcîndu-i socotelile și complicîndu-i inutil viața, nu i-am lăsat nici un bacșiș. N-am vrut s-o supun la supliciul de a face calcule suplimentare, ea fiind în mod evident preocupată de altele, mai grave. Sper că se simte mai bine acum.

cafea în spuma căreia cineva a desenat o păsărică supărăcioasă (angry bird)

—–

Știați că veverițele au o memorie de elefant? Nu, nu știați

Trivia: Squirrels can remember the hiding places of up to 10.000 nuts.

E incredibil de satisfăcător să știi lucruri! Chiar și așa, la modul general, fără a fi expert în ceva anume și fără a deține cunoștințe exhaustive despre un subiect sau altul. E nemaipomenit de plăcut să piperezi o conversație cu informații stranii și interesante, cu care să ieși în evidență și să-i impresionezi pe ceilalți.

Nu poți strecura oricînd în discuție faptul că urina de cămilă are consistența siropului, mai ales dacă ești la un mic dejun pe bază de clătite și french toast. Dar, dacă se întîmplă să fii undeva unde se povestește despre vacanțe în Tunisia și despre călăritul de cămile pe care-l implică un tur ghidat prin pustiul nord-african, un astfel de detaliu poate condimenta povestea și o poate duce într-o zonă amuzantă și distractivă.

De fiecare dată cînd crezi că poți îmbogăți discuția, fie că te abați de la subiect sau nu, poți specula pe marginea unor informații extraordinare, cum ar fi faptul că bărbații cu testicule mai mici tind să fie tați mai buni sau că vacile au de 2,5 ori mai multe papile gustative decît oamenii, deși nu pare să le ajute la nimic, că nu le văd strîmbînd din nări atunci cînd rumegă iarba pe care tocmai au urinat.

Dacă îi dai alcool unei musculițe de oțet (Drosophila melanogaster), aceasta va căpăta tendițe homosexuale. Un copil în vîrstă de un an are 30% grăsime, cam cît o smîntînă cinstită. Masculul maimuței capucin va face sex cu orice femelă care aruncă în el cu o piatră, ca pregătire pentru căsătorie, probabil. În Biblie nu se pomenește niciodată că cineva zîmbește. Sloganul firmei Nike (Just Do It) a fost inspirat de ultimele cuvinte ale unui criminal. În fiecare an, în Asia sînt mîncate patru milioane de pisici. Veverițele își pot aminti pînă la 10.000 de locuri în care au ascuns nuci.

Majoritatea acestor informații, pe care le-am tradus de pe site-ul qi.com, vin din surse credibile și se bazează pe studii ce pot fi verificate și reproduse. De exemplu, despre musculițele bețive și homosexuale se pot afla mai multe AICI. E interesant, pentru că alcoolul dezinhibă în moduri similare nu doar insectele, ci și oamenii. Dar nu-mi pot imagina nicicum felul în care cercetătorii și-au dat seama că memoria veveriței o rivalizează pe cea a elefantului. Apropo, elefanților le place să se gîdile între ei. Știați asta?

Cum au ajuns la acest număr? Au pus o veveriță să ascundă 10.000 de nuci și apoi, cînd veverița a vrut să le păstreze, au obligat-o să le returneze arătîndu-i secțiunea de penalități în contractul pe care-l semnase înainte de începerea experimentului? Au pus mai multe veverițe să completeze niște formulare și, în urma răspunsurilor acestora, și-au dat seama că, în medie, o veveriță poate ține minte zece mii de ascunzători, avînd un palat al memoriei ce l-ar umili chiar și pe Sherlock Holmes? Au urmărit veverițele prin pădure și și-au notat toate locurile în care acestea au pus deoparte cîte ceva de-ale gurii?

Nu știu, dar genul acesta de informație pare cules dintr-un documentar narat de Snoop Dogg, pentru că mi-e greu să cred că se poate demonstra empiric că un șobolan cu coadă stufoasă are timpul și resursele să ascundă zece mii de nuci sau alune în zece mii de locuri diferite, pe care să le și țină minte.

Scepticismul mi-e alimentat și de faptul că am un termen de comparație foarte concret: mi se întîmplă destul de des să uit că am cumpărat vreun fel mîncare doar pentru că l-am pus într-un loc diferit față de cele două locuri în care pun de obicei mîncarea (frigider și cămară). Și n-are cum să fie o veveriță mai harnică, mai isteață sau mai descurcăreță decît mine, nu?

poze e de aici

—–

Bufetul cu delfini

Dacă peștii circulă în bancuri, delfinii, ființe superioare, se grupează în manifestări umoristice ceva mai evoluate, cum este și firesc. Oceanografii și biologii folosesc termeni diferiți pentru cetele de delfini. Unii le spun sketch-uri, alții preferă să folosească numele de gag, ceilalți alegînd să creadă că delfinii circulă în rutine de stand-up. Cei mai snobi dintre cercetătorii marini, printre care și Marin Cousteau, au fost auziți referindu-se la adunările de delfini drept comentarii sociale, dar asta fluctuează și în funcție de speciile despre care se vorbește sau scrie.

O astfel de gașcă, la care ne vom referi în continuare ca fiind o satiră de delfini, căuta de ceva timp un loc numai bun pentru a servi masa de prînz. Prin comparație, un pamflet de delfini are în componență mai multe femele, dar acesta e genul de detaliu care nu-și are locul aici.

Mamiferele subacvatice nu au o noțiune clară a trecerii timpului, deoarece cureaua unui ceas le-ar cădea de pe înotătoare, dar, observînd poziția soarelui pe cer, ele pot spune cu destulă certitudine cînd e vremea pentru cea de-a doua masă a zilei, lumina căzînd perpendicular pe orificiul lor dorsal și dîndu-le de înțeles că au ajuns la miezul zilei. Această pseudo-nară a lor este locul prin care delfinii respiră cînd ies la suprafață și, în același timp, este locul în care, uneori, la aniversări sau la alte ocazii speciale, fac sex, reconfirmînd sexul ca activitate cerebrală.

Fin, masculul beta al grupului, insista pe ceva light, ușurel, amintindu-le puțin prea des celorlalți că dejunase copios pe bază de ton cu creastă galbenă, o delicatețe. Tuf, masculul beat al grupului, era indiferent față de meniu, el concentrîndu-și atenția pentru a găsi tufe plutitoare de alge fermentate, cu care se putea intoxica în voia inimii. Ihihi, care tăcuse pînă atunci, acuzînd probleme cu un credit de nevoi animale, ar fi mîncat orice, numai să fie ieftin. Mali avea o poftă nebună de salată de fructe de mare, dar asta ar fi însemnat să se plimbe cu toții de colo-colo, printre corali și crevase, să o pună de un platouaș cinstit, dar nimeni nu era dispus să facă un asemenea efort. Timi nu făcea mofturi la mîncare, numai să fie proaspătă. Hoiturile erau pentru retarzii de rechini.

După deliberări, discuții și dezbateri îndelungi, s-au horărît asupra unui loc. Mergînd încolo, Kit începu să se învîrtă agitat în jurul cozii, aruncîndu-le ocheade celorlalți și purtîndu-se ca și cum ar fi vrut să le spună ceva. Creaturi inteligente, simpatice și mai ales empatice, delfinii l-au citit imediat și au început să-l împungă cu vorbe și cu botul să le spună despre ce era vorba. Cedînd presiunii de grup, acesta a recunoscut oarecum rușinat că se decisese să devină vegetarian.

– Ești prost, interveni rapid Timi, fără proteină animală n-ai cum să trăiești. Ai să slăbești și ai să te subțiezi pînă cînd ai să arăți ca un țipar nenorocit. Ce-ți veni?

– Pur și simplu nu mai vreau să mănînc chestii care au mamă și tată.

– Să-mi fie cu pardon! În cazul acesta nu ești prost, ești de-a dreptul tîmpit! Tu chiar crezi că hamsiile au părinți? N-au, îți zic eu, că am văzut cum se înmulțesc. E pe bază de icre și lapți, pe care le depun și de care uită imediat, deci în cel mai bun caz hamsiile au donatori, nu părinți. Plus că atunci cînd împarți un părinte cu sute de frați e ca și cum nu l-ai avea deloc.

– Nu știu, mi se pare o cruzime să mănînci alte vietăți, reluă Kit.

– Normal că e o cruzime, interveni Fin în discuție, că doar peștele crud e cel mai bun. Ca tonul ăla pe care l-am prins eu azi dimineață. Să te lingi pe bot, nu alta!

– Tu te gîndești la crudități, nu la cruzimi, îl corectă posac Ihihi. Și mai scutește-mă cu tonul ăsta tău, că m-am săturat să te tot aud sonarizînd despre el.

– Dar vin eu înot și te întreb, interveni din nou Fin, asta nu-ți limitează drastic meniul? Avem o dietă bazată aproape exclusiv pe chestii care mișcă. Ce-o să mănînci?

– Și algele mișcă, spuse rapid Tuf, mîndru de observația lui.

– La tine toate mișcă, chiar și fundul mării, bețivule, îl repezi Timi, care începea să-și piardă răbdarea și să transpire pe fruntea lui bombată de atîta întotătură după mîncare. Noroc că pe sub apă nu se vede cînd transpiri.

Între timp, rotindu-se unul în jurul celuilalt ca măciucile unui jongleur, ajunseseră în zonă stabilită. Era un loc select, cu multe stele de mare. Unii dintre ei se apucară numaidecît să inspecteze împrejurimile în căutare de de-ale botului. Tuf survola suprafața apei, întrucît îi plăcea să fie high. Mai jos, Ihihi ronțăia apatic dintr-un pește gri. Teoria lui, conform căreia peștii celebri, cu un brand puternic în spate, nu sînt cu nimic mai buni decît cei no name, era cunoscută de întreaga satiră de delfini, așa că era lăsat în pace să-și savureze prînzul low-cost, chiar dacă nu părea a fi mereu în apele lui cînd mînca. Mali ciugulea cîte puțin din toate cele disponibile, sărbătorind diversitatea nutritivă a ecosistemului, asta în timp ce Fin se retrăsese după niște bolovani ca să-și golească vezica. Urina, fiind mai caldă, se ridica în jurul lui ca o fantomă, înverzind temporar albastrul nesfîrșit.

– Ca să nu mai zic că peștii sînt și plini de mercur, încercă Kit să-și reia argumentul pro-vegan.

– Și ce, întrebă Timi, ți-e frică c-o să te transformi într-un termometru? Măcar o să știm cît de cald e afară în funcție de cît ești tu de dilatat, zise el și pufni într-un rîs care-i eliberă din gîtlej un nor de bule de aer ce se ridică împrăștiat în sus.

– Ai niște analogii teribile, i-o întoarse Kit. Doar pentru că-s vag amuzante nu înseamnă că sînt corecte. Ești un plancton al elocvenței, cu falsele tale silogisme. Pînă la urmă e decizia mea. Dacă eu vreau să-mi curăț corpul de energiile negative pe care le conțin peștii ăștia poluați, e treaba mea. Tu n-ai decît să înfuleci informația morții.

– Ai grijă numai să nu te înfulec pe tine, îi zise Timi înainte s-o tulească în urma unui peștișor auriu care părea că-și caută copilul.

Cu ochii mijiți, de parcă ar fi înotat întreaga zi prin ape tulburi, Tuf îi privea distrat. N-avea dispoziția sau energia să se implice în cearta lor, era preocupat cu altele: încerca să-și dea seama dacă sirenele se înmulțesc prin pui vii sau prin icre. Ihihi își vedea de ale lui, cum făceau de altfel și ceilalți. Nu erau un grup foarte compact, satira lor era una dezlînată, de circumstanță. Fin era un lider dezinteresat, de accea era considerat mascul beta. Ceea ce nu e cel mai rău lucru, dacă vorbim de softuri, dar la delfini nu e motiv de laudă. Singurul motiv pentru care se menținea pe poziție era inconsistența lui Timi, care era destul de agresiv să fie alfa, dar prea aiurit ca să impună respect.

Mali se săturase de bufetul subacvatic. Se juca cu o caracatiță, pe care o plesnea cu coada ca s-o determine să-și evacueze rezervele de cerneală defnsivă, repezindu-se apoi prin ea pentru a descrie rotocoale. Întotdeauna a avut o fire mai artistică. S-a apucat la un moment dat să deseneze modele în nisipul de pe fundul apei, pe care le-a stricat imediat ce-au fost gata pentru a sugera efemeritatea fiorului estetic sau pentru a arăta că și distrugerea are în ea un impuls creativ sau ceva asemănător, nimeni nu fusese atent. Sensibilitatea ei, caracterul poetic, inteligența neancorată în rutina specifică alcătuirii delfinilor, toate acestea erau urmări ale traumei de a-și vedea părinții ridicîndu-se la cer, prinși în plasa unor pescari norvegieni. Trecutul nu încetează să-i bîntuie pe unii. Pe alții, mulțime din care face parte și mîhnitul Ihihi, îi afectează mai mult imprevizibilul viitor.

Luciditatea e o trăsătură pe care puțini delfini reușesc să și-o însușească. Asta nu are nimic de-a face cu murdăria apelor în care locuiesc, e doar o pură constatare. Poate că dispunerea ochilor de-o parte și de alta a capului îi împiedică să-și formeze o viziune de ansamblu a ceea ce se petrece în jurul lor; poate că face parte din natura lor să fie imprevizibili; poate că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat; cert e că nici unul dintre cei șase delfini nu s-a gîndit că un loc în care abundă mîncarea ar putea atrage și alți prădători, astfel că atunci cînd au detectat prezența balenelor ucigașe, era deja prea tîrziu. 

Tuf a murit primul. Vedea dublu din cauza stării de profundă intoxicație în care se afla, astfel că a estimat că n-are nici o șansă în fața concertului de balene ce se apropia de el. În consecință, nici nu s-a zbătut prea mult. Timi a tulit-o fără să se uite înapoi, reușind să se salveze. Balenele nu l-au urmărit, pe motiv că are balta pește. 
Fin a încercat să le distragă atenția atacatorilor care se jucau cu Mali, lovindu-o cu boturile și aruncînd-o afară din apă, dar n-a avut mari șanse de izbîndă; balenele îi încercuiseră. Ihihi s-a predat aproape ușurat, iar Kit, fix înainte de-a fi sfîșiat în bucăți și înghițit pe nemestecatealea, a mai apucat să-și imagineze că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă orca ar fi fost un mamifer vegetarian.
—–