Category Archives: dramă

“Vai, dar nu trebuia!” spuse prietena care se aștepta să-i cumperi ceva mai scump

“Serios, chiar nu trebuia să te deranjezi” a spus prietena ta ascunzând cu măiestrie dezamăgirea primirii unui cadou atât de ieftin și atât de impersonal. Zâmbind cu gura, nu și cu ochii, aceasta te-a mințit cu nonșalanță spunând că rahatul ăla ieftin pe care i l-ai cumpărat pe ultima sută de metri, probabil dintr-o benzinărie sau alimentară, deși știai de ceva vreme că urmează ziua ei, era exact ce-și dorea mai mult și mai mult pe lumea asta.

“E prea mult!” a spus prietena ta despre cadoul primit de la tine, deși știa foarte bine că dai mai mulți bani pe cafea într-o singură săptămână și că, vorba aia, îți permiteai ceva mai consistent. Pe măsură ce trec anii, cadourile ar trebui să crească în dimensiuni, nu să scadă, a mai gândit ea în timp ce punea în vază florile de câmp pe care era evident că le cumpăraseși pe nimic de la o vânzătoare stradală.

Mascând generos disprețul pe care a început să-l nutrească față de tine încă de când a văzut cadoul împachetat într-o coală de hârtie A4, prietena ta a spus că se simte binecuvântată să aibă așa oameni minunați alături de ea într-o zi atât de specială.

Iar tu ai crezut că lacrimile ei sunt de bucurie.

Ashby (2015) – Cine n-are asasini bătrîni, să-și cumpere

Mickey Rourke arată ca un ciorap de damă umplut cu felii de parizer. Pare făcut din resturi de alți oameni, ca monstrul lui Victor Frankenstein. Pare plin de zgîrci și gelatină, ca o tobă umană pe care cineva insistă să o machieze și să o distribuie în filme. Nu m-ar mira să se descopere în curînd că Mickey Rourke nu e altceva decît o carcasă umană folosită de un gîndac extraterestru pentru o farsă elaborată. Grimasele îi par controlate prin joystick de un copil cu două mîini stîngi, e atît de țeapăn de am impresia că face gargară cu tranchilizante de elefanți în fiecare dimineață și își mormăie cuvintele de parcă a luat lecții de dicție de la un zombie. Cu toate acestea, unele roluri îi vin mănușă.

Nu exista cineva mai potrivit decît Mickey Rourke pentru rolul principal din The Wrestler, pentru că aspectul lui de mănușă de piele plină de baterii era exact ce trebuia în drama lui Aronofsky. Sînii Marisei Tomei au fost un bonus mai mult decît bine-venit, apropo de chestiile care fac filmul să fie genial.

Aproape la fel de potrivit e Mickey Rourke și în Ashby, unde interpretează din nou un personaj “expirat”, unul care îl ajută pe liceanul din vecini să-și depășească criza de identitate tipic adolescentină. Asta o face în timp ce-și confruntă propriii demoni; unii care insistă să-l convingă că nu e tocmai ok să fii asasin plătit și să omori oameni doar pentru că așa ți-au ordonat șefii.

Filmul poate fi descris la modul simplist ca fiind fie o variantă mai matură și mai autoironică a lui St. Vincent, în care bătrînul mizantrop e Bill Fucking Murray, fie o copie superficială a lui Gran Torino, în care bătrînul mizantrop e Clint Fucking Eastwood. E inconsecvent, pentru că oscilează între melodrama unui criminal mistuit de regrete și aventura lejeră a unui băiețaș care ba e fricos de nu se știe comporta, ba are discursuri satirice demne de un comediant bătrîn. Frica de a nu lăsa impresia de unidimensionalitate îl determină pe regizor să-i confere scenariului dimensiuni multiple, uneori conflictuale. Astfel că rezultatul e o aglomerație dezlînată de clișee și inconsistențe la care te poți uita cu plăcere doar ignorînd unele carențe logice mai mult decît aparente (cum ar fi, de exemplu, faptul că prima execuție a lui Ashby nu are nici un fel de consecințe care să-i complice arcul narativ).

—–

Nightcrawler (2014) – Televiziunea e un mediu propice pentru rîme

If it bleeds, it leads

Un top 10 aproximativ corect al meseriilor cu grad ridicat de atractivitate pentru sociopați arată în felul următor: 1.CEO / 2.Avocat / 3.Om de televiziune / 4.Om de vînzări / 5.Chirurg / 6.Jurnalist / 7.Polițist / 8.Cleric / 9.Bucătar chef / 10.Funcționar public. Asta conform primului rezultat afișat de prietenul Google, adică acesta.

Jake Gyllenhaal întruchipează sociopatul perfect în filmul Nightcrawler, e cel mai simpatic sociopat fictiv după Patrick Bateman-ul lui Christian Bale, și asta nu doar pentru că ți-e mai mare dragul să-l privești în rolul lui de țicnit senin și carismatic ce îi manipulează fără urmă de remușcare pe toți cei din jurul lui, făcînd-o cu acel calm specific epilogului unei furtuni interne, ci și pentru că bifează cu succes mare parte din trăsăturile principale ale meseriilor mai sus menționate.

Vorbește exclusiv ca un middle manager lingușitor și tot ce scoate pe gură sună ca un limbaj steril expectorat de un robot corporatist, dar un robot corporatist ale cărui argumente sînt de cele mai multe ori valide și greu de combătut. Că le folosește cu intenții greșite și că agenda proprie are motivații ce pot fi ușor catalogate ca fiind malefice e deja altă mîncare de pește. Singura dată cînd e învins cu propriile arme face în așa fel încît îl ucide pe vice-președintele companiei lui (adică singurul lui angajat), avînd o replică de boss suprem care n-a avut încotro și a trebuit să concedieze pe cineva: I can’t jeopardise my company’s success to retain a non-trustworthy employee. Asta după ce l-a ținut pe sărmanul om în purgatoriul unui internship sec timp de mai multe luni. Exact așa se întîmplă acum prin multinaționale, deci o minte ceva mai profundă ca a mea ar putea să întrevadă în toate astea o metaforă despre exploatarea omului de către om în paradigma socială a relațiilor de lucru moderne sau altă pepită psihologică pseudointelectuală de acest fel.

Omul nostru, sociopatul interpretat subtil de Jake Gyllenhaal, cunoaște bine legea și felul în care poate fi ocolită, la fel de bine ca cel mai lipsit de scrupule avocat. E un maestru în domeniul vînzărilor, principalul lui produs fiind propriile servicii de professional news gathering. Deține atenția la detalii a unui chirurg și urcă scara ierarhică a unui post de televiziune în foarte scurt timp, așa cum ar face-o orice jurnalist profesionist și riguros, specie pe cale de dispariție în ziua de azi. Toate astea le reușește în timp ce pare a fi cel mai harnic și mai sîrguincios și mai prietenos și mai sincer și mai nevinovat om cu care ai avut vreodată privilegiul să lucrezi.

În limba engleză, nightcrawler e numele pe care îl poartă viermele lunguieț cunoscut la ei drept earthworm și la noi drept rîmă. Viermele ăla care nu moarte atunci cînd îl rupi în două, ci dă naștere la doi viermi mai mici. Finalul filmului arată exact cît de bine e ales titlul, hidra asta mediatică ce perpetuează rahatul profitabil în detrimentul informației utile e atît de bine adaptată unui mediu care se complace în mîzga senzaționalului superficial încît n-ai cum s-o extermini. Discursul personajului fiind specific corporatiștilor lipsiți de imaginație ce trudesc în multinaționalele lipsite de suflet nu face decît să evidențieze faptul că respectivul comportament sociopatic nu se manifestă exclusiv în mediul televizionistic.

Nightcrawler nu tocmai un film, e și un fel de docudramă, pentru că tot ce face personajul lui Jake e atît de plauzibil și de trist și de actual încît aștepți să-ți apară la final mesajul inspirat din fapte reale și o scurtă descriere a chestiilor pe care le-a făcut omul după ce s-au încheiat evenimentele relatate în film, gen: Lupul cu cameră video de pe Wall Street s-a mutat pe Pache Protopopescu, unde a fost profesorul lui Cătălin Radu Tănase și de la care reporterul nostru de calamități a învățat să relateze știri din miezul inundațiilor și incendiilor. Sau a fost cel care i-a învățat pe cei de la Kanal D să pună Flash! Flash! Flash! în mijlocul știrilor pentru a reține atenția unui public complet lobotomizat de imagini rapide și mesaje colorate afișate direct pe ecran.

Am văzut destule breaking news-uri de la înmormîntări ca să nu mi se pară complet aiuristică premisa filmului și am văzut cît de crîncenă e concurența pentru ratingul pe bază de senzațional ca să fiu sigur că nu e decît o linie subțire între mizeriile mondene care sînt regizate acum și date ca știri și regizarea unor scenarii ceva mai sîngeroase. Exploatarea fricii publicului pentru profit nu pare să mai îngrețoșeze nici un om de televiziune în ziua de azi, chiar zilele trecute am văzut pe pagina de FB a unui post de știri non-stop o poză cu un peisaj viscolit pe care scria mare, cu litere galbene și mult prea multe semne de exclamare, că VINE URGIA.

Filmul e excelent. E puternic ancorat în trista realitate modernă. E bine clădit și are un crescendo natural al tensiunii. Ți se insinuează sub piele pe nesimțite și îți provoacă fiori ce riscă să-ți revină de fiecare dată cînd vezi un accident oribil la știrile de la ora 5. Nu-i fac reclamă, nu mă interesează dacă-l vedeți sau nu, dacă vă place sau nu, dacă-mi dați dreptate sau nu. Mie mi-a plăcut în mod deosebit și pentru că am avut ocazia să lucrez în televiziune și știu exact ce fel de rîme mișună pe acolo.
—–

St. Vincent (2014) – Portretul luptătorului la bătrînețe

Sfîntul Vincențiu, sau cum o fi fost el tradus pentru publicul din România, e genul de film la care te uiți de plăcere, fără să-ți pese cum se termină. E destul că apare în el Bill Fucking Murray. Mai apar și alții și o fac bine de tot, fiind foarte amuzanți și naturali în povestea asta esențialmente dramatică, dar Bill e steaua în jurul căreia gravitează restul distribuției. Și asta nu-i neapărat un lucru bun. Pentru că dacă nu era Bill acolo să-ți distragă atenția cu șarmul lui dezinvolt, filmul n-ar fi fost decît o gașcă de clișee revigorate sub altă pălărie: bătrînul morocănos și nașpa dar cu inimă de aur, rusoaica prostituată și profitoare dar cu inimă de aur, povestea siropoasă ce imită finalul din The Notebook, copilul care învață lucruri bune de la un luzăr mizantrop, mama divorțată și muncitoare și cu inimă de aur și infractorul fără inimă de orice fel. Așa, e o gașcă de clișee obosite, dar cu Bill Murray într-un rol de Moș Mîhnit, ceea ce duce totul într-o sferă superioară, una în care nu dereanjează pe nimeni imaginea unui bătrînel beat care dansează într-o crîșmă cu un puțoi de 10 ani. 
Nu știu dacă doar în filme sînt bătrîneii ăștia ciufuți atît de amuzanți sau așa or fi și în viața reală, dar rețeta asta funcționează ceva teribil. Dacă mă gîndesc mai bine, în viața reală nu-i deloc așa. Nu prea există finaluri fericite pentru depresivi care-și pierd la pariuri toți banii pe care nu i-au stricat deja pe prostituate gravide cu accent teribil de fals și pe alcool. Dar filmul ăsta are un final fericit, motiv pentru care o să primească un Oscar doar la Sfîntul Așteaptă.
Pe de altă parte, nici Singur Acasă n-a luat nici un Oscar, și ce bine îi merge!
Concluzie: nu-mi pare rău că l-am văzut la cinema, e una dintre cele mai distractive drame din cîte am văzut în ultima vreme. Și e cu Bill Fucking Murray, care a ajuns la nivelul la care e foarte bun și ușor de privit doar din inerție, că mi-e greu să cred că a depus vreun efort pentru filmul ăsta.
. . .
  . .
    .

Ce dor, check-in, ce jale!

Ia uitați prin ce locuri speciale îmi plimb eu fundul bine întreținut la sală! Mereu prin alt local, alt bar, alt lounge, altă ceainărie cu dichis, alt restaurant de fițe! Vedeți cît de des ies eu prin oraș? Observați că nu calc de două ori pragul aceluiași establishment la intervale mai mici de o lună. Ar fi de-a dreptul de prost gust, o dovadă de lipsă de imaginație, e un faux-pas al socializării pe care-l știe orice amărît. Luați și salivați deasupra acestor poze cu mîncăruri delicioase din care o să iau doar cîteva îmbucături, că doar n-o să mă îndop cu calorii ca orice proastă nefotomodelă! Ia priviți aici filtre sepia peste cocktailuri cu umbreluțe! Poftim detalii cu colțuri de masă și unghere umbroase de club și decorațiuni mega-artistice, toate în alb-negru. Artă, frate! Ca să nu mai zic de citatele aruncate pe timeline – hrană spirituală pentru săracii cu duhul pe care-i am în lista de așa-ziși prieteni. Arunc cu ele în direcția generală a fraierilor ce salivează după mine și a fufelor care mă invidiază așa cum aruncă boșorogii cu miezuri de pîine la porumbei. Exact așa mi-i imaginez pe followerii mei atunci cînd primesc mii și sute de like-uri la pozele mele, ca pe un stol de porumbei care dau din cap afirmativ, aprobîndu-mi incredibila existență! Priviți-mă și disperați, vorba unui celebru căruia i-am uitat numele”
Prezență feminină în social media, citire printre rînduri
Era multe chestii Pavel, dar prost nu era. Pricepea exact mesajul pe care-l transmitea Ileana prin întreaga ei prezență virtuală. Citea printre rînduri fără probleme și totul îi era clar și limpede. Tipa cerșea atenție, se dorea privită, urmărită, admirată, visată. Aroganța pe care o emiteau pozele și status-urile fetei îi răzbăteau îndelung prin cap, ca niște ecouri nepricepute, care în loc să dispară treptat în zgomotul alb al neimportantului creșteau în intensitate pînă îi umpleau gîndurile cu o ură gălăgioasă și cu dezordine.
Mai mult decît orice, Ileana se dorea vînată. Ca o pradă, ca un trofeu inaccesibil, ca o iluzie deșartă. Făcea pe inabordabila, dar o făcea pe exagerat de inabordabila, jucînd prost jocul seducției și refuzînd să intre în hora verbală pe care a inițiat-o el pe chat. Și a inițiat-o de cel puțin douăzeci de ori, primind înapoi de fiecare dată același răspuns – un mare „sugi pula, fraiere”. Dar nu exact în cuvintele astea, ci în acel „seen” cinic care îți arată că celălat ți-a văzut mesajul, dar că nu se coboară din palatul lui de impresii ca să-i răspundă unui vierme ca tine.
Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi putut vorbi cu ea în persoană, internetul ăsta nu face decît să distorsioneze interacțiunea umană. Se observă deja influența toxică a tehnologiei în felul în care relaționează oamenii. Stau toată ziua cu nasurile în telefon, se poartă cu el ca și cu o icoană făcătoare de minuni, umblă parcă sedați cu el în mînă, păcăliți de aparența confortului. Totul se face în scopul cizelării imaginii virtuale a sinelui. Forma fără fond a ajuns în era 2.0. Plus că nu mai există nimic privat. Și asta nu pentru că ar fi internetul excesiv de invaziv, ci pentru că oamenii sunt atît de dispuși să renunțe la intimitate, la discreție, la mister.
Pavel putea să știe în orice moment al zilei unde e Ileana. Știa cînd e la sală (#pilates #adiocalorii #transpirația=lacrimidegrăsime), știa cînd e la mall (#shoppinguleviațamea #shoes #firmăcelebră), știa cînd e la masă, grație miliardului de poze cu sălătici exotice și deserturi fantezie. Și știa cînd e acasă pentru că era imposibil să nu posteze un „home sweet home” sau un petic de cer colorat artificial într-un fotoeditor, pozat din balcon. Sau picioare încrucișate lîngă o scrumieră. Sau o pasăre pe pervaz. Practic, modurile de exprimare care nu implică vorbitul cu o persoană sunt infinite.
Acest infinit nu-l ajuta cu nimic pe Pavel. Era un infinit mic, sărac, inutil, pentru că el simțea că doar vorbind cu omul ar fi putut să se facă perfect înțeles. Nici Ileana n-ar fi avut cum să-l ignore dacă i-ar fi apărut în față și i-ar fi spus ce are pe suflet. Măcar o parte din ce avea pe suflet, un cinci la sută. Dacă și-ar fi exersat bine deschiderea declarației, restul ar fi fost ușor. Bărbații fac tot timpul asta prin filme, ba chiar improvizează glume și replici istețe. Ce, el era mai prejos? Nu. Era el mai prost? Am stabilit deja că Pavel nu e prost. Iar cu rușinea nu ajungi niciunde. Deci soluția era simplă – era necesară o întîlnire față în față. Zis și făcut. Sau mai degrabă “zis, exersat la oglindă, răzgîndit, frămîntat mai multe zile asupra subiectului, pierdut nopți de somn, re-răzgîndit, luat inima în dinți și făcut”.
În baza activității sale din tărîmul virtual, Ileana era foarte ușor de urmărit în tărîmul acesta, cel concret. Pavel îi văzu într-o după-amiză statusul prin care-și anunța mersul la sală (#corpulmeueuntemplu) și după o foarte scurtă căutare pe Google găsi și adresa aferentă. Se postă cu grijă pe o bancă, la cîțiva metri distanță de intrarea în clădire, și se puse pe așteptat, frămîntîndu-și pe rînd mînile și sufletul.
Asudat în proporție relativ completă, Pavel își reimagina pentru a suta oară cum avea să decurgă discuția dintre ei. Nu avea nici un dubiu că Ileana nu-i va acorda atenția ei deplină, doar avea de gînd să înceapă cu o glumă, una finuță și amuzantă în același timp, prin care avea să-i arate că știe multe detalii despre ea și despre pasiunile ei. Rătăcind așa prin planul ipoteticului, era să rateze exit-ul fetei. Ai naibii cît de rapid pot să treacă două ore. Ușor panicat și luat prin surprindere, simți că nu e tocmai pregătit s-o abordeze pe viitoarea lui iubită, astfel încît de pomeni urmărind-o de la distanță respectabilă. Adică una de la care să nu fie reperat, că doar știa că ce face el în acele momente cu greu putea fi considerat demn de respect.
Aproape opt luni îi fusese follower virtual; follower real îi era numai de douăzeci de minute atunci cînd a observat că se apropiaseră periculos de mult de locul în care ea risca să-i devină fizic inaccesibilă. Blocul ei era la mai puțin de o sută de metri, așa că Pavel se decise că a sosit momentul pentru fapte concrete. Grăbi pasul pînă cînd ajunse la un metru în spatele ei și îi șopti numele. Probabil din cauza vîntului sau a faptului că era el gîtuit de emoții, ea nu l-a auzit, mergînd mai departe la fel de țanțoș cum se purtase și pînă atunci. Pavel îi rosti iar numele, ceva mai tare de data aceasta, primind deznădăjduit același feedback. Ignore total.
Mai era puțin pînă la scara ei așa că Pavel, ușor frustrat de incompatibilitatea planului făcut acasă cu realitatea din tîrg, i-a pus mîna pe umăr, dar a făcut-o puțin mai hotărît decît ar face-o un străin unei persoane căreia vrea să-i atragă atenția, motiv pentru care Ileana s-a întors speriată către el, aruncîndu-i un inelegant “Tu ce pula mea vrei?”
În acel moment, orice urmă de plan din capul lui Pavel s-a scurs iremediabil pe faimoasa gîrlă a sîmbetei. A încercat el să-și aducă aminte de deschiderea pe care o exersase acasă, aia cu gluma, nereușind decît să bîguie indescifrabil fragmente de limbaj ce părea uman
Salut Ileana… eu sunt Pavel te știu de pe Facebook și pasiunile tale sunt ale mele… te-am urmărit și azi la sală și te vreau… adică vreau… adică mi-ar plăcea… trebuie să vorbim poate la un suc… pe net nu-mi răspunzi niciodată…”
Retrîngîndu-se treptat din calea bîlbîitului transpirat care zicea că o urmărește, Ileana ajunse în buza scării și dădu să intre, dar în momentul în care îi întoarse spatele lui Pavel, acesta o prinse din nou de umăr și îi intră neinvitat în spațiul personal, bodogănind ceva despre compatibilitate și suflete pereche. Diplomația n-a fost niciodată punctul forte al Ilenei, ar fi fost destul de greu să-i atribui orice fel de punct forte, dacă e să fim sinceri, dar în momentul acela răbdarea îi ajunsese la un minim absolut, drept urmare Pavel primi un nou refuz, de data aceasta mult mai explicit decît acel inelegant “Tu ce pula mea vrei?”
Simțind că n-a reușit să-și facă înțelese pe deplin scopurile nobile, Pavel i-a ținut calea febleței sale, nelasînd-o să intre în scară, chestie prin care a reușit să-și atragă o palmă pe cît de viguroasă, pe atît de nemeritată peste ochi. E lesne de închipuit că felul în care s-au desfășurat evenimentele îi lasese un gust amar în gură, ba mai mult, un fior de indignare începea să își facă simțită prezența undeva adînc în vintrele lui.
Adică cum, tu, scroafă nerecunoscătoare? Așa-mi faci? Eu vin să vorbim frumos pentru că știu că o să ne potrivim și ce bine ne-ar sta împreună și tu dai în mine și îmi vorbești așa urît ca o țigancă?” erau doar cîteva din gîndurile care-l fulgerau în acele clipe
Era limpede ca lumina acelui amurg lipsit de nori că situația îi cam scăpase de sub control lui Pavel, pînă și el înțelese asta, dar poate puțin mai tîrziu decît ar fi făcut-o cineva care nu dispunea de toate detaliile relației dintre cei doi. Ileana se dovedise a fi complet diferită față de imaginea pe care o afișa în online, nu doar în limbaj, ci și în comportament. Iar acum, colac peste pupăză, îi mai și ardea palme peste față, deși era complet nevinovat. Fiorul de indignare care abia se făcuse cunoscut mai devreme acum dorea să se manifeste fizic, așa că Pavel nu se putuse abține să nu-i scape un pumn în nas.
Era peste puterile lui să spună ce l-a îndemnat să facă asta, nu fusese niciodată violent, și era de-a dreptul nefericit faptul că o făcuse exact în timp ce una din clasicele vecine băgărețe se uita la ei prin ușa întredeschisă. Fusese și mai nefericit faptul că vecina a fost mai mult decît dispusă să declare poliției tot ce văzuse în timpul acelei tentative de viol. E lesne de închipuit că polițiștii n-au fost înduplecați de nuanțele subtile ale interacțiunii văzute din punctul lui de vedere, adică un quid pro quo compus din palme peste ochi.

Însă cel mai nefericit lucru e că Pavel a fost închis într-un loc cu minimă siguranță și, implicit, acces la internet, de unde putea vedea toate statusurile vesele și pozele și check-in-urile Ilenei. La fel cum făcea și înainte. Bine, poate nu chiar la fel cum făcea înainte. 

. . .
. .
.