Category Archives: Gastronautica

Ce pot face porcii ca să nu mai fie mâncați

Porcii sunt unele dintre cele mai inteligente animale pe care le măcelărim pentru mezeluri. Porcii îi pot întrece pe copiii de 3 ani la unele teste cognitive și există experți care sunt de părere că porcii sunt mai dresabili și decât câinii. Recent, s-a descoperit că porcii au personalități distincte și că pot simți o gamă variată de sentimente.

Printre acestea, cel mai puternic sentiment generat de un porc trebuie să fie sentimentul de “nu vreau să fiu mâncat”. În scopul supraviețuirii și al combaterii sursei acestui sentiment, porcii au început să dezvolte mecanisme de adaptare la meniu. Pardon, la mediu. Crezând că oamenii pot fi îngrețoșați de puțină murdărie, porcii au decis că se pot face mai puțin apetisanți dacă se tăvălesc continuu în propria mizerie.

În mintea lor animalică, porcii au considerat că, dacă se mânjesc cu căcat și noroi, vor scăpa de cuțit. Oamenii, deloc impresionabili, nu doar că nu sunt deranjați să mănânce un animal care și-a petrecut viața tapetat cu propriul căcat, dar îi consumă acestuia pielea, adică partea cea mai marinată în mizerie, după o minimă pârlire cu foc.

Văzând acestea, porcii au virat într-o altă direcție. Sentimentul de “nu vreau să fiu mâncat” este unul puternic și lucrează non-stop. Istețimea lor instinctuală i-a făcut să observe că oamenii consumă doar carnea animalelor care sunt mai puțin utile decât delicioase. Fiind cvasi-inutili la muncile câmpului sau gospodăriei, porcii au ajuns la concluzia că pot fi utili în alte feluri. Mai precis: ca animale de companie.

S-au pus așadar cu burta aia numai bună de ciorbe pe modificări genetice și au ajuns la două soluții posibile. Una dintre ele este miniaturizarea. Porcii mici, precum soiul vietnamez, se pot ține chiar și într-un apartament, fără mari complicații. Sunt ca niște jucării, deci foarte pe placul copiiilor. În schimb, sunt numai buni pentru gătit întregi, cu un măruț în gură. A doua variantă este adorabilizarea. Porcii care sunt mai mult adorabili decât gustoși au șanse mai mari să treacă cu bine de sfârșitul lunii decembrie. Astfel a apărut porcul de Mangalița. Din păcate, oamenii au interpretat raritatea acestei varietăți drept fiță culinară și acum au început să fie și ei crescuți pentru ceafă la grătar și alte preparate.

Fiecare adaptare la mediu îi transformă pe porci într-un alt fel de delicatesă. Singura lor salvare rămâne învățarea limbajului uman. Porcii care vor învăța să vorbească vor reuși să scape de tăiere. Unii sunt deja pe drumul cel bun, reușind să țipe “guiiiiiț” înainte de a fi înjunghiați, care nu e decât un “fugiiiiiți” în devenire. În curând, porcii se vor putea apăra corespunzător de oameni, în cel mai uman mod posibil: înjurându-i.

Abia atunci îi vor considera oamenii creaturi inteligente și vor înceta să-i taie pentru jumări, cârnați, tobă și alte porcării.

Foto: artstation.com

13 lucruri mai puțin cunoscute despre mâncare

Ceapa e afrodisiac. Când dragostea e în aer, o simți, pentru că încep să te usture ochii.

Un sfert din alunele de pădure ale lumii sunt folosite pentru Nutella. Restul alunelor sunt o dezamăgire pentru părinții lor.

În Rusia, berea a fost clasificată băutură alcoolică doar din 2011. Înainte, era catalogată drept supliment nutritiv pentru copii.

Cel mai furat aliment din lume e brânza. Probabil că cei care o fură nu și-o permit sau sunt prea *pun ochelari de soare peste cei de vedere* zgârie-brânză.

Castraveții sunt 96% apă. Restul de 4% sunt iluzii despre cum o să slăbești mâncând doar salată cu castraveți.

La oameni, pofta de dulce e înnăscută. Totuși, pofta de eclere cu cremă de caramel sărat se dezvoltă abia la maturitate.

Bananele nu au semințe și nu se pot reproduce. Forma lor falică nu este altceva decât o crudă ironie a sorții.

În principiu, mierea e vomă de albine. Similar, voma de om e miere pentru câini.

Numărul de semințe dintr-o rodie e variabil. Rodia e cel mai manelist fruct, pentru că la întrebarea “câte semințe ai?” răspunde “fără număr”.

Ciocolată albă nu e ciocolată adevărată. În mod similar, iadul alb nu e un iad adevărat, pentru că ține maxim câteva zile. Iadul adevărat e etern.

A existat o vreme în care homarii erau atât de abundenți încât erau considerați mâncarea săracului. Fiecare perioadă istorică are șaroma ei.

Prin anii 1.830, ketchup-ul era considerat medicament. Nu trata nimic, deci probabil era medicament homeopat.

Cartofii pot să absoarbă și să reflecte semnalele wi-fi. În schimb, e dificil să-i convingi să împartă cu tine un cont de Netflix.

Foto: foodrevolution.org

Despre foodporn, care nu e un porn adevărat

“Foodporn” e un haștag atașat pozelor cu mâncare de pe Instagram în care se presupune că mâncarea arată foarte bine. Eu, care am văzut mai mult de 3 secunde de porn real, cu oameni, la viața mea, pot spune cu mâna pe butonul de Love că foodporn-ul nu e un porn adevărat. Dacă era, Instagram l-ar fi cenzurat, așa cum cenzurează sfârcurile.

Foodporn-ul nu e porn pentru că nu poți să te masturbezi la el. Adică poți, dar numai dacă ai un fetiș extrem de nișat și imaginea unui somon la grătar cu piure de țelină și șofran te face să te atingi acolo jos. Dacă ai un pic de erecție când vezi poza unui risotto cu fructe de mare, e posibil ca foodporn-ul să fie un porn adevărat pentru tine, dar mă îndoiesc că există asemenea cazuri. Singurul loc în care te umezești când vezi mâncare e gura, deci da.

Porn-ul real vine la pachet cu o senzație puternică și involuntară de vină, și nu cred că există oameni care se uită la poze cu vită în sânge numai când sunt singuri acasă sau ascunși în baie, să nu-i vadă lumea, și apoi se simt prost și le e rușine să se vadă în oglindă, deci repet: foodporn-ul nu e porn adevărat. Există, desigur, bucăți de carne care îți provoacă atât de multă plăcere încât îți vine să te spovedești după ce pui gura pe ele, dar sunt aproape sigur că ele nu vin sub formă de burgeri cu blue cheese.

Ca să fie o formă curată de porn, foodporn-ul ar trebui să aibă subcategorii, gen: amateur (mâncare făcută de bucătari începători), asian (preparate cu specific asiatic), creampie (deserturi), hot mom (mâncare ca la mama acasă), huge cock (cocoș în vin, rețetă franțuzească), POV (video scurt cu mâncare gătită văzut din punctul de vedere al bucătarului), casting, first time, teacher sau bang bus (mâncare făcută într-un camion sau autobuz).

Într-o singură privință se aseamănă foodporn-ul cu porn-ul adevărat. Amândouă ajung să îți creeze așteptări exagerate. Dacă te uiți toată ziua la mâncare aranjată poetic în farfurie, încropită din pixeli și filtre, luminată profesionist în studio și retușată în photoshop până la ultima bobiță de susan, e greu să apreciezi apoi mâncărurile mai puțin fotogenice cu care intri în contact, oricât ar fi de gustoase. Sexul nu e ca în filme și mâncarea nu e ca în poze.

Mai există, totuși, un punct comun între cele două. Fie el porn adevărat, fie el foodporn, e clar pentru toată lumea că femeile îl fac mai bine.

Dacă e să-i zicem cumva la această formă de artă vizuală, cred că ar fi mai corect să-i spunem “food erotica” sau “artistic food”, acesta din urmă fiind omologul lui “artistic nude”, un tip de pornografie finuț, apreciat în special de snobi și intelectuali.

Ce-i lipsește Clujului

În primul rând, Clujului îi lipsește o groapă de gunoi. La momentul de față, groapa de gunoi a Clujului, oraș european, e un munte de deșeuri în flăcări din care curge un râuleț de otravă. Apoi, Clujului îi mai lipsesc niște mii de locuri de parcare, niște zone verzi și piste de biciclete aferente, niște planuri urbanistice care să nu fie doar mesajul “Construiți în plm orice, oriunde!” scris pe șervețele mânjite cu varză călită și probabil că mai lipsesc multe altele.

Dar nu despre asta vreau eu să scriu. Am ales acest titlu voit înșelător ca să explic ce anume îmi lipsește mie în Cluj în materie de mâncare.

Ciupercile, după ploaie, își zic una alteia “Băi, am crescut ca burgerii în timpul unui street food festival”. Deci, pe partea asta, Clujul stă bine. Are și două restaurante indiene, și niște “chinezesc”, și destul sushi cât să poți face un baraj pe Someș din bețișoarele necesare să-l mănânci pe tot. N-are un restaurant tailandez cinstit, dar, cu puțină indulgență, poți spune că pe partea asiatică e destul de bine reprezentată. N-am pretenții de restaurante vietnameze sau coreene; mai trebuie să treacă Admin van Buren de câteva zeci de ori pe la Untold până să ajungă Clujul la așa diversitate.

Ieri am fost la Pablito, un fast-food mexican deschis recent și am mâncat un burrito ca la mamasita lui, de mi-a venit imediat după să mă culc sub un cactus, cu sombrero-ul tras pe ochi, deci și Americile sunt bifate (că o vită argentiniană mai găsești cumva, dacă te susține contul bancar, iar America de Nord n-are preparate originale care să-mi lipsească, un philly cheese steak mai găsesc eu pe undeva, iar de chowder nu mi-e dor).

Bucătăria europeană nu mă preocupă, căci dacă nu-mi satisfac poftele aproape de casă, pot oricând să iau un Wizz și să mă satur de halloumi și măsline kalamata direct în Grecia (iar când spun că “pot oricând să iau un Wizz” exagerez; pot să-l iau de circa 1,7 ori pe an).

Ce mi-ar plăcea mie în Cluj ar fi un restaurant cu mâncare africană. Somalez, etiopian, zimbabwez, nu contează. Să fie acolo niște sosuri și tocăniți picante pe o pâine injira și-s mulțumit. Sau niște prune lângă o carne de miel, cum am mâncat în San Francisco la un restaurant marocan, atunci când i-am dat 20 de dolari dansatoarei din buric ce se unduia printre mese pentru că n-aveam nimic mai mărunt și mi-era rușine să nu-i dau nimic pentru că s-a uitat fix în ochii mei în timp ce dansa.

Deci, da. Asta-i lipsește Clujului: mai multă Africă.

 

Sursa foto: romanianfriend.com

Veganii, acești urși panda ai omenirii

Din punct de vedere anatomic, ursul panda e un carnivor. Are canini pe care evoluția i-a proiectat pentru sfâșiatul cărnii și un sistem digestiv care scapă un “ce căcat e asta” de fiecare dată când i se servesc snopi de frunze de bambus, care au valori nutriționale pentru calcularea cărora trebuie să fii foarte bun la fracții.

Bambusul e atât de puțin hrănitor încât urșii trebuie să mănânce aproape constant. Hibernarea iese din discuție, pentru că nu poți pune deoparte grăsimi doar ronțăind frunze și tulpini ațoase. Schimbatul teritoriului e la fel de dificil, pentru că în restul Chinei nu prea crește bambus, doar plastic colorat, adidași care se strică după două purtări și telefoane smart.

Din cauza dietei sărace în exact chestiile care ar trebui să-i țină în viață, urșii panda sunt atât de apatici încât nici să se fută nu le vine. Trebuie să intervină cercetătorii cu muzică RnB și lumânări parfumate ca să-i convingă să se sexeze și să mai amâne cu un pui sau doi momentul inevitabil al extincției.

Femela de urs panda e în călduri doar două zile pe an, deci dacă o prinde o durere de cap în acea scurtă “fereastră de fertilizare” sau dacă masculul a făcut ceva tâmpenie fix înainte de ziua ovulației și a supărat-o, cuplul ursin poate să spună adio banilor pe care voia să-i strângă la botez.

Spre deosebire de vegani, pentru că aici am vrut să ajung, la paralela dintre urși panda și vegani, urșii panda nu știu să-ți explice pe un ton condescendent de ce se încăpățânează să mânânce un singur tip de plantă, care crește într-un singur loc de pe glob, și e doar puțin mai hrănitoare decât cartonul.

Asta e singura diferență dintre urși panda și vegani, care și ei sunt construiți ca niște omnivori, dar insistă să mănânce doar vegetabile care au sucombat din cauze naturale. În rest, veganii sunt leiți urșilor panda. Reacția unui om care consumă carne când întâlnește un vegan e aceeași ca la vederea unui urs panda: wow, ce simpatic!

În viitorul apropiat, din păcate, veganii se vor confrunta cu aceleași probleme ca urșii panda – vor fi tot mai puțini. Din moment ce veganii nu beneficiază de hormonii din pui, ăia care declanșează menstruația la fetițe pe la 8-9 ani și le ajută să fie pregătite pentru o sarcină mult mai devreme decât pe cele care nu consumă carne, veganii vor avea un spor de natalitate scăzut. Asta înseamnă mai puțini vegani la suta de carnivori. Să ne bucurăm de ei cât mai putem.