Category Archives: faux reportaj

SONDAJ: Doar o parte din animalele de la ZOO ar fi mai fericite în mediul lor natural

Leave a reply

Majoritatea oamenilor au impresia că animalele de la ZOO ar fi mult mai fericite și mai împlinite în mediul lor natural. Pare o presupunere de bun simț, nu? În fond, grădina zoologică nu e nimic altceva decît o închisoare pentru necuvîntătoare. Ar fi logic să îți închipui că orice animal ar prefera natura în detrimentul penitenciarului all-inclusive, nu? Păi uite că nu! Ba chiar dimpotrivă.

Conform unui sondaj IRES*, mai puțin de un sfert din animalele aflate în captivitate cred că s-ar simți mai bine în mediul lor natural. Vedeți voi, animalele nu-s proaste. Sînt delicioase, dar proaste nu-s. Absolut toate ierbivorele știu că, părăsind perimetrul acestui pseudo-penitenciar, șansele lor de a fi vînate și mîncate de prădători cresc de la zero la sută în mai puțin de trei secunde.

În interiorul grădinii, mîncarea efectiv le pică în poală, în copită, în trompă sau în marsupiu. Afară, ar trebui să se descurce singure. La Zoo, principală cauză a morții e bătrînețea. Afară, sînt literalmente mii și mii de chestii care pot să le omoare. Și ele știu asta. Repet, animalele nu-s proaste. Sînt perfecte ca să-ți faci geci sau haine de blană din ele, dar nu-s proaste.

Acest crud adevăr este perfect valabil și în cazul carnivorelor, oricît ar fi ele de prădătoare și/sau prăduitoare. La ele, riscul de a muri scade doar marginal. Pentru că pot fi oricînd căsăpite de concurență sau de vînătorii de trofee care vor să compenseze pentru micimea penisului ucigînd un vîrf de lanț trofic.

Doar leii ce stau mai liniștiți, deoarece știu că în sălbăticie leoaicele sînt responsabile cu procurarea hranei. Și apele s-au mai liniștit de cînd cu leul Cecil și cu dentistul care l-a omorît.

Din minoritatea animală care crede că i s-ar îmbunătăți situația în natură fac parte:

  • leii, din motivele expuse mai sus (leoaicele au refuzat să se pronunțe);
  • rinocerii, pentru că nu există animal destul de prost să se pună cu un rinocer;
  • delfinii, pentru că vor să meargă la Hollywood să-l caute pe Flipper;
  • urșii panda, pentru că cică s-au săturat să fie puși să facă sex între ei de fiecare dată cînd li se scoală îngrijitorilor;
  • șerpii, pentru că pe șerpi îi doare în penis oriunde s-ar afla;
  • unele păsări, pentru că vor să vadă dacă aripile folosesc și la altceva, nu doar să dormi sub ele;
  • lupii, pentru că vor să afle dacă sînt întradevăr descendenții lupilor dacici;

Explicația acestui procent redus de animale care tînjesc să fie eliberate a fost oferită de un cimpanzeu, prin limbajul semnelor. Primatele sînt extrem de inteligente. Animalele, în general, sînt foarte bune dacă vrei să le exploatezi pentru cîștigul personal, dar nu-s proaste. Mai ales delfinii sau lamele.

“E ca și atunci cînd pleci din casa părinților și, în loc să fii răsfățat și întreținut, trebuie să-ți găsești singur hrana și să te asiguri că nu mori înainte de a te reproduce” a declarat cimpanzeul, folosind o analogie pe înțelesul oamenilor și apoi aprinzîndu-și o țigară pe care o savurat-o în cușca lui (care avea bare de metal de jur împrejur, nu pereți, deci nu era considerată spațiu închis).

Total întîmplător, animalele care au declarat că ar prefera libertatea sînt exact aceleași animale pentru care merită să vizitezi o grădină zoologică.

*Marja de eroare a sondajului IRES este de +/- 300%. Nu știm cum funcționează asta.
—–

Ilie, cîine pierdut

Leave a reply
Ilie, contemplînd futilitatea existenței

Ilie, un labrador negru în vîrstă de 3 ani, e pierdut. E debusolat la modul cel mai profund, poate chiar de șapte ori mai debusolat decît a fost vreodată un om, pentru că el resimte de șapte ori mai acut trecerea inexorabilă a timpului.

Ilie e lipsit de orice direcție și și-a pierdut orice simț al orientării. E mîhnit în modul cel mai metafizic, e adîncit într-o depresie din care nu l-ar scoate nici cea mai mare pungă de Pedigree. Nici măcar un sac plin cu mingi de tenis proaspete. Nici măcar o baltă noroiasă prin care să zburde și să se zvîrcolească după voia inimii.

A tot încercat Ilie să se autoamăgească cum că are un țel nobil de îndeplinit în viața asta și și-a ocupat mintea și timpul cu jucării de cauciuc sau fugind după mașini, dar de la o vreme nu se mai simte ancorat în fibra realitații și asta i-a dat peste cap orice limpezime mintală. E mai confuz acum chiar și decît a fost atunci cînd se plimba pe stradă luna trecută și i-au ieșit în cale trei pisici și n-a știut după care să alerge și a rămas blocat într-o perplexitate specifică celui care-și vede visul împlinit în cel mai neașteptat moment.

Ilie n-a știut niciodată ce vrea de la viață, dar asta nu l-a împiedicat pînă acum să se bucure de ciucurii de la capătul covorului sau să hăpăie cu abandon ludic fulgii de zăpadă ce se scuturau dezinvolt din văzduh. N-a știut niciodată ce vrea să fie atunci cînd o să crească mare, dar asta nu l-a deranjat defel în momentele în care ronțăia cu orele un ciont zemos de vită. Ilie nu și-a mai pus niciodată asemenea întrebări dificile precum: Ce caut eu pe lumea asta? Care-i scopul existenței? Cum de se întoarce mingea în mîna stăpînului imediat după ce o aruncă? Care-i esența fericirii? Pînă acum.

Acum Ilie nu mai dă din coadă jucăuș. Nu mai ciulește urechile și nu mai fuge la ușă s-o zgîrie cu unghiile atunci cînd aude pașii stăpînului pe hol. Nu mai face pipi pe toți stîlpii și copacii care-i ies în cale. Nu-l mai trage după el pe stăpîn prin oraș, ba dimpotrivă, trebuie efectiv tîrît cu lesa pînă în parc, unde nu mai amușină miasmele bogate ale imensului necunoscut. Nu-l mai mulțumește nimic. Nu-l mai entuziasmează nimic. Nimic nu-l mai poate scoate din lehamitea existențială care-l posedă. Și cel mai rău lucru e că Ilie nici nu știe ce să facă pentru a se repune psihic pe cele patru picioare. Scărpinatul după ureche deja nu-i mai stîrnește nici o reacție și dacă ăsta nu e cel mai trist lucru din toate timpurile, atunci nu știu care e.

Ilie e fucking deprimat și nu știe de ce, s-o zicem drept. Fiorul nihilistic care-l macină de la o vreme nu pare să aibă o sursă identificabilă. I-a venit așa… out of the fucking blue, cum zic americanii. Și nu-i ceva dezamăgire de ordin romantic, pentru că dacă era l-am fi văzut ascultînd piese de Adele pe Youtube. Nu, Ilie e pur și simplu depresiv, e pierdut în acel vast neant lipsit de semnificație al descurajării complete.

Totuși, parcă-și aduce aminte de momentul în care a început declinul său moral. A fost cîndva zilele trecute, prima dată cînd Ilie s-a întrebat în sinea lui de ce stăpînul său tot aruncă bățul pe care el îl aduce înapoi. Face el ceva greșit? Nu-l aduce destul de repede? Care-i scopul acestui întreg du-te vino? Ce rost are să mai aducă bățul înapoi dacă imbecilul ăla de stăpîn oricum o să-l arunce? Și dacă această activitatea definitorie pentru specia canină e atît de lipsită de sens, ce rost au toate celălalte lucruri?

Chiar așa, ce rost mai au toate celălalte lucruri?
. . .
  . .
    .

Ochiometria, recunoscută acum ca metodă științifică

Leave a reply
poza via flickr

Pentru a nu rămâne cu prea mult în urma comunităților științifice din alte țări, cercetătorii români au introdus în Monitorul Oficial (mai nou oricine poate scrie orice în el) un amendament la Legea Minuțiozității Exagerate a Studiilor Științifice prin care se acceptă ochiometria ca metodă științifică de sine stătătoare pentru evaluare și comparație.

Rigorile deontologice ale muncii științifice n-au fost niciodată un impediment pentru cercetătorii români, care s-au desfășurat oarecum într-o zonă limitrofă cercetării adevărate, ocupîndu-se cu descoperiri care ar fi fost axiomatic de evidente în alte țări, descoperiri precum raportul optim slănină/pîine/ceapă, productivitatea crescută a muncii la bustul gol sau care-i cel mai ușor mod de a face din țînțar armăsar.

Dar acum că ochiometria a fost ridicată la rangul de literă de lege, cercetătorii noștri nu mai trebuie să se cramponeze în măsurători exacte, zecimale multiple și precizii de subunități la care nici nu le știm numele, și pot la fel de bine să aproximeze, să rotunjească, să estimeze și să ghicească doar cu ajutorul unei priviri mai atente orice unitate de volum, masă, lungime, durată, intensitate, gust, grosime, nuplecabilitate și alb imaculat. Ceea ce le deschide oarecum orizonturile muncii în feluri pe care nici nu putem și nici nu vrem să le anticipăm.

Așteptăm așadar cu înfrigurare viitoarele observații științifice ale comunității cercetătorilor din Romînia, fiind ferm convinși că vor fi precum celebrele observații ale lui Jerry Seinfeld din serialul omonim. Nu m-ar mira să descopăr în curând un studiu aprofundat despre cum iarna nu-i ca vara sau o analiză exhaustivă despre cum singura puță mai mică și mai mică decît puța de furnică este puța de bacterie.

Ne bazăm mult de tot pe ei, întrucît Discovery a fost scos din grila RDS și se știe că romînul este foarte avid de cunoaștere și informație de ultimă oră și ei sunt singura speranță pe care o mai avem. Ei și Obi-Wan.

—–

85% din români fac parte din grupul celor 1% care nu ascultă manele

Leave a reply

Întrebarea “Asculți manele?” n-a făcut parte din recensământ pentru că întregul proces era și așa destul de complicat și pentru că fâstâcelile pe care le provoacă de obicei mica interogație pur și simplu nu pot fi redate într-un formular deloc flexibil în acestă privință.

Și pe deasupra, nici nu prea există un mod elegant de a integra într-un formular grilă opțiunea “ah… nuuu…, numa’ așa câteodată când beau. adică depinde de atmosferă, dar nu intenționat. înțelegi?”

Statusul relației dintre majoritatea românilor și manele e “it’s complicated”. Teoretic n-au tangențe dar practic uneori n-ai cum să nu. Cu toate acestea, 85% dintre români ar declara cu mâna pe cardul de salariu că ei fac parte din acei 1% care nu ascultă manele nici în ruptul gâtului.

Nici măcar atunci când vecinul de jos se îmbată și dă la maxim aceeași piesă timp de 4 ore. Nici măcar în facultate, când ar fi cea mai potrivită vreme pentru a experimenta diferite chestii. Nici măcar în excursii în zonele rurale unde n-ai unde să întinzi pătura de picnic fără să răzbată din apropiere acorduri muzicale cu accente puternice de acordeon și microfon cu ecou.

Nici măcar atunci când li se aduce la cunoștință non-sensul care s-a strecurat subtil în titlul articolului.
—–

Comunitatea emo din București a inaugurat casa funerară Norocosul

Leave a reply
Săptămâna aceasta comunitatea emo din capitală și-a deschis în sfârșit o casă funerară pe gustul ei. Noua afacere este plasată în incinta cimitirului Fericirea de pe Drumul Lamelei, acesta din urmă fiind o replică modernă a cimitirului vesel de la Săpânța.

Statuie înfățisând un înger răsufând ușurat, bucuros că
a scăpat în sfârșit de chinurile acestei lumi mizerabile


Casa funerară 
Norocosul vine în 
întâmpinarea necesităților 
funerare ale tinerilor 
de convingere emo cu
o gamă inedită de servicii.



Fanfara fiind considerată o tradiție desuetă, întregul cortegiu funerar va fi aprovizionat cu căști și iPoduri cu același playlist, ce va conține multe piese ale trupei  H.I.M., mai ales Join me in death și Aproape de voi, de Cargo. Persoanele ce vor însoți cortegiul vor fi rugate să nu vorbească între ele, să nu inițieze nici măcar un contact vizual și să aibă mereu privirea plecată în timp ce-și frământă unghiile pictate în negru. Asta în timp ce liturghia obișnuită ce se recită la căpătâiul decedatului va fi înlocuită de citirea ultimului post al lui Tudor Chirilă, cel mai emotiv artist din peisajul cultural românesc.

Clienții casei funerare vor fi îngropați la distanță mare unul de altul, știută fiind preferința acestora pentru izolare și singurătate. Pietrele funerare vor fi confecționate din marmură neagră și inscripționate cu vopsea neagră, fiind astfel practic de neînțeles, așa cum au fost și beneficiarii acestora în timpul vieții lor suferinde.

Sursa pozei, pe Flickr.