Category Archives: jurnalul unui jihadist

Jurnalul unui jihadist (cap.24) – Oameni de unică folosință

Dușmanul dușmanului meu mi-e prieten. Asta înseamnă că principalul meu aliat în jihadul împotriva românilor e partidul social democrat. Acesta a preluat în decembrie frîiele puterii parlamentare, a numit guvernul, și, imediat după, a preluat și frînele puterii, ca să forțez un joc de cuvinte. Ca un somon politic ce-și caută frenetic originile, PSD a înotat împotriva curentului și, aparent, și împotriva propriei cote de popularitate, încercînd să legitimeze furtul și să-i grațieze pe marii corupți. Fiecare dintre deciziile ayatollahului de Teleorman a fost ca un cadou mult rîvnit pe care Moș Crăciun mi l-a lăsat tipărit în Monitorul Oficial. Am avut, grație guvernului, două luni de vacanță în care a părut că statul român lucrează pentru mine. De obicei e invers, eu lucrez pentru Stat (cel Islamic), deci a fost o schimbare plăcută de ritm.

Am privit cu inima plină de bucurie și poala plină de popcorn maniera subtilă prin care guvernul a adoptat ordonanța 13 sub hijab-ul întunericului, ca hoții. Am zburdat prin casă ca un iepure nebun de martie cînd forțele de ordine s-au încăierat cu o echipă de protestatari profesioniști, îndrăznind să visez cu ochii deschiși și să sper că totul va degenera într-o revoluție sîngeroasă în care să-mi înfig glorios steagul și s-o revendic drept victorie personală fără a mișca vreun deget. N-a fost să fie, căci românii au demonstrat mai multă cumpătare, viziune și înțelepciune decît i-aș fi crezut în stare. Aproape că am reușit să generez un palid respect pentru ei. Aproape. Pentru că trei săptămîni mai tîrziu i-am văzut călcîndu-se în picioare pentru hîrtie igienică și toate sentimentele bune pe care mi le pricinuiseră pînă atunci s-au dus pe apa sabatului.

Îmi imaginez că doar senzația de nisip în prepuț e mai jenantă decît nevoia de a te îmbrînci cu alți oameni pentru o reducere de mai puțin de un euro a baxului de hîrtie igienică parfumată. Pentru că nu-i o nevoie de bază. Înțeleg să fii nevoit să te zbați pentru mîncare, apă sau wi-fi, dar să te înghesui ca bizonul la promoția de toaletării opționale e mai mult decît prostesc. E suprarealist. Fictiv chiar. Realitatea bate deseori filmul prost (vezi orice jurnal de știri de oriunde din lume).

Hîrtia igienică parfumată e un moft, nu o nevoie. Hîrtia igienică, în general, e un moft, nu o nevoie. Iar parfumul hîrtiei dorsale, de piersici sau de ce-o fi el, mai mult strică decît ajută. Pentru că singurul miros mai grețos decît mirosul de căcat e mirosul de căcat parfumat. Pe locul doi e mirosul de deodorant peste transpirație. Iar pe trei e mirosul de țigară și gumă de mestecat.

Însă am încredere că partidul mă va ajuta – involuntar, desigur – să-mi duc misiunea la bun sfîrșit cum știe el mai bine: cu măriri de salarii nesusținute economic, cu bani dați bisericilor și nu educației sau sănătății, cu grațieri, cu legi scrise cu dedicație, cu îndepărtare ideologică de Uniunea Europeană, cu zero kilometri de autostradă constuiți anual, cu incompetență arogantă și sinceră rea voință. Singurul lucru care mă nemulțumește la PSD e rapiditatea cu care își consumă resursele umane. Fiecare politician care a apărut în ultima vreme a expirat mai repede decît un smoothie din lapte de cămilă.

Pare că PSD deține o sursă inepuizabilă de oameni de unică folosință. Cel mai bun exemplu a fost ministrul Iordache, care s-a transformat instant într-un fel de obiect de papetărie pe care șeful cel mare și-a scris ordonanța și apoi l-a aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Lista membrilor marcanți ai PSD poate fi comparată cu un sul de hîrtie igienică. Neparfumată. Fiecare Nicolae, Nicolicea, Grindeanu sau Rădulescu e un pătrățel cu maxim două straturi care abia așteaptă să se mânjească cu rahat în slujba nobilelor idealuri ale socialismului democratic.

Aș vrea, totuși, ca acești oameni talentați să dăinuiască mai mult în pozițiile lor de conducere, să aibă timp să-și atingă maximul incompetenței și să-mi bătătorească mie calea înspre distrugerea definitivă a civilizației române (ce-a mai rămas din ea). Roma nu s-a distrus într-o zi. Nici Hitler nu s-a ridicat la putere peste noapte. E nevoie de timp pentru a îndeplini lucruri mărețe. Eu am răbdare, dar nu știu dacă cei din conducere sunt de aceeași părere. Am primit de la ei un mesaj pe olx prin care mi se aduce la cunoștință că, dacă nu vin cu rezultate concrete în următoarele două luni, risc să fiu înlocuit de un alt jihadist și trimis direct la Allah pentru ultima mea evaluare profesională. Asta mă sperie puțin și mă rog ca PSD să-și revină din amorțeală și să verse odată picătura aia care va umple paharul de pelin al poporului, să se stîrnească ceva scandal major și să pot raporta și eu că am contribuit la destrămarea civilizației aproape occidentale. Căci dacă nu, înseamnă că am cam Allahu-Ak-belit-o.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Jurnalul unui jihadist (cap.23) – Otrăviți cu haz toxic

Departe de-a fi un social media expert ce dibuiește trendurile online-ului chiar înainte de-a se viraliza, reușesc uneori să deslușesc elemente definitorii valabile pentru grupuri mari de oameni. Românii, de exemplu, căci pe ei i-am spionat mai abitir în ultima vreme, aflîndu-mă în misiune chiar aici, în țara soarelui dispare, au o afinitate nesănătoasă către bătaia de batjocură, în special în momentele mai puțin vesele, în care zeflemeaua ar fi printre ultimele sentimente pe care le-ar genera un individ echilibrat emoțional.

Caterinca, această soră autistă a ironiei, este refugiul preferat al românului ofticat. Oamenii fericiți și împliniți nu se țin de glume. Cîți umoriști danezi celebri există? Cîte bancuri scandinave? Dar comedii elvețiene? Extrem de puține, căci oamenii care se bucură de tot ce le oferă viața nu au timp să-și mascheze vitriolul în statusuri istețe postate online, ca apoi să se consoleze cu like-urile adunate și cu faptul că semenii lor suferă în aceeași manieră.

E cumva liniștitor să știi că vecinul tău se tîrăște în aceeași mizerie, presupun. Dacă moartea e marele egalizator, mizeria e egalizatorul mediu. Nu știu cine-i micul egalizator, probabil că funcționarul public, în fața căruia și bogatul și săracul trebuie să se umilească în egală măsură, aplecîndu-se să negocieze cu el clemența birocratică printr-un gemuleț cît felia de portocală.

Scrolluind (scrolînd?) interwebul românesc, am ajuns să cred că neajunsurile și frustrarea sînt catalizatoarele perfecte ale umorului. Hazul de necaz e singur la părinți, n-are frați, n-are verișori, n-are nici măcar șogori. Românii, avînd încă destule mîhniri în mentalul colectiv, sînt teribil de amuzanți. În special în urma unor întîmplări cu impact negativ. Indiferent de evenimentul supărător al zilei, românul împroașcă pereții rețelelor de socializare tone de glumițe amare, poante porcoase, jocuri de cuvinte forțate, trollaje evidente, meme-uri făcute cu mîna stîngă sau atacuri finuțe.

A pierdut iar echipa națională de fotbal? Românul pasează glume în stînga și-n dreapta. A mai apărut o statistică ce spune că românii sînt printre ultimii la igienă personală, libertate a presei sau citit? Românul curat și bine informat face glume ca la carte. A ieșit PSD învingător la alegeri? Românul face glume cu găleata. A fost asasinat un ambasadorul rus? Românul declașează o veritabilă canonadă de glume despre al treilea război mondial, imediat după ce gugălește care-s cele mai bune afecțiuni cu care să fenteze o eventuală recrutare.

Tind să cred că singurii supraviețuitori ai unei apocalipse nucleare vor fi gîndacii, șobolani și cîțiva români glumeți, care vor pleca spre cele veșnice doar după ce-și vor epuiza stocul de bancuri despre sfîrșitul lumii.

De ce vor mai exista români după apocalipsă? Pentru că ei sînt mereu cu cîțiva ani în urmă.

E prea puțin important dacă toate aceste reacții pseudoumoristice fac parte din tradiția lor de poeți înfrățiți cu codrul, dacă sînt născute dintr-un adînc sentiment de neadecvare și umorul este întrebuințat în acest caz ca mecanism de apărare sau dacă nu-s altceva decît niște manipulări mici și mijlocii menite să desensibilizeze populația. Cu cît sînt oamenii mai puțin interesați de ce se întîmplă pe scena politică – iar duiumul de glumițe stupide poate afecta serios interesul oamenilor față de informarea pe care o promite o rețea de socializare -, cu atît le este mai ușor celor ce trag sfori să le tragă în continuare în direcția lor. Valabil și pentru celelalte scene: socială, medicală, spirituală, educațională, etc.

Sună a teorie a conspirației, dar nu e. E doar o consecință tristă a faptului că orice ghiolban își poate exprima acum părerile în piața publică virtuală, cerînd să fie luat în serios și tratat în mod egal cu analiștii profesioniști și cu ceilalți participanți la dezbatere. Facebookul devine și el un scîrbos egalizator, unul care pune pe picior de egalitate orice ajutor de cioban cu orice om de știință, doctor sau expert.

Online-ul românesc este într-adevăr un mediu trist, ceea ce explică tonul defetist al celor scrise mai sus. Dar m-a înviorat și mi-a dat curaj faptul că România ar putea avea un premier musulman în următoarea perioadă. Vestea asta a fost ca un Allahu-ak-balsam pentru sufletul meu mîhnit. Paleta de atentate mi s-ar îmbogăți considerabil dacă președintele va aproba propunerea, căci voi avea o pilă la nivel înalt (se știe doar că toți musulmanii sînt teroriști, așa cum toți românii sînt niște bețivi leneși și toate româncele sînt niște curve care gătesc demențial).

Jihadist la jihadist nu-și taie capul, deci sper că doamna SS va lucra cu mine, nu împotriva mea. Ultimul lucru de care am nevoie acum e concurența. Țara asta nu-i destul de mare pentru doi jihadiști.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Jurnalul unui jihadist (cap.22) – O discotecă de dezamăgiri

Spunea la un moment dat Seinfeld că un comediant nu se oprește niciodată din muncit. În concepția lui, ce fac comedianții se numește “muncă”, aparent. În fine, dacă trecem peste această gravă exagerare, putem admite că, într-o oarecare măsură, ovreiul are dreptate, vedea-i-aș întreg neamul în coșul de gunoi al istoriei, printre coji de parizer și scutece pline.

Comedianții, în general, caută să găsească interpretări umoristice inedite în orice situație, fără pauză, fără prejudecată, fără să ignore vreun detaliu din care s-ar putea stoarce, eventual, o observație interesantă sau o abordare nouă a unui clișeu vechi. Dornic să scoată mereu gluma din orice mărunțiș, comediantul e permanent atent la detalii, fiind unul dintre cei mai buni observatori și cei mai fini analiști ai comportamentelor umane, după copii, psihologi și bețivii cu experință de cel puțin șapte ani în șanțul muncii.

Apropo de clișee, ai observat vreodată că oamenii care proclamă mîndri în stînga și-n dreapta, de parcă ar fi o reală virtute, că nu pot funcționa fără cafea sînt, invariabil, genul de oameni al căror job ar putea fi îndeplinit chiar și de o maimuță? Să ai nevoie de cafea ca să-ți duci la bun sfîrșit sarcinile de lucru e ca și cum ai avea nevoie de alcool ca să faci sex cu o femeie. Ori nu ești prea bun la ceea ce faci, ori tipa e foarte urîtă. În orișicare caz, nu te lauzi cu nevoia de stimulente chimice care să te ajute să termini jobul, dacă înțelegi ce vreau să zic.

Doar secretarele și angajații de entry level se laudă cu dependența lor de cafeină. Nu-i auzi niciodată pe cei de la NASA să se plîngă că nu pot controla sonda marțiană pentru că inginerul încă nu și-a băut machiatto-ul. Doctorii nu-și justifică operațiile eșuate motivînd lipsa cafelei de dimineață. Doar pițipoancele proaspăt amploaiate au o nevoie clinică de cafea, să aibă tăria și puterea de concentrare să-și ignore irelevanța cît e ziua de lungă.

În privința muncii ce nu încetează niciodată, jihadiștii sînt similari comedianților. Așa eram și eu prin vară. Îmi era imposibil să mă opresc din muncă, deși primisem trei săptămîni de concediu plătit. Nu trecea minut dat de la Allah să nu-mi vină o idee de atentat, inspirat fiind de mediul extrem de fertil pentru drame care este România. Nu trecea o clipă binecuvîntată de Mahomed fără să-mi închipui noi metode de tortură pe bază de bormașină, să nu-mi vină să sădesc teroare în inimile nebănuitoare ale oamenilor printre care mă plimbam, să nu mă văd înconjurat de glorie jihadistă și zeci de virgine dornice de-a se dezvolta profesional și emoțional alături de mine.

Asaltat de gînduri distructive atît de creative, nu mă puteam abține să nu văd peste tot în jurul meu locuri numai bune de aruncat în aer. Piețe agro-alimentare cu roșii din Turcia, autobuze pline de oameni transpirați, terase la care apa plată costă 12 lei, toate bubuiau de potențial. Orice om cu vestă de pescuit era un posibil luptător kamikaze, orice aglomerație stîrnea în mine un uragan de minunate scenarii explozive.

Eram ca un vulcan ce stă să erupă. Acum sînt ca un vulcan stins, dezumflat, lipsit de vlagă, după ce mi-au eșuat ambele operațiuni majore la care am lucrat în ultima vreme.

În august, în Mamaia, am ascuns într-un club o fiolă de cianură de hidrogen, pe care urma s-o eliberez de la distanță cînd era clubul mai plin. Am pus-o sub una din canapelele din mijlocul clubului, unde stau clienții de bani gata, de unde avea să producă impactul maxim. Eram în drum spre ieșire cînd mi-a prins ochiul una dintre animatoare. Era mai mult dezbrăcată decît îmbrăcată și mișcările ei de șarpe felin m-au țintuit locului, incapabil să mă mișc sau să mă gîndesc la altceva decît la cît de mult aș vrea s-o ating, s-o țin aproape, să-i îngădui să se frece de mine așa cum se freca de bara aia de inox. Mi-am revenit din catatonie doar spre dimineață, beat de cap deși nu consumasem nimic. Clubul era deja gol. Ar fi fost inutil să eliberez atunci gazul toxic. Cînd m-am întors a doua seară, n-am mai găsit nici fiola și nici animatoarea. Probabil o găsise femeia și serviciu și o aruncase la gunoi. Am plecat acasă #feelingdisappointed și nu mi-am revenit decît prin noiembrie. Nici acum nu știu după care îmi pare rău mai mult, după fiola de gaz sau după animatoare.

La sfîrșit de noiembrie lucram deja la un proiect nou. Îmi revenisem parțial. Plănuiam să plasez o bombă într-unul din marile magazine care organizează reduceri de Black Friday, după ce auzisem că mii de români se vor înghesui în ele să-și cheltuie banii pe gadgeturi inutile și tigăi. În ultima zi am aflat că magazinele sînt online și că n-am ce distruge la ele, că nu știu unde le sînt serverele și nici să programez un virus care să le infecteze calculatoarele n-aș fi avut timp. Durează cîțiva ani să înveți programare. Durează și mai mult să devii un hacker.

Am raportat organizației faptul că-mi iau o lună, două pentru a mă pregăti mai riguros înainte de următoarea mișcare. Au acceptat. Acum scanez rețelele de socializare în cautare de inspirație și idei noi. N-am nici un chef de jihad – de vină o fi și vremea de afară – și nu reușesc să asimilez informații relevante. E vîlvă mare în online deoarece un camion a intrat recent într-o berlină. Nu știu de ce e asta știrea zilei, accidente se întîmplă în fiecare zi. Mai citesc și ceva despre cum ambasadorul rus din Turcia și-a pierdut capul la o galerie de artă, ceea ce mi se pare un lucru bun, căci pictorii au fost extrem de subapreciați în ultima vreme. Ghenie e doar excepția ce întărește regula.

Dar poate că nici nu trebuie să mă agit să fiu original. Ajunge să copiez la scară mai mică unele din ideile lui Donald Trump și, în scurt timp, aș putea deveni cel mai cunoscut jihadist din lume, după George Soros. Allahu-ak-bine că m-am gîndit la asta, că mă scutește de multe neplăceri.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Jurnalul unui jihadist (cap.21) – Persona non grătar

Am belit-o! Nu doar eu, ci toți. Nos otros jihadistos am belit-o în grup. Dar nu frumos, ca într-un gang bang, ci dimpotrivă, ca într-un gang bang în care te afli de partea greșită a bang-ului.

Un dobitoc, că altfel n-am cum să-i zic la fraier, s-a apucat să-l amenințe cu jihadul pe Putin. Pe Vladimir Putin. Da, pe ACEL Vladimir Putin. Adică pe singurul șef de stat care invadează alte țări cu lejeritatea cu care invadează muștele saloanele spitalului de arși. Nu dispar iepurașii în jobenul magicianului cum dispar de pe fața pămîntului jurnaliștii și oligarhii ce i se opun lui Putin, deci se poate lejer considera că ISIS a dat un bobîrnac extrem de nefericit peste coaiele dragonului sovietic.

Evident, omul cu pricina, cel cu declarația belicoasă, devenit între timp persona non grătar, în sensul că nu-l mai cheamă prietenii la shish kebaburi, chefuri sau alte ieșeli, nu l-a amenințat personal pe Putin, ci în numele întregului Stat Islamic. Ne-a sabotat pe toți cu un simplu gest de frondă stupidă. Încă o dată s-a dovedit că gestul contează, ca atunci cînd i-am arătat muie unui taximetrist care era să mă calce pe trecerea de pietoni și omul s-a apucat să fugă după mine să mă bată cale de trei cvartale.

Nesăbuința asta ne-a cam înecat tuturor cămilele, nu doar mie, că să-l ameninți pe Putin cu moartea e ca și cum l-ai înjura de mamă pe Batman sau ca și cum te-ai înscrie într-un concurs de pupat funduri cu orice angajat Antena 3. N-ai cum să cîștigi. Efectiv, e definiția pișatului contra vîntului. Motiv pentru care unii colegi și-au restrîns drastic activitatea și motiv pentru care pe mine mă bate serios gîndul unei retrageri tactice, ca să nu-i spun direct dezertare pentru că sună a lașitate.

Legenda spune: cum te bate Macanache, nu te bate Dumnezeu. Iar Macanache a învățat tot ce știe de la Putin. Riscul jihadului îi depășește acum răsplata. Exact asta ne lipsea! Pfff. Totul mergea ca uns cu ulei de cocos. America era ocupată cu probleme ei, unele cu păr portocaliu și ură pe imigranți. Rusia la fel: își pompa atleții cu steroizi pentru olimpiadă și căsca un ochi plictisit către nebunul de Erdogan. A trebuit să vină un tîmpit să fluture steagul prin fața taurului de Putin și să atragă mai mult atenția asupra noastră. Nu ajungeau atentatele jenante ale sociopaților cu macete, a fost nevoie de un fucking clip pe youtube, esența cerșitului de atenție pe social media!

Am destule motive să mă tem de Putin. Informațiile disponibile despre acest om sînt de natură să stîrnească dacă nu respectul, măcar o spaimă severă în orice om sănătos la cap. Înșir aici doar cîteva dintre cele ce se cunosc despre președintele rus:

  • Vladimir Putin a trebuit să-și instaleze podele de marmură în toate locuințele sale. Detaliul acesta nu ține de înclinația președintelui rus către opulență, ci are mai degrabă legătură cu testiculele lui. Mari cît mingile de rugby și mai grele decît bac-ul la limba română, fuduliile lui Putin atîrnă atît de jos și sînt atît de dure încît lasă urme adînci în orice podea. Nici lemnul de eșență dură nu pare să-i facă față, boașele lui Putin fiind deja responsabile pentru distrugerea parchetului din mai multe locuințe de protocol;
  • e singurul bărbat care s-a născut gata dezvirginat;
  • de fiecare dată cînd vrea să viziteze o grădină zoologică, Putin este cel care stă închis în cușcă, în timp animalele sălbatice se plimbă încolonate prin dreptul său, salutîndu-l respectuos din copită, lăbuță, coadă sau trompă, ca la o paradă militară. E cel mai sigur mod în care se poate organiza o întîlnire între Putin și alte bestii;
  • în tinerețe, a vrut să facă parte din mai multe trupe rock, dar nu a fost acceptat de nici una pe motiv că singurele instrumente la care știa să cînte erau cele de tortură;
  • cînd vrea să dea masă altor particule, bosonul Higgs cere mai întîi voie de la Putin;
  • Putin ar fi trebuit să se nască cu două săptămîni mai devreme, dar a refuzat să iasă din pîntecul mamei sale, chiar și după ce i s-au promis un trening Adidas nou și o brățară de aur, deoarece nu dorea să se nască în zodia fecioarei. Ar fi fost prea gay;
  • copil fiind, provoca alunecări de teren de fiecare dată cînd se juca cu puța în nisip;

Păi și să mai faci jihad în condițiile astea, oriunde te-ai afla?

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Jurnalul unui jihadist (cap.20) – Cine nu e gunoi e împotriva noastră

Ideea – prima parte a ideii, declanșatorul ei, ca să-i zic așa – mi-a venit în timp ce mă autoradicalizam singur, în fața calculatorului. E o îndeletnicire murdară și ușor periculoasă, autoradicalizarea asta, dar necesară pentru sănătatea organismului numit ISIS. N-o fac des, dar întodeauna o fac cu plăcere, pasiune și talent. Pentru binele meu și pentru binele misiunii, trebuie să mă mențin radical, astfel că o dată sau de două ori pe săptămînă mă autoradicalizez temenic, ca să nu îmi ies din mînă și să-mi păstrez o anumită stare de excitație jihadistă. E ca un antrenament ideologic ce te ajută să fii mereu pregătit pentru acțiune.

Ideea, deși contează prea puțin acum, era despre efectele îndelungate ale unui atentat. Am observat că unele tragedii se uită foarte repede. Prea repede. Lumea se obișnuiește cu ele, le incorporează într-un trecut imaterial, uitat, devenind imună la suferință și incapabilă de noi empatii, blazată. Memoria se degradează, dovadă că entropia afectează și abstractul. E nevoie de viziune pe termen lung ca să construiești ceva cu adevărat măreț.

Răbdarea e cheia. Raritatea dă valoarea. Amploarea naște legenda. Într-un cuvînt: terorism tantric. Amînarea finalizării pînă la momentul optim, rigurozitatea preludiului, fundalul corect, lubrifierea desăvîrșită a tuturor mecanismelor implicate, toate acestea, dirijate înțelept, pot asigura atît nemurirea atentatorului cît și a operei sale. Nero dînd foc Romei. Mao Zedong înfometînd milioane. Hitler. Stalin. Bin Laden. Tipul care a inventat guma de mestecat cu aromă de scorțișoară. Băiatul ăla de la HexiPharma. Putin. Lucrurile bune se obțin în timp.

Completarea ideii mi-a venit mai tîrziu, pe cînd citeam plictisit știrile, spetit și radicalizat, așa cum fac în fiecare dimineață, ca să fiu la curent cu ce se mai întîmplă și ce s-ar mai putea întîmpla prin lume. Scrollatul prin medii sociale e cea mai pasivă activitate omenească imaginabilă, după păzitul de farmacii, un efort minim cu potențial de răsplată maxim (aici deja se distanțează de domeniul farma), asta dacă știi după ce informații să te uiți și ce concluzii să tragi din ele.

În timp ce răsfoiam prin maculatura de pixeli și păreri stupide despre cum șoferul din Nisa nu a fost împușcat direct din față (păi și normal că francezii nu l-au împușcat din față, băi, boilor, că nu erau la duel în vestul sălbatic; l-au împușcat din unghiul cel mai puțin periculos pentru ei; o știe orice gamer care a jucat vreodată un first person shooter, nu te arunci frontal în linia de foc a inamicului; oamenii sînt incredibil de tîmpiți cînd vine vorba de lucruri incredibil de simple; în fine), am dat peste știrea cu viceprimarul care s-a filmat în timp ce-și tortura prizonierul din pantaloni, ca să folsesc un eufemism pentru făcut laba. Aici mi s-a aprins cel de-al doilea beculeț. Combinat cu primul, cel cu terorismul tantric, mi-au oferit destulă lumină pentru a-mi contura din umbra de intelingență pe care o posed o idee măreață. Inima a început să-mi tresalte, și nu era de la cafea.

Apropo, a început să-mi placă cafeaua. Sau să-mi placă virgulă cafeaua, că nu știu cît de social acceptabile mai sînt cacofoniile. De la o vreme, adică de cînd m-am stabilit în România, cafeaua a devenit pentru mine o desfătare ritualică ce culminează într-o senzație de bine general (și treaba mare, dar asta nu trebuia pomenit, căci o știe toată lumea). Îmi place s-o lungesc cu lapte, să mă lungesc în pat și să pierd zeci de minute bune sorbind din ea în timp ce se răcește. N-o grăbesc, să nu mă grăbească nici ea pe mine. Sîntem doar noi doi și e o experiență aproape intimă s-o savurez, o experiență care mi-a lipsit pînă acum fără ca eu să conștientizez asta. În tabără cafeaua se făcea într-o oală mare, nici nu se compară cu licoarea minunată pe care mi-o prepar acum. Altă viață. Îi apreciez în primul rînd gustul, nu și agitația pe care mi-o provoacă atunci cînd o torn rapid în mine, de parcă ar fi apă. Cu unele lucruri trebuie să ai răbdare. Cafeaua și atentatele sînt doar două dintre ele.

S-a văzut în New York: tot ce se dărîmă se poate construi la loc. Nu peste noapte, dar totuși. Astfel că planul meu, conceput din îngemănarea armonioasă a ideii de terorism tantric cu una din declarațiile vicelăbarului bucureștean, cea despre cum vrea să facă orașul mai prietenos pentru animalele de companie, e să dărîm ceva mult mai greu de reclădit, și anume spiritul uman. Voi face asta transformînd mai întîi orașele – și apoi, Inshallah, întreaga țară – în spații PET friendly. PET în sensul de sticle de plastic, nu cîini și pisici și peruși și ce mai țin oamenii prin apartamente.

Mormanul de PET-uri, fie că-l vezi în oraș, fie că-l observi în sălbăticie, e una din cele mai deprimante imagini care există pe planeta asta, mai deprimantă și decît spaima din ochii unui urs polar ce stă într-un echilibru precar pe un ciob de iceberg, mai deprimantă și decît privirea unui copil căruia i-a căzut înghețata pe jos după ce i-a dat o singură limbă. Voi sabota, începînd de azi, colectarea gunoiaelor.

Voi arunca pungi de gunoi lîngă pubela goală și toți ceilalți se vor lua după mine. Asta doar atunci cînd nu le voi lăsa la ușă, să le pută celor care trec pe lîngă ea, să le intre în piele și în obicei. Voi arunca gunoaie pe geam și nimeni nu le va aduna, că nu e nimeni sclavul meu. Ba mai mult, vor face și ei la fel, pentru că puterea exemplului face ravagii printre indivizii cu inteligență discretă. Voi fura coșurile de gunoi de pe stradă, ca să-i forțez pe oameni să arunce gunoaiele pe jos, că n-are nimeni răbdare să plimbe gunoiul în mînă mai mult de trei secunde. Voi pune capcane la ghene ca să-i deranjez pe lucrătorii de la salubritate și să-i determin să-și facă treaba doar pe jumate. Nu știu ce capcane, bombe cu căcat, cel mai probabil. Voi submina, încet-încet, ideea de igienă stradală și asta se va răsfrînge și asupra parcurilor și a zonelor dintre blocuri și din afara orașelor. Voi arunca un ambalaj de ciocolată mototolit din vîrful muntelui delăsării umane și voi privi cum aceasta se va transforma într-un bulgăre tot mai mare de PET-uri, coji de semințe, mucuri de țigară, rahați de cîine și alte mizerii și îi va îngropa pe toți într-o pătură puturoasă de gunoaie ce va dăinui sute de ani, pentru că plasticul e făcut să dureze. Întreaga natură va deveni un teritoriu dezolant, un mozaic apocaliptic asamblat din sticle de suc, doze de bere și cutii de margarină.

Va fi magnific! Abia aștept! Mă și duc să fur niște tomberoane.

Vorba aia: cine nu e gunoi e împotriva noastră.

Dar asta ar însemna că noi sîntem gunoaie. Nu-i bine. Trebuie găsit un slogan mai bun pentru jihad. Mă întreb dacă Just do it e deja luat, pentru că ar fi perfect pentru noi.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist