Category Archives: dramă

Interstellar (2014) – Dragoste în vremea timpului relativ

“Do not go gentle into that good night, 
Old age should burn and rage at close of day; 
Rage, rage against the dying of the light.”
Dylan Thomas
Interstellar e genul de film pe care l-aș vedea la cinema chiar și cu sala plină, și nu doar alături de mîna oameni care sînt de obicei la film duminică dimineața la ora 11, cînd îmi place mie să merg. O dată pentru că e SF și pentu că Nolan face numai lucruri bune. Apoi, pentru că am crezut că Anne Hathaway o să vrea să întreacă prestația Sandrei Bullock din Gravity și o s-o văd și pe ea plutind semi-dezbrăcată prin aer. Spoiler: acest film conține zero scene de nuditate.
Filmul durează aproape trei ore, dar nu irosește nici măcar un minut cu inutilități. Cel puțin așa pare că face pînă la finalul siropos pe care eu, personal, aș fi preferat să-l văd pe podeaua sălii de montaj. Poate pentru că subiectul filmului are de-a face cu relativitatea timpului, cele trei ore trec diferit, trec lent și firesc, pe nesimțite, ca o moarte din cauze naturale, fără să fie agasante ca în alte cazuri.

Situația e relativ simplă: într-un viitor probabil, de civilizația umană se alege praful. La propriu. Un virus distruge toate culturile și strică aerul și salvarea poate veni doar din alte galaxii cu planete locuibile pe care rasa umană ar putea să se reorganizeze, planete către care există mai nou o scurtătură sub formă de gaură de vierme, pe stînga, imediat după Saturn, gaură care a fost pusă acolo de un Dumnezeu pandimensional, o ființă supremă care îți dă un corp ceresc cu o densitate infinită, dar nu îți bagă în straiță și ecuația prin care gravitația poate fi modificată în scopul salvării umanității.

Așa că soluția vine din partea unui echipaj de oameni de știință foarte atrăgători. Planul A e să se caute o planetă locuibilă și între timp (relativ) să se găsească formula matematică prin care să se poată reloca planeta sau ceva rahat de genul ăsta. Planul B e ca naveta Planului A să conțină o mică Arcă a lui Noe umană prin care umanitatea să o ia de la zero prin alte părți ale universului. Ambele planuri bune, dar care nu iau în considerare egoismul imanent omului și nici faptul că spiritul de conservare primează asupra oricărei presupuse superiorități morale a altruismului. Pe scurt: oamenii sînt de rahat.

Inutil de precizat, planul care funcționează cel mai bine e Planul D(eus ex Machina), un plan bazat pe improvizație și noroc, singurele care dau rezultate în situații în care vizita ta de o oră pe o planetă aflată periculos de aproape de gaura neagră înseamnă șapte ani de Tibet pentru amărîții de pe Terra care așteaptă să le vină salvarea din ceruri. Din cîte am înțeles, partea de S. din acest S.F. e cît se poate de plauzibilă. Pentru mine a fost chiar încîntătoare. Trebuia să fie bine pusă la punct, din moment ce mare parte din spectaculozitate și dramă se sprijină pe tinereațea fără bătrînețe a unui cowboy spațial care ajunge să-și vadă copiii mai bătrîni decît el. Nu caut nod în papură, deci n-o să zic nimic de faptul că nava a plecat de pe o planetă cu gravitație mai mare decît Terra mult mai ușor decît a plecat de pe Terra, unde primise în ajutor o rachetă ca să decoleze.

Dar nu partea științifică m-a deranjat, oricît ar fi fost de fantastică, ci partea romantică. Exact, filmul e fucking ridicol la capitolul ăsta, dar e de un ridicol subtil, greu observabil. Cu toate astea, e atît de siropos că e ca și cum The Notebook ar fi fost refăcut cu vampirii din Twilight. Să mă explic: există o scenă în care personajul lui Anne Hathaway, un fucking om de știință, încearcă să covingă alți fucking oameni de știință că decizia pe care urmează să o ia poate avea ca argument principal dragostea. Pentru că, spune ea, și aici parafrazez puțin discursul ei halucinant, dragostea ar putea fi artefactul unei manifestări cvintidimensionale, fiind o forță inexplicabilă care transcende și spațiu și timp. Și logică, aș fi adăugat eu, dar știu că nu-i ok să urli de nebun la un ecran colorat.

I shit you not, morala filmului e că cea mai puternică forță din univers e dragostea. La naiba cu gravitația care poate să-și facă de cap prin continuumul spațio-temporal, dragostea e cea care contează. Ea o să ne alimenteze rachetele cu care o să explorăm universul. Ea e vîntul de sub aripile noastre. Ea asigură cele mai multe vînzări din bilete.

Dacă puteți face abstracție de sentimentalismele astea ieftine, filmul e fantastic, ba chiar științifico-fantastic, de vreme ce nici Neil deGrasse Tyson nu i-a găsit prea multe bube. E un deliciu vizual cu o premisă interesantă, decorată elegant și inteligent. Nici nu mai are rost să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Totul e relativ.

. . .
  . .
    .

Upside Down (2012) – O cacofonie vizuală cu pretenții artistice

Pentru că nu mă uit la televizor la emisiuni cancanoide și dezbateri politice, pot spune cu mîna pe portofel că de mult nu mi-a fost insultată inteligența în asemenea hal. Nici măcar Total Recall n-a reușit performanța de a mă scoate din sărite încă din primele minute așa cum a făcut-o Upside Down cu carențele sale logice. Poate că intenționat și-a dorit să circumnavigheze meandrele concretului logic, poate a fost doar un efect secundar al lipsei de talent, poate că de fapt este doar o exagerare metaforică a unei povești despre căutarea echilibrului, a armonizării lumilor diametral opuse, în care bărbații sunt de pe Marte și femeile de pe Venus, la propriu.
Dar să vă explic mai pe îndelete și mai pe larg despre ce este vorba, întrucît ar fi prea simplist să spun că e un film inspirat doar din scena sărutului suspendat din Spiderman și cîteva cadre din Inception. Așadar:
Undeva în univers două planete gemene s-au născut din praful Big Bangului ignorînd arogant legile fizicii. Pentru că cele două împărtășesc un fel de traiectorie comună în jurul soarelui și sunt atît de aproape una de cealaltă încît aproape se ating. Și au și o lună care habar n-am cum își negociază parcursul printre cele două cîmpuri gravitaționale. But wait, intriga abia a început să se îngroașe (figură de stil, toată povestea e subțire și diluată ca sucul de la dozator). Așa cum Asimov are cele 3 legi ale roboticii, filmul acesta are 3 legi ale dublu-gravitaționalismului (tocmai am inventat cuvîntul). Deși le zice legi, sunt more like guidelines, ca și codul piraților, adică se aplică numai cîteodată.
Unu– orice obiect se supune gravitației planetei aparținătoare. Deci ai pahare de pe planeta săracilor pe care le ții întoarse pentru a bea suc de pe planeta bogaților. Arată cool. Dar asta înseamnă că odată ajuns în stomac lichidul de pe cealaltă planetă lucrează antigravitațional și ar trebui să se întoarcă în gît mai repede ca ipecac-ul, chestie pe care o cam ignoră scenariștii.
Plus că e cea mai aspră gafă a scriitorilor de SF să presupui că o planetă întreagă este guvernată de aceleași caracteristici. Este apogeul generalizării prostești să crezi că o întreagă planetă se scaldă într-o mocirlă dickensiană irecuperabilă, în timp ce cealaltă se lăfăie în lux. Literlamente, jos plouă într-una cu ceva mîzgă neagră, deși nu există destulă atmosferă de unde să se condenseze atîta umiditate, lumile fiind destul de apropiate, cum am mai zis. Genul acesta de dihotomii conflictuale este de mult perimat. Măcar în Hunger Games au avut decența să pună capitolul și districtele pe același continent (apropo, cărțile sunt superbe, le recomand).
Doiinverse matter. Obiectele de pe o lume acționează ca dispozitive antigravitaționale pe cealaltă, în funcție de greutate. Atunci cînd sunt amestecate la nivel molecular (chestie la care doar băiatul nostru se gîndește din greșeală, inspirat de niște papanași plutitori și de polenul unor albine ce clar nu cunosc conceptul de frontieră) stau incerte în imponderabilitate. Fuck me, right?
Trei– în contact unele cu altele, materialele planetelor diferite reacționează incendiar, because fuck you that’s why.Chestie pe care o suspendă puțin scenariștii atunci cînd Adam (eroul) ascunde niște bare de materie inversă în tavan, asta aproape imediat după ce fusese avertizat că trebuie ținute la rece fiindcă se încălzesc repede. Și dacă tot se căptușește sărmanul nostru Adam cu materie inversă și se duce la cei de sus pentru a o vizita pe amica lui din copilărie (Eden), asta nu înseamnă că sîngele ar trebui să-i vină tot în cap și să leșine după nu foarte mult timp? Așa cum a pățit cu urina. Și părul n-ar trebui să-i stea în sus? Și de ce nu Eva, dacă tot nu ne obosim deloc să mascăm mai subtil romeoșijulietismul(și ăsta tot acum l-am inventat) acesta pueril?
Și abia m-am încălzit, vă vine să credeți? Nu mai spun că chiar speram ca planeta Melancholia să o fi spulberat pe Kirsten Dunst în neant și să nu mai fiu nevoit s-o văd vreodată. N-am avut noroc. Nu mai zic nici că ușoara găselniță antigravitațională a bolovanilor de pe Pandora, acolo unde locuiau șopîrlele zburătoare ale Avatarilor, peste care am trecut ușor cu vederea în filmul lui Cameron, este atît de exagerată și supărător de neverosimilă aici încît nici nu m-am putut concentra la altceva decît la modul în care s-ar fi răsucit Newton în mormînt la vederea unei asemenea minunății. Și nu mai zic nici că clădirea turn ce unește cele două lumi (Transworld) ar fi fost imposibilă dacă cele 2 planete s-ar fi rotit oricît de ușor în jurul propriei axe, așa cum fac majoritatea corpurilor cerești.
Și din din ce quasaru meu de unghi bătea soarele de exact în locul unde cele două planete erau mai apropiate lumina părea să cadă de sus pe bogătani și să-i ocolească complet pe sărăntoci? De fapt la ăia nu era niciodată soare. Și doar în vîrf de munte (unde aparent numai copiii și adolescenții de gîndesc să urce) mai vezi unele peisagii feerice formate din lumini diafane și vîrtecușuri de nori supra-realiste.
Concluzie? Filmul este o cacofonie vizuală cu pretenții artistice, o constantă contradicție amețitoare și nonsensicală în care și cele mai nobile intenții de a reda dificultatea împăcării unor medii opuse este subminată de superficialitatea cu care s-a abordat aspectul rațional. Deci parcă o să văd că va prinde de minune la public ca un Doamna și vagabondulinterplanetar la care pipițele o să suspine afectate la scenele vag amoroase și cocalarii o să dea ochii pe spate (sic!), impresionați pînă-n măduva sufletului lor de faptul că au văzut un film care-i filmat jumate cu capu-n jos. 

. . .
. .
.

Silver Linings Playbook (2013) – Ghid de utilizare a personalității multipolare

 Excelsior!
Știu că poate suna oximoronic dar filmul acesta este excepțional de neremarcabil. E chiar banal și enervant și confuz dar partea bună e că toate astea nu durează foarte mult. Pentru că undeva prin vecinătatea minutului 42 totul ia o turnură plăcută către normalitate odată cu debutul unei selecții muzicale foarte antrenante. Și a unui schimb amuzant de replici. Sincer, dacă nu mă uitam la descrierea filmului pe iMDb n-aș fi știut că mă uit la o comedie. Asta doar pînă în minunatul minut 42, unde subtilitatea exagerată și pînă atunci nereușită a umorului devine puțin mai evidentă și mai suportabilă. Iar ceea ce pînă atunci fusese o cacofonie derutantă de certuri și clișee specifice filmelor cu presupuși nebuni se transformă lent într-un film privibil, ba chiar plăcubil aș îndrăzni să spun. Dar asta doar dacă aveți răbdare, pentru că se îmbunătățește doar cu odată trecerea vremii, ca vinul, și abia după vreo oră jumate te aduce în situația în care chiar să-ți pese de ce se întîmplă. Ceea ce poate părea mult pentru majoritatea oamenilor.
Silver Linings Playbooknu-și merită nominalizările la Oscar, sau măcar nu toate 8 nominalizările (mi se pare enorm de mult!), e doar un film scris bine și interpretat decent. Fundația e așezată anevoios, iar actorii par că își asumă tîrziu personajele, filmul fiind unul în care te acomodezi dificil, ca într-o pereche de pantofi de piele care-și dă drumul cu greu. Dar pentru care aproape că merită să suferi puțin. Am zis aproape, filmul nu e pentru toți. Am mai zis asta? Ok, nu strică s-o repet. Filmul nu-i grozav, iar dacă l-ai văzut și ai vreo părere contrară e doar fiindcă nu l-ai înțeles pe deplin și ar trebui chiar să te simți puțin prost din pricina asta. 
Bradley Cooper nu-i nici el actor de Oscar, e doar un tip drăguț cu ochii albaștri ca un ocean înghețat și care face cam același rol în toate filmele lui, așa cum face de obicei Jason Statham. Ok, poate exagerez puțin. Dar poate că totuși nu exagerez deloc. Who knows? Robert de Niro în schimb face o treabă atît de bună încît aproape că-mi vine să-l iert pentru atrocitățile alea de filme făcute cu Ben Stiller. Am zis aproape. Și sunt convins că Jennifer Lawrence, cu mutrișoara ei de fătucă nici urîtă dar nici frumoasă ci aproape normală puțin grăsuță dar simpatică într-un mod neevident, e pe placul tuturor anxioaselor lipsite de încrede și suferinde din dragoste care chiar cred că lumea e cea nebună și că ele-s cele în regulă și nedereglate mintal și sunt îmbărbătate de orice film mediocru ce conține puțin sentimentalism și puțină psihologie și are și un happy-end și le restabilște sistemul de valori știrbit de prea multe experiențe neplăcute. De aia a avut Jennifer un succes atît de mare la People’s Choice Awards, pentru că au votat-o toate prostuțele. Sunt atît de sensibil și empatic uneori că după ce văd filme cu nebuni mă apuc de scris fraze răscolitoare ca asta de mai sus. Sau recenzii derutante. Poate că încă sunt sub influența multipolarismului personajului.
Habar n-am ce părere să am despre Silver Linings Playbook, poate că-i un geniu neînțeles sau poate că e genul de film care nu merită decît rafturile inferioare în magazinele de închiriat dvd-uri. Poate că e filmul la care Ben Affleck îi spune Argofuckyourself, poate că e filmul la care Lincoln își scoate pălăria aia lunguiața care l-a consacrat. Poate că e filmul care-l pune pe Django înapoi în lanțuri și-l aruncă înapoi printre bestiile sudului sălbatic sau poate e doar un alt film mizerabil, de care n-ai cum să te înamourezi. Poate că e filmul care-i salvează viața lui Pi, poate că e un mare zero (dark thirty). La naiba, doar nu vrei să-ți dau eu toate răspunsurile! Du-te și vezi-l și hotărăște-te singur/ă dacă-i bun sau nu. 
. . .
. .
.

Nunta multă, sărăcia omului

Mai precis, a omului invitat la nuntă. Pentru că ceea ce era până acum un prilej de bucurie sinceră a întregului sat vizavi de unirea eternă și irevocabilă a două destine ce abia s-au cunoscut, a ajuns mai nou să figureze în dreptul rubricii Cheltuieli supărătoare pentru toți nuntașii de ocazie.

Ar fi interesant, cel puțin din punct de vedere medical, să se studieze efectul unei invitații la nuntă asupra organismului, cum ar fi timpul scurs dintre proiectarea plicului din hârtie finuță pe retină și apariția primelor broboane de sudoare rece pe frunte, asta în timp de sinapsele procesează proximitatea fericitului eveniment fața de ziua de salariu și mintea se împacă ușor cu ideea renunțării la planurile unei mini-vacanțe la Eforie Nord.

poză mai veche de la nunta unor prieteni
Cercetătorii ar fi poate curioși să verifice dacă chiar există o strângere efectivă a inimii în momentul confirmării prezenței și a stabilirii detaliilor cu privire la modalitățile restrânse de cazare din Afumații Copăceni, locul unde se vor desfășura felicitările, masa, dansul mirilor și contribuția financiară cu strigare.
La fel de fascinantă ar fi o interogație medicală în domeniul înghițitului în sec sau a febrei musculare produse de zâmbetele forțate, mai ales atunci când titulatura de naș înseamnă că nu-ți mai permiți acel televizor cu dimensiuni de careu mic pe care te pregăteai să vezi absolut toate meciurile din toate ligile din toate țările puțin mai avute ca a noastră. Plus meciurile de la noi. Plus competițiile europene. Și mai ales comentariile de după.

Strângerea treptată a sfincterului curelei în pregătirea participării la festinul zămislirii unei noi celule de bază a societății prinde foarte bine când te gândești cât de bine pică hainele de nuntă pe un trup zvelt, recent slăbit, larghețea straielor festive fiind de-a dreptul bine-venită pe perioada estivală, atunci când mercurul din termometre sare mai sus decât o pot face mesenii plini de sarmale pe dansul pinguinului, iar afară se îngrămădesc mai multe grade la umbră decât o fac în țuica aia slabă pe care a cumpărat-o unchiu’ Daniel, că de la o vreme nu te mai poți baza pe el să facă nimic ca lumea! Dar asta nu e o soluție bună pe termen lung.
Când toate posturile de televiziune se lamentează blamând vremuri de restriște, iar singura criză adevărată e faptul că nu mai poți găsi nicidecum un loc decent la terasele din centru, când ai putea sta pironit în fața spectacolului mediatic afișat pe teveul acela mare de care vorbeam adineauri, mirat până-n măduva sufletului că mii de oameni s-au înghesuit să vadă niște cioante ale unui presupus sfînt, în ciuda oricărui muzeu mult mai ofertant din țară, când farnientele nu poate fi mai dolce, exact atunci trebuie să te împopoțonezi ca o maimucă pentru a merge la o nuntă la care nu vrei să mergi, împreună cu niște oameni pe care nu-i placi, doar pentru că n-ai avut curajul unui refuz sincer și hotărît.
Așadar: Băi Alex, îmi pare rău, dar nu pot veni la nuntă. Am foarte mult de lucru și nu mă pot rupe de la servici. Vă doresc casă de piatră sau cel puțin o garsonieră ANL.  
Articol apărut vara trecută în Transilvania Reporter.
. . .
. .
.

Cloud Atlas (2012) – 6 dintr-o lovitură

Problema cu programele televiziunilor de sărbători este că se întîmplă destul de des ca mai multe filme bune să ruleze concomitent pe canale diferite și, pe fondul unei indecizii sîcîitoare, ajungi să zapuiești între ele pînă cînd rezultatul devine un amalgam derutant de personaje și întîmplări. Senzația asta mi-a inspirat-o și Cloud Atlas, unul dintre cele mai elogiate filme ale anului abia trecut. Un fel de 6 în 1, pentru că cele 6 mediu-metraje ale filmului compun simfonia completă a unor destine ce transcend limitele temporale ale unei singure vieți de om. Profund, nu?

De la film istoric cu substraturi moralizatoare și pînă la SF în toată regula, Atlasul Norilor face slalom printre genuri, fiind și romance și dramă și thriller și comedie în același timp, fără să reușească a se contura și distinge ca un tot unitar, ca film de sine stătător, ca o veritabilă capodoberă cinematografică ce evident se dorește a fi, probabil și din cauza dimensiunii sale descurajante (aproape 3 ore). Oricare dintre episoadele sale ar fi fost, și este, foarte bun de unul singur, dar, din păcate, întregul nu face mai mult decît suma părților. Tenta filosofică deloc subtilă care leagă (cu ață albă aș spune) cele șase istorioare este prea intens muncită, e pictată cu dîre grosolane și mult prea evidente. Pun pariu că acesta e genul de film la care Tudor Chirilă se umezește cel mai tare.

Filmul este dificil, dacă nu chiar imposibil, de rezumat. Îl vedem pe Naufragiatul tatuat pe față și avînd vedenii cu un fel de Agentul Smith, care arată ca o combinație între Hulk și Pălărierul Nebun al lui Tim Burton, dar puțin mai goth, asta în timp ce Catwoman (aia din filmul prost, nu Michelle Pfeiffer sau Anne Hathaway) e îmbrăcată ca un fel de Arwen din viitor și Hugh Grant pare a fi un figurant din Apocalypto care a cam exagerat cu machiajul. Și ăsta-i doar unul din cele șase fire narative pe care cei 3 regizori încearcă să le croșeteze. Apare apoi Forest Gump arătînd fie ca un personaj negativ din Snatch, fie ca un hobbit turbat care încearcă să-l otrăvească pe un tip cu care călătorește pe mare.

Profesorul Slughorn din Harry Potter este ba un căpitan tipic de vas, cu chipiu și barbă regulamentară, ca și Captain Haddock din Tintin, ba un compozitor acru și nesimțit, ba o variantă mai senilă a lui McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de curci bătrîne. Asta în timp ce o coreeancă pornește un război al clonelor într-un viitor distopic, combinație între Insula și Soylent Green (Soylent Green is people! zice bătrînelul la prima lui tentativă de evadare). Mi-a plăcut că numele revoluționarei devenită idol post-apocaliptic, Sonmi-451, a împrumutat numărul 451 din romanul lui Ray Bradbury (Fahrenheit 451, temperatura la care arde hîrtia cărților) pentru a sugera anti-utopicul. Nu mi-a plăcut să-l văd pe Elrond deghizat în femeie, un fel de Mrs. Doubtfire meets Nurse Ratched, dar înțeleg de ce personajele au trebuit reinventate în fiecare dintre realitățile paralele. Altfel filmul ar fi devenit prea subtil și inaccesibil maselor. A costat o cîrcă de bani și trebuiau cumva recuperați, n-are rost să fii elitist în detrimentul profitului.

Nu-s sigur că sunt de acord cu ipoteza propusă de Atlasul Norilor, aceea că viețile noastre nu sunt în totalitate ale noastre, că suntem permanent influențați de un determinism karmic inexorabil, că acțiunile din viețile anterioare bătătoresc cărarea pe care o vom lua în reîncarnările ulterioare, că liberul arbitru este atît de ușor influențabil, că dacă am fost o dată răi așa vom fi întotdeauna. Mai ales că filmul demonstrează apoi, empiric aș zice, opusul. Tom Hanks este singurul care se transformă treptat în erou din anti-erou, dar cu unele variații bruște nejustificate, ceilalți fiind relativ constanți în bunătatea, neutralitatea sau răutatea lor, fără fluctuații semnificative, după cum arată și graficul ilustrat de mai jos, grafic ce rezumă destul de simplist, dar sincer, intriga filmului. Mi-ar fi plăcut poate să văd și opusul, de exemplu un personaj pozitiv care devine treptat din ce în ce mai putred sufletește, preferabil după o sinucidere sau o crimă sau ceva similar.

explicația parcursului karmic al fiecăruia, mai pe larg și mai pe engleză, aici

Cloud Atlas este departe de-a fi un film prost sau mediocru. Poate că a exagerat puțin cu simbolismul și cu legăturile dintre secvențele temporale diferite, poate a fost puțin prea lung și poate că uneori a virat prea neinspirat dintr-o poveste în alta, poate nu i-am recunoscut tot timpul pe actori sub măștile lor inutil de elaborate, dar, per ansamblu, poate că aceste detalii cvasi-insignifiante nu știrbesc prea mult din perfecțiunea operei, filmul rămînînd un +9 solid, deocamdată. Să văd cum mă simt după ce-l mai văd o dată într-o altă viață, poate atunci o să-mi placă mai mult sau poate n-o să-mi placă deloc, depinde. Și habar n-am de ce depinde asta, dar sigur nu de ce-am făcut eu în viețile anterioare.
. . .
. .
.