Șansa i-a surîns lui Marin după mai puțin de trei luni de așteptare, cînd o stînă vrînceană aflată sub umbrela corporatistă a unei multinaționale americane (poate că numele McDoina Ciobanului vă spune ceva) a scos la concurs mai multe posturi de cioban. Fluturașul descoperit în cutia poștală, printre nelipsitele reclame la pastile de prelungit erecții, suna al dracului de promițător:
Vrei să te umpli de cașcaval, atît la propriu cît și la figurat? De ce să faci parte din turmă cînd poți să conduci turma? Ce mai păzești? Îți spunem noi ce păzești – oi. Oi, oi, oi, oi, oi! Poate chiar și capre, în funcție de performanțe. Păstoritul e doar pentru cei puternici, deși nu pare a fi mare brînză! Alătură-te acum echipei noastre de profesioniști!
Cînd oportunitatea îți bate la ușă nu poți să te prefaci că nu ești acasă, stingînd becurile, doar pentru că nu ai chef de musafiri sau ți se pare că e dezordine în apartament. Norocul ține cu cei puternici. Marin era deja puternic, astfel că norocul s-a conformat și i-a pus în cutia poștală acel fluturaș, restul depinzînd numai de el. Sub ochii lui, textul părea că emană raze de optimism nediluat. Succesul, un concept atît de abstract pentru unii, devenise aproape palpabil pentru Marin, fericirea lui manifestîndu-se pe moment sub forma unei singure lacrimi ce i se prelingea dramatic pe obraz. Dacă s-ar acorda premii Oscar pentru scene din viața reală, statueta aurită sigur ar fi înnobilat acum un mileu din casa familiei Berbeceanu.
Bucuria i s-a scurs din trup, transformată în pelin, cînd a ajuns la stîna vrînceană două zile mai tîrziu și a descoperit că unul dintre principiile de bază ale capitalismului – concurența – nu mai pare atît de grozav atunci cînd tu ești cel pus în postura de concurent. Un singur post mai era disponibil cînd Marin s-a proptit în fața biroului de resurse umane al stînei, cel care se asigura că tot timpul exista un raport de cel puțin un ciobănaș la trei sute de oi. Postul era revendicat de el și de încă un tip, un tînăr cocoșat.
Din dorința de a se combate discriminarea pe criterii fizice, toate companiile erau obligate să ofere un anume număr de locuri de muncă persoanelor cu dizabilități, atîta timp cît își puteau exercita cu succes atribuțiile. Norocul, care nu face treburile pe jumătate, a intervenit din nou în favoarea lui Marin. Contracandidatul său suferea de o afecțiune rară, o cocoașă frontală care i se întindea din gît pînă deasupra buricului și care-i curba spinarea în așa manieră încît părea că se uită tot timpul în sus, în stele. În consecință, băiatul știa toate constelațiile majore și putea găsi steaua polară cît ai zice “Esmeralda”. Cînd auzea pomenindu-se de “bestia cu două spinări” se înfuria nespus, deși era perfect conștient că nu se vorbea despre el. Din păcate, nu putea ține ochii deschiși pe timp de ploaie, din motive evidente, iar un cioban meteosensibil, o știe oricine, e o contradicție de termeni. Marin a primit postul.
Blana de oaie, probabil singurul print animal non-kitschos existent, avea o greutate pe care Marin a ajuns rapid s-o îndrăgească. Era ca și îmbrățișarea unui prieten drag, unul care mirosea ca și cum nu s-a spălat de foarte multă vreme. Blana exercita asupra umerilor lui o presiune extrem de plăcută, care-i îndesa parcă mai adînc cizmele în noroi și spiritul în visare. Șuba, și atracția gravitațională suplimentară pe care o genera, îl ținea cumva ancorat de glie. Parcă plutea atunci cînd n-o avea în spinare și avea senzația neplăcută că orice rafală de vînt l-ar fi putut duce printre nori, ca pe un zmeu scăpat din sfori sau ca pe un lampion pe care îl eliberezi deasupra orașului sau a pădurii, ignorînd pericolul de incendiu pe care îl presupune joaca cu focul.
Proptit în toiag, cu greutatea liniștitoare a șubei în spate, Marin s-a lăsat pradă abandonului. Anii au trecut pe lîngă el la fel de indiferenți precum proverbială caravană pe lîngă lătratul proverbialilor cîini. Cîini proverbiali care nu mor cînd vor proverbialii cai, pe care poți să-i duci la apă, dar nu poți să-i forțezi să bea. Asta pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Dar vin eu și vă întreb, ce cal bea apă cu ulciorul?
Ciobănia e una din acele meserii care emană o atracție deosebită pentru firile leneș-contemplative, care pot ședea și cugeta (sau doar ședea) timp îndelungat. E întrecută în această privință doar de sectorul bugetar. Marin era un as în domeniu, răbdător ca o penelopă pastorală și stoic precum o stană de piatră. Experiența lui în leadershipul oilor era întrecută doar de dezinteresul lui pentru orice altceva. Din aceste motive, ieșirea lui din zona de confort a stînei și reorientarea către luptele de tip kickboxing a fost cu atît mai surprinzătoare, atît pentru cei care-l cunoșteau, cît și pentru ceilalți, care nu auziseră niciodată despre el.
Reorientarea profesională a lui Marin s-a petrecut după mai mulți ani de muncă în folosul multinaționalei, cînd omul nostru a auzit prima dată că se pot face bani buni din bătăi organizate. Ca orice cioban care se respectă, nu era complet străin de violența fizică. Cu puțin antrenament, putea să se măsoare cu orice adversar – cel puțin așa gîndea el -, avînd pe deasupra și satisfacția că muncește pentru el însuși și nu pentru a îmbogăți niște îmbuibați americani pe care nu i-a văzut niciodată la față. Atitudinea asta liberală îi pica bine, motiv pentru care efortul fizic pe care trebuia să-l depună în plus nu-l deranja mai deloc.
Regimul de pregătire pentru confruntarea din ring consta într-o serie de corvoade exagerate: tăia lemne chiar dacă nu trebuia făcut focul, plimba butoaiele grele dintr-o parte în alta, fără vreun motiv aparent, și alerga de nebun în jurul turmei pentru că auzise că trebuie să facă neapărat și niște cardio. Totuși, nu înțelegea de ce trebuie să-și întărească mușchii inimii; bătaia implică de obicei alți mușchi.
Văzînd că Marin e chitit pe cafteală, conducerea unității la care lucra s-a decis să-i organizeze o conferință de presă. În acest fel se stîrnea publicitate și pentru Marin, care putea astfel să-și găsească un adversar, și pentru produsele lor, printre care se număra și deja legendara Brînză bună în burduf de pîine. Puțină publicitate gratuită n-a stricat nimănui, decît poate publicității pe bani.
Eforturile departamentului de PR s-au concretizat într-un telefon primit de la un reporter care era mereu în căutare de subiecte de umplutură. E vorba de acele subiecte pe care producătorii le pun deoparte pentru zilele în care nu se întîmplă destule lucruri intersante pentru a acoperi o oră de știri, cît ține jurnalul de seară. Nu era tocmai o conferință de presă, dar măcar apărea la televizor ceva pozitiv despre stîna lor, care în ultima vreme se confruntase cu un val de critici după ce s-au descoperit unele coincidențe între numărul de miei vînduți de Paște, numărul de miei fătați în acel an și numărul de cîini de pază dați dispăruți.
Reporterul trimis de un post național de televiziune la fața locului se rătăcise puțin pe traseu, ajungînd la spatele locului, astfel că a întîrziat o jumătate de oră, timp în care a trecut și prin lateralele locului. Marin a așteptat răbdător, cum îi era obiceiul. Cînd microfonul și-a făcut loc sub nasul lui acvilin, lentoarea i s-a risipit într-o cascadă entuziastă de replici stîrnitoare de scandal:
– Nici nu o să am ce discuta cu ceilalți luptători. O să-i distrug. O să-i toc mărunt ca pe pătrunjelul care se pune în supă. O să-i macin ca pe boabele de grîu din care se face făina. O să-i zdrobesc, ca pe oasele alea din care încerci să sugi toată măduva. Abia aștept să intru în ring să le arăt ce pot. O să mă înfig în ei ca furcilița în mămăligă. Îi mănînc! Marin spunea toate astea ca un apucat, în timp ce mai mulți scuipați micuți îi stropeau bărbia.
Pentru că repoterului începuse deja să i se facă foame, n-a insistat cu întrebările. A mai capturat cîteva cadre de acoperire pe care să le folosească în timp ce vocea groasă a știristului expunea povestea lui Marin, după care s-a apucat să-și strîngă echipamentul. De aceea n-a auzit schimbul de replici dintre Marin și colegul lui.
– Mare scandalagiu te-ai mai făcut, Marine. Nu ți-e frică că te prinde un luptător mai solid și mătură cu tine pe jos?
– Todoruț, cît timp am la mine toiagu ăsta nu mi-e frică de nimic. Nici de dracu, nici de mă-sa.
– Prostovan mai ești. La boxu’ ăsta poți să dai pumni și picioare, da’ cam atît. Nu ai voie să dai nici măcar capete în gură. Cine crezi că te lasă să te bați cu toiagu?
– Ăia care fac luptele astea libere. Că de aia-s libere, să bați cum vrei. Nu? Vrei să zici că n-o să-mi dea voie să intru cu bota în ring?
– Nu că vreau să zic, chiar zic.
– Și atunci eu ce mă fac?
– Fă-te că ai glumit, zise Todoruț și plecă zîmbind sub mustața aia de Hitler pe care doar un cioban o poate purta cu succes.
