Category Archives: poveste

Incontestabila virtute a ignoranței (prima parte)

Marin s-a făcut cioban pentru că așa a vrut el. Pentru unii oameni e atît de simplu. Își aleg o țintă ușor accesibilă, o ating și apoi se scufundă în confortul îndeplinirii ei ritualice și repetitive, fără a mai fi vreodată deranjați de alte tulburări interioare. Unii ar putea numi asta o incontestabilă virtute a ignoranței, alții poate că n-ar cunoaște exact semnificația cuvîntului virtute, alții poate că nu înțeleg de ce oile trebuie plimbate sezonier și nu pot fi exploatate în crescătorii, ca porcii sau găinile sau roșiile acelea fără gust. Cert este că fericirea vine din lucruri simple, iar pe lumea asta puține lucruri sînt mai simple decît păstoritul oilor. Chiar și un cîine poate fi antrenat s-o facă; în occident s-au văzut astfel de cazuri.

Desigur, meseria de cioban implică un anume nivel de pregătire, de exemplu să poți să numeri pînă la douăzeci fără să trebuiască să te descalți, dar în privința asta Marin era deja supracalificat. Putea încă de la vîrsta de nouă ani să își lege singur șireturile de la cizmele de gumă, dar și să stea nemișcat și negîndit cu orele, în special în timpul orelor de matematică, limba romînă, geografie și restul.

Ciobănia mai implică, printre altele, și acceptarea unei moșteniri culturale, a unui fel anume de-a fi și de a gîndi, a unui stil de viață minimalist și autosuficient, dar și a faptului că trebuie să porți tot timpul un clop lunguieț care nu îți acoperă urechile, doar creștetul capului, și e la fel de eficient împotriva frigului ca o brișcă ruginită împotriva unei haite de lupi flămînzi. Dar, dacă Marin ar fi fost genul de om pe care să-l preocupe astfel de detalii, ar fi fost incompatibil cu păstoritul oilor și eu nu v-aș fi povestit despre el acum.

– Măi Marinică, ce vrei să te faci tu cînd o să fii mare? îl întrebau adesea rudele sau vecinii

– Cioban la oi, zicea Marin cu toată mîndria pe care o poate genera un puțoi de 4-5 ani.

– Da’ de ce vrei tu să fii cioban la oi, hă? continua interogatoriul. Unii oameni par foarte interesați de motivațiile preșcolarilor, nu-mi dau seama de ce.

– Pentru că oile nu se descurcă singure, venea invariabil răspunsul.

După regulamentarele “Vaaaai, ce drăguț!” și “Ce copil sensibil!” și alte complimente, răsărea de cele mai multe ori întrebarea aceea nelipsită din repertoriul oamenilor neînzestrați intelectual: “Da’ pe cine iubești tu mai mult, pe mami sau pe tati?”. Evident, oamenii care pun astfel de întrebări nu știu cum funcționează sentimentele și nici nu își pot închipui că poți iubi în egală măsură doi părinți pe care-i urăști.

E lesne de imaginat că părinții nu l-au susținut pe Marin, ba chiar i-au catalogat ambiția drept prostească, deși niciodată de față cu el. Se pare că acel modest “orice ar fi, sănătos să fie” din perioada sarcinii include de prea puține ori și alegerile profesionale sau personale ale copilului gata născut. După un timp, părinților nu le mai convine ca odrasla lor să fie orice. Vor ca ea să fie cineva. Să-i zicem “reorientare parentală post-partum” și să trecem mai departe.

Părinților lui Marin, a căror orientare în viață se face întotdeauna în funcție de ce spune nordul busolei sociale, adică gura lumii, li se părea că băiatul lor nu țintește destul de sus. L-ar fi preferat într-un domeniu mai prestigios sau măcar mai bănos, poștaș sau poate chiar conductor de tren. Uneori îndrăzneau să și-l imagineze vameș, dar nu-și permiteau s-o spună cu voce tare la lumina zilei, doar noaptea, pe sub așternuturi, cînd uitau de ei înșiși, excitați și bine alcoolizați cu bere la PET.

Cînd Marin le-a pomenit părinților despre dorința lui de a se face cioban, prima dată cînd a vorbit cu ei la modul serios despre asta, maică-sa și-a dat ochii peste cap atît de puternic încît și-a lezat un nerv optic. Asta în timp ce taică-său calcula în minte cît de greu ar fi din punct de vedere financiar să întrețină încă un copil. Unul normal, dacă îi ajuta Dumnezeu, căci Marin părea iremediabil compromis. După un calcul rapid, a ajuns la concluzia că un al doilea copil i-ar știrbi serios din timpul alocat pasiunilor sale: înjuratul fotbaliștilor ce alergau prin televizor, spionatul vecinilor și criticatul oricărui lucru pe care-l făcea nevastă-sa.

Cu timpul, cei doi s-au resemnat, mai ales după ce au descoperit că “Manager în gestiunea ovinelor” sună infinit mai bine decît “cioban la oi”. După cum puteți lesne observa, unii oameni au o concepție total greșită asupra noțiunii de infinit.

Singura lor condiție pentru a întreține chiar și la nivel teoretic ideea eventualității unei posibile întîmplătoare ciobanizări a fiului lor, o condiție non-negociabilă și non-disputabilă, a fost ca Marin să nu-și neglijeze traseul academic și să fie în rînd cu lumea în ceea ce privește educația, adică să termine cel puțin șase clase. Preferabil opt, dar opt clase diferite, că nu se consideră că ai opt clase dacă ai făcut-o pe a șasea de trei ori la rînd.

– Dacă nu termini școala, te termină ea pe tine! obișnuia să-i spună maică-sa de fiecare dată cînd se punea în discuție educația copilului, teribil de mîndră de jocul de cuvinte pe care-l scornise. În fond, ea era intelectuala familiei, terminase chiar și liceul.

Marin s-a achitat cu succes de această sarcină, dar din mai multe încercări. Repetiția este, în fond, mama învățăturii, deci nu știu de ce este o rușine pentru unii copii să admită că au rămas repetenți. Cu opt clase terminate și la mai puțin de doi ani distanță de vîrsta majoratului, Marin era pregătit. Din păcate, pe malul mării, unde locuiau ei, stînile erau practic inexistente.

(va urma)
—–

Cum să faci afinata perfectă. 5 pași simpli

Pasul 1: Descoperi că îți place alcoolul, mai precis felul în care consumul lui în cantități să-zicem-moderate face lumea mai frumoasă, mîncarea mai bună, glumele tuturor (dar în special ale tale) mai amuzante și contururile aspre ale realității mai suportabile.

Nu îți plac tăriile, adică îți plac, dar nu le poți gestiona cu eleganță și, de fapt, cea care nu îți place e mahmureala; nu înțelegi whiskey-ul, probabil deoarece corpul tău nu produce destul testosteron sau poate că nu vrei să impresionezi pe nimeni cu gusturile tale “masculine”; nu poți bea foarte multă bere, că te umflă, și în orice soi de vin îți vine să torni cola (nu avem cola, merge pepsi?), așa că te concentrezi pe vișinate, afinate sau alte fructate, asta deși zmeurata ți se pare cam prețioasă și murata te duce cu gîndul la o acritură pe care o mănînci la friptură.

Nu ți se pare nimic în neregulă cu faptul că te îmbeți cu lichior, ca o femeie, asta pentru că nu ești un misogin redus care le-ar da femeilor de băut doar sherry și lichior de cafea și care se uită de sus la toți imberbii care se îmbată cu cidru, prosecco sau, mai rău, șampanie. Fiecare cu otrava lui, vorba ceea.

Ești un egalitarian în ceea ce privește împărțirea felurilor de alcool între femei și bărbați, te-ai convins de asta după ce ai auzit expresia “shot-uri la toată lumea” rostită atît din guri rujate cît și din guri de femei. Un mojito mai merge, din cînd în cînd, dar e greu de preparat și, efectiv, nu merită efortul. Restul cocktailurilor, și vorbesc aici de cele cu umbreluțe și paiuri colorate, nu de un screwdriver cinstit sau de o Mărie Sîngerie care e mai mult supă de roșii decît băutură, sînt acceptabile doar dacă pozezi cu ele în mînă pentru reclama unei agenții de turism în timp ce te afli pe un vas de croazieră. Altfel, cu cît alcoolul e mai simplu, cu atît e mai lină beția. Acestea fiind înțelese și acceptate, se poate trece la pasul următor.

Pasul 2: Te decizi să îți faci singur niște afinată, dar încă nu știi cîtă pentru că în primele zece rezultate ale căutării unei rețete simple pe Google ai primit douăsprezece variante de preparare de la douăzeci de oameni. Ori pui de două ori mai multă afină decît zahăr, ori invers, adică de trei ori mai mult zahăr decît fruct. La fel și cu alcoolul. Afina se amestecă cu zahărul și se lasă la soare, ca să fermenteze. Sau nu se ține la soare, că se ține la umbră și răcoare și se agită în fiecare zi. Sau sau se agită o dată la trei zile, atunci cînd nu se scutură o dată la patru. Sau nu se mai intervine deloc la ea, pentru că s-au amestecat temeinic toate de la început.

Un lucru e cert: după cel puțin două săptămîni se adaugă alcoolul. Acesta poate fi de un singur fel: alcool dublu rafinat, sau vodcă, sau pălincă. Pălinca nu e indicată, părerea mea, pentru că rezultatul final ar fi influențat de prea multe fructe și ar putea să aibă o gravă criză de identitate, crezînd că e compot sau salată de fructe. Dacă se alege alcoolul dublu rafinat, trebuie să se completeze într-o anume proporție și cu apă, pentru că, pînă la urmă, încercăm să producem o băutură fină, nu arsuri de gradul doi la limbă, gîtlej și căptușeala stomacului.

Cel mai important e că te-ai hotărît să ai un rol activ în viitoarele tale intoxicări. Intenția contează, că de asta se supără lumea cînd le arăți degetul mijlociu, dar nu e suficientă. Ea trebuie urmată de acțiune, iar în acest sens pasul următor este crucial.

Pasul 3: După ce ai făcut rost de borcanul/damigeana în care se va întîmpla minunea, recipient pe care nu vei uita să-l speli după ce îl cumperi, așa cum am făcut eu, te pornești spre piața agro-alimentară pentru a cumpăra afine de-alea bune, de la țărani, nu de-alea de import, mari cît bobul de strugure și dulci ca apa de ploaie.

O variantă ar fi să le culegi singur, dar parcă genul acesta de hărnicie e incompatibil cu stilul tău de viață, tu fiind un om care apreciază mai mult un dolce far niente îmbibat în alcool decît cutreieratul munților în căutare de boabe. Plus că ți se pare ciudat să dai cu piaptănul în tufa de afine, dar să nu continui apoi s-o aranjezi și cu gel, ceară sau fixativ. În cel mai bun caz poți să cunoști pe cineva care cunoaște pe altcineva care are un văr ai cărui vecini merg des la munte și pot să îți aducă de acolo afine sau alte fructe de pădure la un preț bun, dacă nu e prea mare deranjul.

Consideri că e mai sigur să te încrezi în forțele proprii și intri hotărît în hala pieței centrale, care arată ca o gară aglomerată din care nu pleacă nimeni niciunde. Totuși, e mai bine decît să faci cumpărături din supermarket, vorba aia: dai un ban dar măcar poți să pui mîna, să dai cunoscător din cap și să te prefaci că știi cum se aleg corect cele mai coapte și mai gustoase fructe și legume.

Amestecul de mirosuri îți evocă imaginea unei pivnițe pline de alimente, dar una în care trăiesc și oameni, probabil de frica bombelor sau ceva. Sentimentul e unul ciudat, e ca și cum ai fi afară și înăuntru în același timp, pe peronul unei gări acoperite, de exemplu. Tălpile ți se lipesc de podea, dar asta nu te face deloc să te simți mai atașat de acel loc, ba dimpotrivă.

Prețurile sînt aceleași, de parcă s-ar fi înțeles între ei comercianții, așa că alegi taraba cu vînzătorul cel mai curățel, din rațiuni evidente. Vînzătorul nu e disponibil în acele momente, pentru că are un alt client la taraba de lîngă, așa că își roagă o vecină să te ajute. Aceasta acceptă cu jumătate de gură și te servește cu un sfert din viteza pe care ar fi avut-o dacă ai fi cumpărat de la ea. Vînzătorul termină de cîntărit vinete și vine să-i arate vecinei procedeul corect de a lopăta afine într-o punguță de plastic. Te uiți la ei ca la spectacol. El e serviabil și efervescent, gesticulînd larg și vorbind într-una. Ea mai are puțin și îl scuipă fix în gura aia cu care îi dă el lecții de cum să vîndă niște amărîte de afine.

Plătești și mulțumești frumos și îi asiguri pe oameni că vei mai apela la ei în caz că ai nevoie de ceva. În drum spre casă te gîndești la pașii următori, decisivi în procesul de fabricație a unei afinate perfecte.

Pasul 4: Speli afinele, că nu știi cine a pus mîna pe ele sau ce lighioană a făcut pipi pe tufa din care au fost culese. În timp ce speli afinele reușești să murdărești jumătate de bucătărie, pentru că lucrurile astea nu pot fi niciodată simple sau ușoare.

Torni afinele în borcane fără să scapi pe jos prea multe din ele, maxim o zecime. La un strat de afine gros de circa patru degete pui un strat de zahăr de un deget. Se poate pune mai mult sau mai puțin în funcție de grosimea degetelor. Eu am descoperit că pentru rețeta mea acestea sînt proporțiile perfecte, eu avînd degete foarte subțiri, de pianist.

Zahărul poate să fie alb, simplu, și exact asta îi spui iubitei tale înainte să plece la cumpărături, de unde ea se întoarce cu șase pungi de zahăr brun, două cutii diferite de zahăr brun din melasă, și cîteva bețe de scorțișoară și vanilie, așa, pentru gust. Estimezi ochiometric cantitățile, pentru că asta nu-i ceva chirurgie atomică, intenția ta fiind să ai circa o jumătate de kilogram de zahăr pentru fiecare kilogram de afine, după care pui borcanele într-un loc ferit dar accesibil. În fiecare dimineață le scuturi bine, ca să se amestece aromele.

Pasul 5: E cel mai greu pas dintre toate, pentru că, după ce adaugi alcool dublu rafinat și puțină apă peste maglavaisul de afine dulci, trebuie să aștepți o lună întreagă pînă să te servești din nectarul amețitor al afinatei. Cel puțin așa te-a sfătuit să faci iubita ta, care știe exact cît ești de prost atunci cînd bei și care nu vrea să-i zică la tac-su că ai terminat într-o săptămîna toată afinata pe care ai pus-o pentru iarnă.

—–

Bufetul cu delfini

Dacă peștii circulă în bancuri, delfinii, ființe superioare, se grupează în manifestări umoristice ceva mai evoluate, cum este și firesc. Oceanografii și biologii folosesc termeni diferiți pentru cetele de delfini. Unii le spun sketch-uri, alții preferă să folosească numele de gag, ceilalți alegînd să creadă că delfinii circulă în rutine de stand-up. Cei mai snobi dintre cercetătorii marini, printre care și Marin Cousteau, au fost auziți referindu-se la adunările de delfini drept comentarii sociale, dar asta fluctuează și în funcție de speciile despre care se vorbește sau scrie.

O astfel de gașcă, la care ne vom referi în continuare ca fiind o satiră de delfini, căuta de ceva timp un loc numai bun pentru a servi masa de prînz. Prin comparație, un pamflet de delfini are în componență mai multe femele, dar acesta e genul de detaliu care nu-și are locul aici.

Mamiferele subacvatice nu au o noțiune clară a trecerii timpului, deoarece cureaua unui ceas le-ar cădea de pe înotătoare, dar, observînd poziția soarelui pe cer, ele pot spune cu destulă certitudine cînd e vremea pentru cea de-a doua masă a zilei, lumina căzînd perpendicular pe orificiul lor dorsal și dîndu-le de înțeles că au ajuns la miezul zilei. Această pseudo-nară a lor este locul prin care delfinii respiră cînd ies la suprafață și, în același timp, este locul în care, uneori, la aniversări sau la alte ocazii speciale, fac sex, reconfirmînd sexul ca activitate cerebrală.

Fin, masculul beta al grupului, insista pe ceva light, ușurel, amintindu-le puțin prea des celorlalți că dejunase copios pe bază de ton cu creastă galbenă, o delicatețe. Tuf, masculul beat al grupului, era indiferent față de meniu, el concentrîndu-și atenția pentru a găsi tufe plutitoare de alge fermentate, cu care se putea intoxica în voia inimii. Ihihi, care tăcuse pînă atunci, acuzînd probleme cu un credit de nevoi animale, ar fi mîncat orice, numai să fie ieftin. Mali avea o poftă nebună de salată de fructe de mare, dar asta ar fi însemnat să se plimbe cu toții de colo-colo, printre corali și crevase, să o pună de un platouaș cinstit, dar nimeni nu era dispus să facă un asemenea efort. Timi nu făcea mofturi la mîncare, numai să fie proaspătă. Hoiturile erau pentru retarzii de rechini.

După deliberări, discuții și dezbateri îndelungi, s-au horărît asupra unui loc. Mergînd încolo, Kit începu să se învîrtă agitat în jurul cozii, aruncîndu-le ocheade celorlalți și purtîndu-se ca și cum ar fi vrut să le spună ceva. Creaturi inteligente, simpatice și mai ales empatice, delfinii l-au citit imediat și au început să-l împungă cu vorbe și cu botul să le spună despre ce era vorba. Cedînd presiunii de grup, acesta a recunoscut oarecum rușinat că se decisese să devină vegetarian.

– Ești prost, interveni rapid Timi, fără proteină animală n-ai cum să trăiești. Ai să slăbești și ai să te subțiezi pînă cînd ai să arăți ca un țipar nenorocit. Ce-ți veni?

– Pur și simplu nu mai vreau să mănînc chestii care au mamă și tată.

– Să-mi fie cu pardon! În cazul acesta nu ești prost, ești de-a dreptul tîmpit! Tu chiar crezi că hamsiile au părinți? N-au, îți zic eu, că am văzut cum se înmulțesc. E pe bază de icre și lapți, pe care le depun și de care uită imediat, deci în cel mai bun caz hamsiile au donatori, nu părinți. Plus că atunci cînd împarți un părinte cu sute de frați e ca și cum nu l-ai avea deloc.

– Nu știu, mi se pare o cruzime să mănînci alte vietăți, reluă Kit.

– Normal că e o cruzime, interveni Fin în discuție, că doar peștele crud e cel mai bun. Ca tonul ăla pe care l-am prins eu azi dimineață. Să te lingi pe bot, nu alta!

– Tu te gîndești la crudități, nu la cruzimi, îl corectă posac Ihihi. Și mai scutește-mă cu tonul ăsta tău, că m-am săturat să te tot aud sonarizînd despre el.

– Dar vin eu înot și te întreb, interveni din nou Fin, asta nu-ți limitează drastic meniul? Avem o dietă bazată aproape exclusiv pe chestii care mișcă. Ce-o să mănînci?

– Și algele mișcă, spuse rapid Tuf, mîndru de observația lui.

– La tine toate mișcă, chiar și fundul mării, bețivule, îl repezi Timi, care începea să-și piardă răbdarea și să transpire pe fruntea lui bombată de atîta întotătură după mîncare. Noroc că pe sub apă nu se vede cînd transpiri.

Între timp, rotindu-se unul în jurul celuilalt ca măciucile unui jongleur, ajunseseră în zonă stabilită. Era un loc select, cu multe stele de mare. Unii dintre ei se apucară numaidecît să inspecteze împrejurimile în căutare de de-ale botului. Tuf survola suprafața apei, întrucît îi plăcea să fie high. Mai jos, Ihihi ronțăia apatic dintr-un pește gri. Teoria lui, conform căreia peștii celebri, cu un brand puternic în spate, nu sînt cu nimic mai buni decît cei no name, era cunoscută de întreaga satiră de delfini, așa că era lăsat în pace să-și savureze prînzul low-cost, chiar dacă nu părea a fi mereu în apele lui cînd mînca. Mali ciugulea cîte puțin din toate cele disponibile, sărbătorind diversitatea nutritivă a ecosistemului, asta în timp ce Fin se retrăsese după niște bolovani ca să-și golească vezica. Urina, fiind mai caldă, se ridica în jurul lui ca o fantomă, înverzind temporar albastrul nesfîrșit.

– Ca să nu mai zic că peștii sînt și plini de mercur, încercă Kit să-și reia argumentul pro-vegan.

– Și ce, întrebă Timi, ți-e frică c-o să te transformi într-un termometru? Măcar o să știm cît de cald e afară în funcție de cît ești tu de dilatat, zise el și pufni într-un rîs care-i eliberă din gîtlej un nor de bule de aer ce se ridică împrăștiat în sus.

– Ai niște analogii teribile, i-o întoarse Kit. Doar pentru că-s vag amuzante nu înseamnă că sînt corecte. Ești un plancton al elocvenței, cu falsele tale silogisme. Pînă la urmă e decizia mea. Dacă eu vreau să-mi curăț corpul de energiile negative pe care le conțin peștii ăștia poluați, e treaba mea. Tu n-ai decît să înfuleci informația morții.

– Ai grijă numai să nu te înfulec pe tine, îi zise Timi înainte s-o tulească în urma unui peștișor auriu care părea că-și caută copilul.

Cu ochii mijiți, de parcă ar fi înotat întreaga zi prin ape tulburi, Tuf îi privea distrat. N-avea dispoziția sau energia să se implice în cearta lor, era preocupat cu altele: încerca să-și dea seama dacă sirenele se înmulțesc prin pui vii sau prin icre. Ihihi își vedea de ale lui, cum făceau de altfel și ceilalți. Nu erau un grup foarte compact, satira lor era una dezlînată, de circumstanță. Fin era un lider dezinteresat, de accea era considerat mascul beta. Ceea ce nu e cel mai rău lucru, dacă vorbim de softuri, dar la delfini nu e motiv de laudă. Singurul motiv pentru care se menținea pe poziție era inconsistența lui Timi, care era destul de agresiv să fie alfa, dar prea aiurit ca să impună respect.

Mali se săturase de bufetul subacvatic. Se juca cu o caracatiță, pe care o plesnea cu coada ca s-o determine să-și evacueze rezervele de cerneală defnsivă, repezindu-se apoi prin ea pentru a descrie rotocoale. Întotdeauna a avut o fire mai artistică. S-a apucat la un moment dat să deseneze modele în nisipul de pe fundul apei, pe care le-a stricat imediat ce-au fost gata pentru a sugera efemeritatea fiorului estetic sau pentru a arăta că și distrugerea are în ea un impuls creativ sau ceva asemănător, nimeni nu fusese atent. Sensibilitatea ei, caracterul poetic, inteligența neancorată în rutina specifică alcătuirii delfinilor, toate acestea erau urmări ale traumei de a-și vedea părinții ridicîndu-se la cer, prinși în plasa unor pescari norvegieni. Trecutul nu încetează să-i bîntuie pe unii. Pe alții, mulțime din care face parte și mîhnitul Ihihi, îi afectează mai mult imprevizibilul viitor.

Luciditatea e o trăsătură pe care puțini delfini reușesc să și-o însușească. Asta nu are nimic de-a face cu murdăria apelor în care locuiesc, e doar o pură constatare. Poate că dispunerea ochilor de-o parte și de alta a capului îi împiedică să-și formeze o viziune de ansamblu a ceea ce se petrece în jurul lor; poate că face parte din natura lor să fie imprevizibili; poate că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat; cert e că nici unul dintre cei șase delfini nu s-a gîndit că un loc în care abundă mîncarea ar putea atrage și alți prădători, astfel că atunci cînd au detectat prezența balenelor ucigașe, era deja prea tîrziu. 

Tuf a murit primul. Vedea dublu din cauza stării de profundă intoxicație în care se afla, astfel că a estimat că n-are nici o șansă în fața concertului de balene ce se apropia de el. În consecință, nici nu s-a zbătut prea mult. Timi a tulit-o fără să se uite înapoi, reușind să se salveze. Balenele nu l-au urmărit, pe motiv că are balta pește. 
Fin a încercat să le distragă atenția atacatorilor care se jucau cu Mali, lovindu-o cu boturile și aruncînd-o afară din apă, dar n-a avut mari șanse de izbîndă; balenele îi încercuiseră. Ihihi s-a predat aproape ușurat, iar Kit, fix înainte de-a fi sfîșiat în bucăți și înghițit pe nemestecatealea, a mai apucat să-și imagineze că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă orca ar fi fost un mamifer vegetarian.
—–

Verdict: selfie

Medicul legist se scărpina în cap cu încheietura, mănușile fiindu-i încă murdare de sucurile interne ale tînărului pe care lucrase în ultimele ore. În care lucrase ultimele ore, dacă e să fim corecți. Fusese o necropsie de rutină, făcută din obligație și nu din curiozitate medicală, deși i se întîmpla destul de rar să primească “clienți” atît de tineri. Un job e un job, nu contează.

Cauza morții, varianta neoficială, se știa dinainte, apăruse chiar și la știri, dar părinții băiatului insistaseră asupra unui set complet de analize post-mortem, refuzînd să creadă că odrasla lor iubită a putut pieri într-un mod atît de stupid. Erau încă în faza de negare; urmau să ajungă cît de curînd la cea de furie, apoi la celelalte: implorat divinitatea ca totul să fi fost doar un vis urît, petrecut o bucată variabilă de timp în depresie și, într-un final, acceptare a situației, într-o formă sau alta. Dar asta depindea numai de ei.

Mai mult ca sigur, raportul lui i-ar fi făcut pe săracii oameni să depășească etapa de “nu se poate așa ceva” și să ajungă în cea în care furia întunecă orice judecată limpede. De parcă era vina lui că s-a întîmplat ce s-a întîmplat. În spitale ar trebui să existe un specialist care să dea veștile proaste rudelor; unii doctori sînt prea obosiți sau prea blazați ca să mai poată genera empatie și tact cînd vine vorba de relații cu publicul. E nevoie de calm și cumpătare și eventual și de o diplomă în psihologie pentru a gestiona cît mai bine momentul în care-i anunți pe oameni că au pierdut pe cineva drag.

Gîndindu-se la toatea astea, legistul își freca în continuare țeasta, storcîndu-și creierii în căutarea unei soluții cît mai elegante de a nota pe un document oficial, pe lîngă informațiile medicale relevante, faptul că victima suferise o “moarte prin selfie”. Aruncă mănușile într-un coș și porni spre birou, unde avea să finalizeze partea birocratică a necropsiei.

În timp ce-și făcea curaj să-și pună verdictul pe foaie (răspuns final? da, moarte prin selfie), mestecînd pixul în gură și bătînd cu piciorul în podea, își aduse aminte de o statistică îngrijorătoare despre care citise undeva pe internet, nu mai știa exact unde. Nu că ar conta. Cică selfie-urile ucid anual mai mulți oameni decît rechinii. Culmea, despre smartphone-uri nu se fac filme de groază. Încă. Și mai culmea: unii oameni se chinuie atît de mult să proiecteze în online faptul că au o viață interesantă încît asta ajunge să îi coste însăși viața. Cel mai culmea: să mori exact în timp ce încerci să imortalizezi o clipă din viața ta. Cum a ieșit selfie-ul? Mortal.

Trebuie să poți să rîzi de chestiile astea, altfel ajunge jobul să te afecteze într-un mod iremediabil. Și să nu uităm: e doar un job. O mînă nesigură duce pixul spre foaie. Scrisul lui ar fi la fel de urît și dacă ar face o listă de cumpărături, probabil.

Moarte cauzată de traume intense la nivel de cap și torace. Traumele au fost dobîndite în timpul încercării de a face un selfie într-un loc nepermis. Toate acestea au fost confirmate de raportul inițial al poliției locale. 

Știe toată lumea ce-i ăla un selfie, nu? Poate că ar fi trebuit să scrie “încercarea de a face o poză” sau “fotografiere într-un loc nepermis”. În fine, o să știe mai bine data viitoare.

—–

O poveste care încearcă să împace două rele

Two wrongs don’t make a right. Adică două prostii nu se anulează reciproc. Dar în unele cazuri, excepționale prin excelență și de o raritate vecină cu inexistența, ele se pot completa într-o asemenea măsură încît rezultatul să fie unul eminamente pozitiv. Nu ridicați din sprîncene, am să mă explic, dar cu ajutorul unei povestiri.

Un ghinion năpraznic s-a abătut asupra unui chinez oarecare, pe nume Jian Feng, undeva prin nordul aglomeratei Chine. După ce romanța care s-a înfiripat între el și o incredibil de frumoasă conațională s-a concretizat într-o ceremonie nupțială (cu sau fără dansul pinguinului, nu știm) și o binecuvîntată sarcină, Feng s-a gîndit în mod eronat că era stăpînul lumii și că nimic nu-i putea merge rău. Ceea ce nu știa el este că tocmai atunci cînd te crezi invincibil, proniei divine îi place să-ți aplice cele mai crunte corecții atitudinale.

Într-un fel avea dreptate, adică o ducea bine. Avusese norocul să nu se fi născut în Coreea de Nord, unde chiar zilele trecute un înalt oficial a fost executat cu tunul(!!!) pentru că îndrăznise să consume alcool la mai puțin de 100 de zile de la moartea liderului suprem Kim Jong-Il, cel despre care se spunea că este nemuritor și că poate controla vremea. Culmea, dictatorul a murit, iar la înmormîntarea lui a plouat.

Foarte sigur pe calitatea superioară a materialului său genetic și la fel de încrezător în faptul că așchia nu avea să sară departe de trunchiul atrăgător și bine întreținut al soției sale, Feng a fost neplăcut surprins să constate că se pricopsise cu un prunc urît, o fetiță hidoasă ca ziua de muncă, dar nu oricare zi, ci lunea, o zi pe care chiar nimeni n-o place. Deci, urîtă progenitură, chiar respingătoare, dacă se poate spune așa ceva despre bebeluși.

Gîndul i-a fugit instantaneu la o infidelitate a consoartei, singura explicație credibilă întrucît teoriile lui Darwin nu suportă excepții. Testul ADN a eliminat posibilitatea înșelăciunii, dar investigații mai amănunțite aveau să descopere un cu totul alt fel de înșelăciune. Înainte ca cei doi să se cunoască, iubita lui soție trecuse prin operații estetice în valoare de aprox. 100.000 de dolari, sumă care transformă lejer oric broscoi în prinț, cu ceva bani mărunți rămași și pentru niște țoale noi.

Adînc rănit în orgoliu, cu încrederea lezată și masculinitatea știrbită, Feng și-a dat în judecată propria soție pentru prefăcătorie. Și a cîștigat, primind o despăgubire de 120.000 de dolari. Doamna Feng a ales să nu răspundă în același mod mișelesc și nu l-a dat în judecată pe soț pentru josnicie. Fetița n-a zis nimic, oricum fiind așa urîtă n-ar fi băgat-o nimeni în seamă.

Acesta este doar unul din cele două rele care pot da naștere unui lucru bun, spre deosebire de doamna Feng, care a dat naștere unei mici monstruozități. Al doilea rău vine direct din mama Rusie, un stat aproape la fel de roșu precum China, deci cumva înfrățit. Acolo, tot într-o zonă nordică, un ONG a înființat un fel de cutie metalică în care oamenii care nu vor să-și păstreze copiii pot să-i abandoneze în mod legal, anonim, fără nici o altă explicație, retezînd pe veci cordonul ombilical afectiv dintre părinte și copil. Ideea nu e originală, e inspirată din unele țări Europene care au deja asemenea sisteme de reciclare a nedoriților.

Cutia (ne)milei a fost sfințită chiar și de un preot ortodox, care a lăudat inițiativa, sătul probabil să tot măture copii mici de pe treptele bisericilor și catedralelor unde sunt abandonați de obicei, mai ales că rușii nu au condițiile geografice pentru a lansa bebelușii nedoriți pe apă în jos într-un coș de nuiele, ca pe Moise. Autoritățile o consideră o idee foarte bună, o insulă de protecție a micuților, o alternativă la modurile clasice prin care copiii nedoriți erau debarasați. Chinezul Feng ar fi considerat-o probabil o șansă pentru un nou început, pentru o nouă încercare alături de o soție nemodificată chirurgical. Eu încă nu știu ce să cred.

Acestea fiind spuse, devine tot mai clar faptul că frumusețea interioară este un mit.

. . .
. .
.