Category Archives: jurnal

Oricît de mult ți-ai urî tu jobul, nu ți-l urăști la fel de mult ca Mircea Radu pe al lui

Nu cred că există om care să emane mai mult sictir în timp ce-și face meseria decît Mircea Radu. Am văzut lucrători de la salubritate care plimbau tomberoane mai puțin scîrbiți de jobul lor decît acest Cupidon pensionat al României. Din ochii lui pare că se revarsă otravă pură, genul în care triburile de amazonieni își înmoaie săgețile, și impresia cu care rămîi după ce-l privești e că tocmai ai fost amenințat cu niște informații. Îți aruncă o privire de parcă te-ar urî personal, deși nu v-ați întîlnit niciodată. Ca nivel de lehamite combinată cu aroganță, omul e un fel de Victor Ponta al știrilor.

Mircea Radu pare că disprețuiește visceral fiecare secundă în care trebuie să citească prompterul. Pare că o face doar pentru că a pierdut un pariu sau ca parte a unei munci în folosul comunității pe care i-a impus-o judecătorul. Îmi imaginez că-i în boxeri și șlapi și că a dat groapă o doză de bere fix înainte să înceapă emisia. Îmi imaginez că se strîmbă la colega de pupitru în timp ce prim-planul e pe ea și că face cu mîna gestul acela celebru care semnifică masturbarea.

E amuzant să-l vezi în (in)acțiune, în caz că ajungi să te uiți la jurnalul de seară de pe TVR1, că mîhnirea în care-i mai mult decît evident că se scaldă poate fi teribil de distractivă. Cînd l-am văzut eu, vineri seara, era la fel de vioi ca un prizonier de-al teroriștilor ISIS și părea dispus să renunțe la un testicul (stîngul, să zicem) numai să nu fie acolo. Nebărbierit de cel puțin o zi, foarte interesat de luminile din platou, Mircea respira greu înainte de fiecare replică, înghițindu-și temporar greața și încercînd să-și ascundă mutra aia de “să-mi fut una, iar am călcat în căcat“, și citea știrile cu un entuziasm rezervat exclusiv pacienților spitalului de oncologie.

Într-un fel, îmi pare rău pentru el, că trebuie să facă un lucru care nu-i aduce nici o plăcere. Pe de altă parte, mai dă-l și-n pizma mă-sii! Dacă nu vrea să prezinte știri, să lase pe altul, că nu-i ține nimeni pistolul la tîmplă. Că nu-mi convine să plătesc abonament separat la televiziunea publică dacă omul care-mi livrează informațiile zilei o face cu fața celui care tocmai a găsit un fir de păr pubian în supă. Chiar și în situația în care mă uit la jurnalul TVR o singură dată pe an.

—–

Jurnalul unui iubitor de cidru

Sînt o arătare ciudată, nefirească, sînt (literalmente) fructul dragostei dintre un om și o plăcintă cu mere, dar n-am lăsat niciodată acest neajuns să mă afecteze. Mi-am văzut cît am putut de bine de viața mea, încercînd să ignor faptul că sînt diferit. Știu, nu pot purta pălării sau ochelari de soare și aud de cel puțin zece ori pe zi vorba aia cu “unde nu-i cap, vai de picioare”, dar în rest sînt cît de poate de normal. Am sentimente și ambiții și vise ca toți oamenii și încerc să fiu mereu pe gustul tuturor, chiar dacă unora fermentația mea le cade greu la stomac. 

Sînt deosebit de sociabil și de prietenos și nu există salată de fructe la care să nu fiu invitat. Sînt miezul petrecerii. Sînt acceptat pentru ceea ce sînt, nu pentru felul în care arăt, chiar dacă am un cap imens, ca un monstru fără chip, și băutura mea preferată e cidrul de mere.
Sună canibalistic, nu? Puțin. Sună ca și cum aș fi echivalentul fructifer al unui vampir, dar nu e chiar așa. Nu știu să explic de ce, dar cînd beau eu cidru nu e ca și cum un om ar bea sînge. Există un argument logic pentru care un măr și-ar potoli setea cu zeama altor mere, dar eu nu mi-o pot aminti acum. Niște oameni de marketing cu care am vorbit mai demult au fost foarte convingători cînd mi-au demonstrat că nu e nimic ciudat în comportamentul meu. Păreau că știu despre ce vorbesc și i-am crezut pe cuvînt. 
Probabil că e doar un viciu, ca și fumatul, dar, pentru că sînt un cap-măr cu coaja lucioasă îmbrăcat într-un costum elegant, lumea e furată de aspectul meu exotic și nu conștientizează faptul că ceea ce sorb eu din pahar e esența semenilor mei. Poate că s-ar uita altfel la mine dacă latura asta oarecum ‘canibalistică’ ar fi puțin mai evidentă. Poate că unora chiar le-aș sta în gît, ca fratele meu din povestea cu Albă-ca-Zăpada. 

Dar o să-mi fac griji de asta mai încolo, cînd mi-o fi coaja mai zbîrcită și codița mai bleagă. Pînă atunci, o să-mi înec dulce-amarul în cidru și o să ridic mîinile în aer ca și cînd nu-mi pasă. Și o să închin fiecare pahar pentru merele și merișorii care s-au sacrificat pentru ca eu să mă pot îmbăta cu suc de fructe, ca o școlăriță rebelă. Cheers!

Poza cu Mr. Incider e de aici

—–

Ce-am făcut cînd am lipsit – fragmente din jurnalul lui Vladimir Putin

Tovarășe jurnal,

Faptul că scriu în tine trebuie să rămînă secret, asta-i de la sine înțeles. Nu de alta, că n-au ce să afle americanii din gîndurile pe care le aștern eu în tine, dar parcă e puțin gay să scrii într-un jurnal, adult fiind, și știi ce poziție am eu față de homosexualitate – prefer să-i întorc spatele. Nu în sensul ăla, porcule! Ai grijă ce spui, ar fi păcat să scap pe tine bricheta asta cu care-mi aprind trabucurile cubaneze.

Tocmai am tușit de la trabuc, a sunat ca și cum aș fi spus ‘Nemțov’. Ciudat.

În fine, o chestie care mă frămîntă zilele astea e următoarea: în contextul ăsta al încălzirii globale, se mai poate stîrni un război rece? Sau trebuie să mă pregătesc de un război călduț, la temperatura camerei? Cum sună ‘război nu tocmai călduț, ia pe tine o geacă’? Dacă nu-i găsesc un nume mai bun, ceva care să prindă la public și să arate cumva în manualele de istorie din viitor, îmi și bag picioarele și pornesc un război normal. Război punct.

Dacă Obama e cunoscut drept lider al lumii libere, leader of the free world, cum se zice la ei, eu cum m-aș putea brandui? Lider al lumii ocupate? Ha! Trebuie să țin minte gluma asta pentru cînd mă mai întîlnesc cu președintele Ucrainei. Să vezi ce față o să facă. Poroshenko? Mai degrabă Prostoshenko, ăla n-ar fi în stare să mi se opună nici dacă aș vrea să-i fur… nu știu… o sărutare.

Asta n-a sunat gay, nu? Că n-aș vrea să par gay, de asta o ard macho, la modul topless, de fiecare dată cînd am ocazia, ca și atunci cînd am călărit un cal avînd pieptul dezvelit. Sînt ca un cowboy, cowboii n-ar putea fi niciodată pe invers, nu?

Ești prost și o să-ți dau foc. Dar numai după ce te exilez în Siberia. Brokeback Mountain e ficțiune, n-are nici o legătură cu realitatea.

Am simțit nevoia să mă retrag cîteva zile. Nu văzusem nici măcar un sezon din serialul House of Cards și a trebuit să fac cumva să fiu la curent cu el. Mai ales de cînd am aflat că e principala sursă de inspirație a lui Victor Ponta, un politician de viitor din România. Oricum, sînt cam ciudați politicienii români. Țin minte că erau genul de oameni care aveau hoția în ADN, acum aud că hoția lor e în DNA. Aceeași Natașă, cu altă cămașă, presupun.

“Ce-am făcut cînd am lipsit” sună ca un titlu bun pentru o autobiografie, una care să fie despre Vladimir omul, nu despre Putin politicianul. Oare cît de greu ar fi să găsesc un scriitor talentat care să o scrie în locul meu și care apoi să se retragă de pe fața pămîntului? Știu că plagiez puțin titlul cărții Andreei Esca, dar n-ar fi prima data cînd îmi însușesc chestii care nu-mi aparțin.

Nu, Crimeea e altceva. Dar discursul pe care le-am rostit cu ocazia anexării sale a fost inspirat de Hitler, un alt tip neînțeles, ca și mine.

Ca fapt divers: cartea Andreei a fost una dintre cele mai furate cărți din librăriile românești în 2014. Îi înțeleg perfect pe români. Și eu aș fi curios să aflu ce are de zis Andreea, dar nu destul de curios încît să dau bani pentru asta.

Am terminat House of Cards în 4 zile, dar încă nu-mi vine să mă afișez în public, mai ales acum că mi-a ieșit un coș imens pe frunte. La ce aș mai putea să mă uit? Gotham? Cum să faci un serial despre Batman în care nu apare Batman? Și apropo de asta, Rusia de ce nu are supereroi? Trebuie să fac ceva în privința asta.

Te las, tovarășe jurnal, mi-am luat de pe torenți serialul The Americans. E despre spioni ruși infiltrați printre spurcații de americani și cred că o să mă ajute mai mult decît House of Cards. Din ăla nu pot să iau nimic util, pentru că pe mine n-ar îndrăzni nici o femeie să mă sfideze cum a făcut Claire Underwood cu Frank.

Dasvidaniya
—–

Jurnalul unui puști ajuns la maturitate

M-am gîndit c-ar fi o idee bună să țin un jurnal, așa cum au făcut-o toți oamenii importanți care au avut lucruri importante de împărtășit lumii, oameni de seamă precum Edison, Freud sau Andreea Esca. Un jurnal, adică un loc în care să-mi aștern și eu, precum Cioran, Anne Frank sau Alexandru Arșinel, cele mai intime și personale gînduri, trăiri și experiențe. Un jurnal prin intermediul căruia care să-mi ordonez haosul psihic, pentru că am auzit că ajută, și poate chiar să las ceva de valoare posterității. Un jurnal de puști ajuns la maturitate.

Ideea mi se pare una bună; grozavă chiar. Execuția, din păcate, mă tem că lasă de dorit. Azi, de exemplu, după ce am stat mai multe ore în fața jurnalului, am reușit să scriu următoarele lucruri:

22 iunie 2014 

“Pixul ăsta nu-mi place deloc, deși am mai avut unul identic cu care m-am înțeles chiar bine. Nu-mi dau seama de ce ăla era perfect, iar ăsta mi-e al dracului de incomod. 

Am făcut pipi. Mirosea a pufuleți. Asta deși n-am mîncat pufuleți de mai bine de două luni. Am mîncat, în schimb, porumb fiert zilele trecute. Oare are vreo legătură? 

Ce enervanți sunt oamenii care folosesc expresia “mînca-ți-aș”. Chiar și ăia care nu-s canibali. 

Am sentimentul că ar trebui să știu mai multe lucruri despre echipa națională a iranienilor. 

La naiba, mi s-a făcut poftă de pufuleți.”

E clar că mai am de exersat; lexicul ar putea fi îmbunătățit. Ca să nu mai vorbesc de stil. Partea bună e că m-am decis să-i dau puternic înainte cu scrisul. Dar mai întîi mă duc să-mi iau niște pufuleți.
. . .
  . .
    .

E ca mersul acasă, de sărbători

Am ajuns în autogară cu aproape o oră înainte de ora anunțată de plecare, știam din anii trecuți că de sărbători se bulucește lumea într-un mod îngrozitor. Și nu numai de sărbători. Din câte am văzut, lumea se îmbrâncește și se înghesuie în cele mai banale situații fără să necesite vreo justificare de ordin logic.

Șoferul spunea tuturor celor interesați că cele 2 autobuze au abia 80 de locuri, iar numărul rezervărilor depășește cifra de 90. Am fost primul care și-a ocupat locul, mulțumită unei combinații câștigătoare de precauție și bună planificare. Aveam biletul achitat deja prin metode virtuale și eram chiar mândru din această pricină. Nu-mi făceam griji, speram doar ca locul de alături să fie ocupat de o studentă drăguță și nu de un superponderal, cum am mai pățit. Știți voi, genul acela de persoană care fără să vrea ocupă cel puțin 1,3 locuri și reușește să aibă tenul acoperit de o peliculă fină de transpirație chiar și iarna, în cel mai aspru frig.

A trecut mai bine de jumate de oră până când mașina și-a făcut drumul prin trafic pentru a părăsi metropola. Orașul era învăluit într-o ceață gri, rece, nepăsătoare ba chiar ignorantă față de spiritul sărbătorilor. Oamenii în schimb luau cu asalt magazinele și mall-urile și piețele și multe alte lucruri în afară de librării sau biblioteci. Pentru că în nebunia convențiilor consumeriste specifice vremii, luatul cu asalt al magazinelor a căpătat nivelul de normalitate nesuprinzătoare, de obligație civică, de tradiție.

Am citit ziarul până când legănatul autovehiculului mi-a indus o plăcută somnolență. Mi-aș fi dat întreg regatul pe un pat, dar a trebuit să mă mulțumesc cu scăuneșul meu plus cel de lângă. Am uitat să zic, autobuzul plecase jumate gol, sau jumate plin, depinde de nivelul de optimism al privitorului.

Treceam pe lângă un sens giratoriu și mașina tocmai deranjase un stol de ciori ce împodobea monocromatic firele de curent ce flancau drumul, când am intrat cu de-a totul într-o altă ceață, mult mai solidă. Întreg aerul părea să aibe o consistență aproape palpabilă și în orizontul lăptos nu se mai distingea demarcația dintre glie și văzduh. Imaginea îți dădea un sentiment de rătăcire, căci mintea nu găsea repere în care să-și ancoreze echilibrul. Eram cuprins de o înfricoșare plăcută, ca într-un coșmar pe care curiozitatea morbidă te îndeamnă să-l explorezi, ca o aventură într-un vid alb, o incursiune într-un infinit mic, dacă mi se permite gradul de comparație al infinitului.

Minunea n-a ținut mult, așa cum le șade bine minunilor, și în scurt timp mi-am reluat moțăiala. Mai târziu, nu știu exact când findcă timpul nu prea are însemnătate în asemenea situații, am observat că se întunecase, eram într-unul din momentele de trezie provocate ba de o frână bruscă, ba de un zgomot, ba de un vis urât. Obosit mai mult psihic decât fizic, nu mai reușeam să-mi aduc aminte de o vreme în care să nu fi fost pasager al autobuzului, nu aveam poftă de nimic și nu mă puteam gândi la nimic, nu mai exista nimic în afara mașinii acesteia atemporale și a dj-ului de la radio.

Către sfârșit, am putut să-mi explic caracterul cvasi-supranatural al călătoriei mele, după ce am coborît și am văzut numărul de înmatriculare al mașinii: B 95 RIP, unde RIP este un acronim pentru micuțul epitaf latin requiescat in pace (odihnească-se în pace). Mi s-a părut o găselniță drăguță și am vrut să i-o transmit și șoferului, dar când am văzut că pe ecusonul său scria Caron* am amuțit.

Sursa pozei cețoase, aici.

*în mitologia greacă luntrașul Caron ducea sufletele proaspeților decedați peste râurile Styx și Acheron, din lumea celor vii către lumea celor morți, în schimbul unui bănuț