„Ia uitați prin ce locuri speciale îmi plimb eu fundul bine întreținut la sală! Mereu prin alt local, alt bar, alt lounge, altă ceainărie cu dichis, alt restaurant de fițe! Vedeți cît de des ies eu prin oraș? Observați că nu calc de două ori pragul aceluiași establishment la intervale mai mici de o lună. Ar fi de-a dreptul de prost gust, o dovadă de lipsă de imaginație, e un faux-pas al socializării pe care-l știe orice amărît. Luați și salivați deasupra acestor poze cu mîncăruri delicioase din care o să iau doar cîteva îmbucături, că doar n-o să mă îndop cu calorii ca orice proastă nefotomodelă! Ia priviți aici filtre sepia peste cocktailuri cu umbreluțe! Poftim detalii cu colțuri de masă și unghere umbroase de club și decorațiuni mega-artistice, toate în alb-negru. Artă, frate! Ca să nu mai zic de citatele aruncate pe timeline – hrană spirituală pentru săracii cu duhul pe care-i am în lista de așa-ziși prieteni. Arunc cu ele în direcția generală a fraierilor ce salivează după mine și a fufelor care mă invidiază așa cum aruncă boșorogii cu miezuri de pîine la porumbei. Exact așa mi-i imaginez pe followerii mei atunci cînd primesc mii și sute de like-uri la pozele mele, ca pe un stol de porumbei care dau din cap afirmativ, aprobîndu-mi incredibila existență! Priviți-mă și disperați, vorba unui celebru căruia i-am uitat numele”
Prezență feminină în social media, citire printre rînduri
Era multe chestii Pavel, dar prost nu era. Pricepea exact mesajul pe care-l transmitea Ileana prin întreaga ei prezență virtuală. Citea printre rînduri fără probleme și totul îi era clar și limpede. Tipa cerșea atenție, se dorea privită, urmărită, admirată, visată. Aroganța pe care o emiteau pozele și status-urile fetei îi răzbăteau îndelung prin cap, ca niște ecouri nepricepute, care în loc să dispară treptat în zgomotul alb al neimportantului creșteau în intensitate pînă îi umpleau gîndurile cu o ură gălăgioasă și cu dezordine.
Mai mult decît orice, Ileana se dorea vînată. Ca o pradă, ca un trofeu inaccesibil, ca o iluzie deșartă. Făcea pe inabordabila, dar o făcea pe exagerat de inabordabila, jucînd prost jocul seducției și refuzînd să intre în hora verbală pe care a inițiat-o el pe chat. Și a inițiat-o de cel puțin douăzeci de ori, primind înapoi de fiecare dată același răspuns – un mare „sugi pula, fraiere”. Dar nu exact în cuvintele astea, ci în acel „seen” cinic care îți arată că celălat ți-a văzut mesajul, dar că nu se coboară din palatul lui de impresii ca să-i răspundă unui vierme ca tine.
Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi putut vorbi cu ea în persoană, internetul ăsta nu face decît să distorsioneze interacțiunea umană. Se observă deja influența toxică a tehnologiei în felul în care relaționează oamenii. Stau toată ziua cu nasurile în telefon, se poartă cu el ca și cu o icoană făcătoare de minuni, umblă parcă sedați cu el în mînă, păcăliți de aparența confortului. Totul se face în scopul cizelării imaginii virtuale a sinelui. Forma fără fond a ajuns în era 2.0. Plus că nu mai există nimic privat. Și asta nu pentru că ar fi internetul excesiv de invaziv, ci pentru că oamenii sunt atît de dispuși să renunțe la intimitate, la discreție, la mister.
Pavel putea să știe în orice moment al zilei unde e Ileana. Știa cînd e la sală (#pilates #adiocalorii #transpirația=lacrimidegrăsime), știa cînd e la mall (#shoppinguleviațamea #shoes #firmăcelebră), știa cînd e la masă, grație miliardului de poze cu sălătici exotice și deserturi fantezie. Și știa cînd e acasă pentru că era imposibil să nu posteze un „home sweet home” sau un petic de cer colorat artificial într-un fotoeditor, pozat din balcon. Sau picioare încrucișate lîngă o scrumieră. Sau o pasăre pe pervaz. Practic, modurile de exprimare care nu implică vorbitul cu o persoană sunt infinite.
Acest infinit nu-l ajuta cu nimic pe Pavel. Era un infinit mic, sărac, inutil, pentru că el simțea că doar vorbind cu omul ar fi putut să se facă perfect înțeles. Nici Ileana n-ar fi avut cum să-l ignore dacă i-ar fi apărut în față și i-ar fi spus ce are pe suflet. Măcar o parte din ce avea pe suflet, un cinci la sută. Dacă și-ar fi exersat bine deschiderea declarației, restul ar fi fost ușor. Bărbații fac tot timpul asta prin filme, ba chiar improvizează glume și replici istețe. Ce, el era mai prejos? Nu. Era el mai prost? Am stabilit deja că Pavel nu e prost. Iar cu rușinea nu ajungi niciunde. Deci soluția era simplă – era necesară o întîlnire față în față. Zis și făcut. Sau mai degrabă “zis, exersat la oglindă, răzgîndit, frămîntat mai multe zile asupra subiectului, pierdut nopți de somn, re-răzgîndit, luat inima în dinți și făcut”.
În baza activității sale din tărîmul virtual, Ileana era foarte ușor de urmărit în tărîmul acesta, cel concret. Pavel îi văzu într-o după-amiză statusul prin care-și anunța mersul la sală (#corpulmeueuntemplu) și după o foarte scurtă căutare pe Google găsi și adresa aferentă. Se postă cu grijă pe o bancă, la cîțiva metri distanță de intrarea în clădire, și se puse pe așteptat, frămîntîndu-și pe rînd mînile și sufletul.
Asudat în proporție relativ completă, Pavel își reimagina pentru a suta oară cum avea să decurgă discuția dintre ei. Nu avea nici un dubiu că Ileana nu-i va acorda atenția ei deplină, doar avea de gînd să înceapă cu o glumă, una finuță și amuzantă în același timp, prin care avea să-i arate că știe multe detalii despre ea și despre pasiunile ei. Rătăcind așa prin planul ipoteticului, era să rateze exit-ul fetei. Ai naibii cît de rapid pot să treacă două ore. Ușor panicat și luat prin surprindere, simți că nu e tocmai pregătit s-o abordeze pe viitoarea lui iubită, astfel încît de pomeni urmărind-o de la distanță respectabilă. Adică una de la care să nu fie reperat, că doar știa că ce face el în acele momente cu greu putea fi considerat demn de respect.
Aproape opt luni îi fusese follower virtual; follower real îi era numai de douăzeci de minute atunci cînd a observat că se apropiaseră periculos de mult de locul în care ea risca să-i devină fizic inaccesibilă. Blocul ei era la mai puțin de o sută de metri, așa că Pavel se decise că a sosit momentul pentru fapte concrete. Grăbi pasul pînă cînd ajunse la un metru în spatele ei și îi șopti numele. Probabil din cauza vîntului sau a faptului că era el gîtuit de emoții, ea nu l-a auzit, mergînd mai departe la fel de țanțoș cum se purtase și pînă atunci. Pavel îi rosti iar numele, ceva mai tare de data aceasta, primind deznădăjduit același feedback. Ignore total.
Mai era puțin pînă la scara ei așa că Pavel, ușor frustrat de incompatibilitatea planului făcut acasă cu realitatea din tîrg, i-a pus mîna pe umăr, dar a făcut-o puțin mai hotărît decît ar face-o un străin unei persoane căreia vrea să-i atragă atenția, motiv pentru care Ileana s-a întors speriată către el, aruncîndu-i un inelegant “Tu ce pula mea vrei?”
În acel moment, orice urmă de plan din capul lui Pavel s-a scurs iremediabil pe faimoasa gîrlă a sîmbetei. A încercat el să-și aducă aminte de deschiderea pe care o exersase acasă, aia cu gluma, nereușind decît să bîguie indescifrabil fragmente de limbaj ce părea uman
“Salut Ileana… eu sunt Pavel te știu de pe Facebook și pasiunile tale sunt ale mele… te-am urmărit și azi la sală și te vreau… adică vreau… adică mi-ar plăcea… trebuie să vorbim poate la un suc… pe net nu-mi răspunzi niciodată…”
Retrîngîndu-se treptat din calea bîlbîitului transpirat care zicea că o urmărește, Ileana ajunse în buza scării și dădu să intre, dar în momentul în care îi întoarse spatele lui Pavel, acesta o prinse din nou de umăr și îi intră neinvitat în spațiul personal, bodogănind ceva despre compatibilitate și suflete pereche. Diplomația n-a fost niciodată punctul forte al Ilenei, ar fi fost destul de greu să-i atribui orice fel de punct forte, dacă e să fim sinceri, dar în momentul acela răbdarea îi ajunsese la un minim absolut, drept urmare Pavel primi un nou refuz, de data aceasta mult mai explicit decît acel inelegant “Tu ce pula mea vrei?”
Simțind că n-a reușit să-și facă înțelese pe deplin scopurile nobile, Pavel i-a ținut calea febleței sale, nelasînd-o să intre în scară, chestie prin care a reușit să-și atragă o palmă pe cît de viguroasă, pe atît de nemeritată peste ochi. E lesne de închipuit că felul în care s-au desfășurat evenimentele îi lasese un gust amar în gură, ba mai mult, un fior de indignare începea să își facă simțită prezența undeva adînc în vintrele lui.
“Adică cum, tu, scroafă nerecunoscătoare? Așa-mi faci? Eu vin să vorbim frumos pentru că știu că o să ne potrivim și ce bine ne-ar sta împreună și tu dai în mine și îmi vorbești așa urît ca o țigancă?” erau doar cîteva din gîndurile care-l fulgerau în acele clipe
Era limpede ca lumina acelui amurg lipsit de nori că situația îi cam scăpase de sub control lui Pavel, pînă și el înțelese asta, dar poate puțin mai tîrziu decît ar fi făcut-o cineva care nu dispunea de toate detaliile relației dintre cei doi. Ileana se dovedise a fi complet diferită față de imaginea pe care o afișa în online, nu doar în limbaj, ci și în comportament. Iar acum, colac peste pupăză, îi mai și ardea palme peste față, deși era complet nevinovat. Fiorul de indignare care abia se făcuse cunoscut mai devreme acum dorea să se manifeste fizic, așa că Pavel nu se putuse abține să nu-i scape un pumn în nas.
Era peste puterile lui să spună ce l-a îndemnat să facă asta, nu fusese niciodată violent, și era de-a dreptul nefericit faptul că o făcuse exact în timp ce una din clasicele vecine băgărețe se uita la ei prin ușa întredeschisă. Fusese și mai nefericit faptul că vecina a fost mai mult decît dispusă să declare poliției tot ce văzuse în timpul acelei tentative de viol. E lesne de închipuit că polițiștii n-au fost înduplecați de nuanțele subtile ale interacțiunii văzute din punctul lui de vedere, adică un quid pro quo compus din palme peste ochi.
Însă cel mai nefericit lucru e că Pavel a fost închis într-un loc cu minimă siguranță și, implicit, acces la internet, de unde putea vedea toate statusurile vesele și pozele și check-in-urile Ilenei. La fel cum făcea și înainte. Bine, poate nu chiar la fel cum făcea înainte.
. . .
. .
.
