Category Archives: Dobby

Câinele-veioză

Câinele-veioză (canis pixar) este una dintre cele mai rare rase de câini de apartament, făcând parte din categoria câinilor-mobilă. Numele este unul înșelător, întrucât câinele-veioză nu luminează decât la modul figurat, când îți doarme pe piept în timp ce te uiți la seriale pe Netflix sau când îți aduce mingiuca albastră și îți propune din ochii ăia negri ca smoala să vă jucați, deși el habar n-are să se joace și doar fuge ca prostul după minge, o prinde și se ascunde sub masă cu ea.

Câinele stă cuminte, cu orele, exact acolo unde-l pui, pentru că abajurul îi restricționează drastic mobilitatea, dar stă făcând mutra asta de oropsit căruia nu-i vine să creadă că l-ai pus sub bisturiu și i-ai dat în gură cu detartrajul exact în săptămâna în care a venit o cățea mică și i-a invadat teritoriul, i-a bălit toate jucăriile și i-a răpit statutul de câine singur la stăpâni.

Dobby Dobbyckzy al III-lea, Primul pe Numele Său, Regele Scării a Treia, Eliberatorul de Pârțuri

Cățelușa care a tocmai ce-a ocupat postul de frățioară a câinelui-veioză se numește Luna May Lindt, are două luni și jumătate și nu știe să se joace decât pe modul hard, lovindu-l pe Dobby la operație în mod frecvent – și am început să bănuiesc că și intenționat.

Luna e super isteață, pentru că știe deja să șadă, să sară după mingea lui Dobby (nu doar după mingiuțele lui) și să cerșească mâncare, dar e și super fraieră, pentru că a picat în cap din pat în timp ce se învârtea să-și muște coada. Dobby mai are puțin și se împrietenește total cu ea, deocamdată o tolerează doar câte un minut, două în spațiul lui personal (adică tot apartamentul).

Câinele-veioză este un câine inutilitar, având rol decorativ sau de entertainment, încât îți vine să râzi doar uitându-te la el.

Dobby Talk: Scurtă istorie a beției, lungă istorie a mahmurelii

Vine ieri stăpânul acasă cu o carte despre alcool și mirosind a alt câine și uite așa, dintr-un floc de blană de chow-chow pe care i l-am găsit pe haine, m-am convins definitiv că alcoolul e rău. Asta deși cartea pe care o avea la el, O scurtă istorie a beției, de Mark Forsyth, încearcă într-un mod foarte simpatic să mă convingă contrariul.

Se pare că și animalelor le place alcoolul. Musculițele de oteț cărora femelele le resping avansurile beau mai mult decât celelalte. Și șobolanii beau, dar numai cei cu statut social inferior, deci ăia din galeriile de fotbal, presupun. Sunt și maimuțe care își dau în cap cu fructe fermentate și se îmbată de pică din copaci, ceea ce trebuie să fie al dracului de amuzant. It’s raining monkeys, alleluyah! Chiar și elefanților le place să-și bea mințile. Ei sunt cei despre care cântecul spune some drink to forget. Se știe ce memorii incredibile au pachidermele.

Cartea explică și cum oamenii sunt proiectați biologic pentru a consuma alcool. Există un neuron care se activează la alcool exact ca atunci când ți-e foame de crăpi, de aia nu poți ocoli șaormeria când ieși din birt. Ne-a rămas din vremea în care colindam savana și mâncam rar, așa că atunci când prindeam niște prune răscoapte, mâncam până ne durea burta, ne apuca plânsul și le spuneam tuturor cât de mult îi iubim. Sau ne luam la bătaie pentru că unul voia să bată de zece ori aceeași manea la tobe. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

O zecime din ficat e făcut doar ca să proceseze alcoolul. La unii oameni, din câte am văzut, e posibil să lucreze întreg ficatul. Apropo de bețivi celebri, care sunt opusul alcoolicilor anonimi: nici Socrate, nici Confucius nu se îmbătau, deși consumau cantități impresionante de alcool. Poate că ăsta e secretul înțelepciunii și poate că, dacă auzi un bețiv vorbind căcaturi, asta înseamnă doar că n-a băut destul.

E posibil ca berea să fi fost responsabilă pentru revoluția agricolă. Teoria e susținută de șase motive solide care explică de ce lichidul magic a schimbat istoria lumii. Berea se face mai ușor decât pâinea, are mai multe vitamine, e mai hrănitoare, se păstrează mai bine și mai mult timp, e mai curată decât apa și e un liant social mai bun decât orice altă mâncare. Una e când îți chemi toți prietenii la o bere și alta e când îi chemi la o lipie de grâne măcinate.

Mie nu-mi place alcoolul pentru că am observat că stăpânul se comportă dubios chiar și după două-trei beri, în sensul că își dă filme de intelectual. O face la propriu: își pune filme de Aronofsky la care adoarme după trei minute.

Mi se pare că și-a luat cartea doar ca să aibă o justificare suplimentară când își desface o bere înainte de amiază. Doar pentru că o făceau egiptenii antici, nu înseamnă că e ok să o facă el într-o zi de marți. Egiptenii cărau bolovani pentru piramide, nu făceau copywriting.

Și nu înțeleg nici de ce e nevoie de trei sute de pagini pentru o “scurtă” istorie a beției. Poftim aici istorie scurtă a beției:

– Nu beau, mersi.

Un minut mai târziu:

Ok, poate doar un pahar.

A doua zi:

– Mă doare capul de mor. Jur că nu mai beau niciodată.

Aceeași zi, dar mai pe seară:

– Nu mai beau, mersi.

Un minut mai târziu.

Ok, poate doar un pahar.

Cam așa stă treaba cu alcoolul. E nașpa. Acum mă duc să-l pândesc pe Tibi și să-i fur din cafeaua pe care o lasă pe măsuța de lângă canapea când merge la baie. Îmi place să mai lipăi o cafeluță din când în când, la ocazii speciale, chiar dacă mă face să latru la orice zgomot timp de trei ore, exact ca un bețiv. Oh, wait…

Dobby Talk: Am citit despre efectele benefice ale înjuratului și, să-mi bag p***, mi-a venit o idee genială

Emma Byrne, autoarea cărții Swearing is good for you, povestește cu lux de trimiteri științifice și limbaj colorat despre cum înjuratul face bine. De la ameliorat durerea și până la contribuit la exprimarea emoțiilor, înjurăturile sunt utile la gura omului, după cum promite și titlul. Așadar, pentru sănătatea dumneavoastră mintală, băgați-vă pula în ea treabă de cel puțin trei ori pe zi.

Sincer, n-am apucat să citesc prea mult din cartea stăpânului pentru că cerul a început să bubuie și să stropească cu apă în geam și a trebuit să latru la el până s-a oprit. Asta înseamnă să fii un adevărat câine de pază. Îmi protejez teritoriul chiar și împotriva fenomenelor meteorologice și o fac având greutatea unei șaorme medii. Deci să-mi roadă osul toții pitbulli și rotweillerii, că n-au ei nici valoarea mea, nici șamponul cu balsam și miros de cocos cu care mă spăl eu.

Mai târziu, în timp ce ronțăiam o șosetă furată de lângă coșul pentru rufe, am rumegat și teoria asta cu înjuratul și, să-mi fut una dacă nu mi-a venit o idee genială. Da, ești mai elocvent în transmiterea informației când o piperezi cu organe genitale, sfinți sau chestii pe care le-ai face unor mame. Da, înjurăturile pot ține chiar și de ideologie politică, în cazuri extreme (vezi: MuiePSD). Dar cu ce mă ajută asta pe mine, domnișoară? Copiii la fel se sperie de mine și dacă latru de bucurie, și dacă latru de nervi. Eu am rămas fixat pe treaba aia cu înjuratul care alină durerea.

Și atunci m-a lovit. Iar imediat după m-a lovit și mi-a luat șoseta, mi-a venit și o idee. Unele dintre cele mai mari dureri ale stăpânului sunt cele pe care le are când se duce la finanțe să dea bani aiurea sau să afle chestii despre motivul pentru care trebuie să dea bani aiurea. Conform oamenilor de știință care au făcut studiile citate în carte, înjuratul l-ar putea ajuta. Dar, pentru efect maxim, ar trebui să înjure în timp ce se află la fața locului, pentru că altfel e ca și cum ți-ai pune casca după ce ți-ai spart deja capul. Deci ar trebuie să înjure acolo, la ghișeu, dar în așa fel încât să nu-l audă funcționarii publici, că altfel riscă să fie supus la și mai multe dureri.

Ideea mea: o botniță umană pentru filtrat înjurăturile. Gadgetul se prinde pe față și înregistrează tot ce zici, dar redă, cu un mic delay, doar părțile curate. Un soft special, ca ăla care îți recomandă pe Spotify trupe noi, învață, în timp, particularitățile tale de limbaj și felul în care îți compui morfo-sintactic înjurăturile și, cu puțin finisaj, va putea să cenzureze toate pulile, toți morțișorii și toți dumnezeii pe care îi invoci în discuția cu omul de la ghișeu. Practic, te transformă într-un Stephen Hawking vertical.

Mai sunt unele aspecte care ar trebui puse la punct, dar asta deja nu mai e problema mea. Eu am găsit soluția, să vină alții să o implementeze. Izolarea fonetică, de exemplu. De asemenea, gadgetul ar trebui să vină și cu o pereche de ochelari de soare, ca să mascheze ura pură din ochii oamenilor. Eventual și cu mănuși speciale care să ascundă fluturarea entuziastă a degetului mijlociu cu care oamenii s-ar putea răcori în instituțiile publice.

Sau, mă rog, instituțiile se pot transforma treptat în locuri mai plăcute și mai puțin provocatoare de înjurături, dar pentru asta trebuie ieșit la vot, în pula mea, și ales oameni competenți, care să lucreze în slujba cetățenilor. Înjurăturile ajută la dureri, dar poate ar fi mai bine să reducem din dureri, decât să plusăm la înjurături.

Căcat! Trebuie să fug, că iar m-a prins stăpânul că m-am urcat cu lăbuțele pe laptop să gugălesc poze cu alpaca lui Godină. Așa-i că arată mai rău după ce s-a tuns?

Dobby Talk: Nici ghemotronsul nu mai e ce-a fost

Feeling disappointed. Am așteptat aproape 14 ani pentru ultimul sezon de ghemotrons și, după două episoade în care nu s-a întâmplat nimic în afară de un sex dezamăgitor și niște replici pasiv-agresive între două influencere, iată că bătălia cu zombi de gheață a fost un nimic mai mare decât ăla din fruntea pesedeului.

În primul rând, rezistența umană a fost winterfelită mult prea ușor de hoardele de nemorți. Eroare de strategie, părerea mea. Dothrakii s-au aruncat direct în ghearele nopții și au pierit instant, chiar dacă vrăjitoarea roșie le-a aprins fiecăruia, creștinește, câte o lumânare la vii.

Oamenii nordului ar fi trebuit să pună niște obstacole în drum și să dea cu sticla de dragon doar în hoitașii care treceau de țepi și foc, în loc să o dea parte în parte, sportiv, viii cu morții. Și, eventual, să arunce cu pietre în ei așa cum mă latră pe mine potăile din cartier, de după gard.

În al doilea rând, s-a murit prea puțin. Nu poți să construiești o amenințare supranaturală și cvasiomnipotentă timp de șapte sezoane și apoi să pierzi în lupta cu ea doar un paznic al zidului, o prepuberă, un tip cu paloș de foc și un bodyguard amorezat. Cum coada mea a supraviețuit grasu’ ăla de Tarly în ploaia de morțișori? Aveau white oagării ordin să nu omoare personaje ale căror actori nu-și îndepliniseră toate obligațiile contractuale?

Înțeleg ce au vrut să facă. Au creat confuzie cu întuneric și montaj rapid ca să nu o vezi pe fățarnica aia mică cum se strecoară să-l înțepe pe regele morții. Creatorii ghemotronsului și-au făcut un obicei din a înșela așteptările privitorilor, de aia l-au omorât pe Ned în primul sezon și de aia au făcut un episod slab când toată lumea se aștepta la unul bun. Și de aia Jon Snow a fost mai inutil decât picioarele lui Bran, cu tot cu dragonul lui.

Ce e mort nu mai poate muri, de aia nu i-a păsat nimănui de Theon. Personajul era consumat deja. Numa’ zic.

Personal, aș fi întrerupt jocul de țară, țară, vrem ostași morți și aș fi arătat niște cadre cu Cersei făcând sex din obligație cu Euroi ăla, doar pentru a sublinia ideea că la toți le este greu, dar nu la toți la fel. Și l-aș fi pus și pe pitic să se bată cu niște scheleți în criptă, pentru că e amuzant când piticii fac chestii, orice fel de chestii. Și aș fi omorât-o pe Brienne, pentru că a avut parte deja de un final fericit episodul trecut. Și l-aș fi omorât și pe Podrick, pentru că și-a cântat cântecul de lebădă episodul trecut. Și l-aș fi omorât și pe Thormund, pentru că n-aș fi știut ce altceva să fac cu el și pentru că nu poți întrece povestea cu el sugând țâtă de la o uriașă pe care a violat-o în somn. Și l-aș fi omorât și pe Grey Worm, pentru că Missandei merită un partener care să o satisfacă cum se cuvine. Cu puța. Și aș mai fi omorât vreo câțiva, doar așa, de-al dracului, pentru că și ei au omorât lupii ăia frumoși pentru care m-am apucat eu de serial.

Cumva, aici am vrut să ajung. Ghemotronul nu mai e ce-a fost pentru că nu mai sunt lupi în el. Asta m-a prins la început și asta am vrut să văd. Lupi imenși, lupi frumoși, lupi ireal de sexi. Sunt un câine simplu, văd un lup cu blana pufoasă, dau un like. Fără lupi, ghemotronsul nu mai e ce-a fost.

Semnat: Dobby Dobbyczky al III-lea, zis și Dobberyn Martell, prințul patruped

Dobby Talk: O super-carte cu super-eroi și super-dușmani

Uneori, tind să cred că super-puterea stăpânului meu e să mă ignore. Pot să irosesc zeci de minute încercând să-l conving printr-o suită de mârâieli succinte că e mai sănătos să-mi arunce mingea prin casă, iar eu să fug după ea și apoi să nu i-o mai aduc înapoi, decât să stea țeapăn pe spate, ca statuia lui Saddam, citind despre chestii care nu există, că nu rezolv nimic. Tipul e complet absorbit de cărticelele lui. Complet nesănătos.

Azi, fiind sămbâtâ, nu i-am dat trezirea la șase și jumătate, ca de obicei. Am fost generos și l-am lăsat să se lăfăie în pat până aproape de șapte. Chiar și așa, imediat după ce s-a trezit, a început să citească o carte despre Răzbunători. Exact, Tibi a găsit cel mai plicticos mod de a se bucura de aventurile unor eroi de benzi desenate – fără desene. E ca și cum cineva ți-ar explica o melodie printr-o pictură. E ca și cum cineva ți-ar rezuma un film printr-un tort cu frișcă. Înțelegeți voi absurdul situației, că sunteți oameni bine dresați.

Din câte am putut observa în timp ce mă lingeam acolo jos, Everybody wants to rule the world, de Dan Abnett, extinde universul super-eroilor Marvel cu aventuri noi. Îl avem pe Thor, zeul nordic al tunetului, care se luptă cu demonul magic Dormammu într-o altă dimensiune. Îl avem pe Iron Man, adică pe Tony Stark într-un costum robotic ultra avansat, care se luptă cu inteligența artificială Ultron ce vrea să distrugă lumea. Îi mai avem pe super soldatul Captain America și pe Hulk, monstrul verde aproape indestructibil, care și ei, separat, salvează lumea fiind super în felurile lor speciale și incredibile. Și apoi o avem pe Văduva Neagră, a cărei super putere e că arată super bine în haine mulate, care salvează lumea la o scară mai mică, împușcând și lovind cu piciorul niște cercetători malefici. Și fiind ajutată de tipul cu arcul, căci nu s-ar fi descurcat singurică.

Sincer, nu înțeleg de ce își pierde Tibi vremea citind despre super-eroi fictivi când el are super-puteri reale, cel puțin la fel de interesante. De exemplu, Tibi poate zbura. Doar de vreo două ori pe an, și doar low-cost, dar totuși, e impresionant. Mai are și super-puterea de a își da seama, doar privind o persoană, dacă aceasta e grasă sau nu. Și mai are și abilitatea, că nu e chiar putere, de a-și păta cu mâncare toate hainele. Nu știu de ce o face. Camuflaj olfactiv, presupun. Acum, de fiecare dată când simt miros de tocănița, mă gândesc la Tibi.

Eu, pe partea de super-puteri, stau la fel de bine. Am super-auz și super-miros. Chiar și în somn aud dacă se deschide ușa de la frigider și pot să fiu acolo, cerșind din ochi mâncare, în mai puțin de două secunde. De miros nu mai zic, toți câinii avem nasul super-dezvoltat, deci dacă ne vezi amușinând mai intens prohabul cuiva, e semn că se întâmplă ceva acolo și e nevoie de investigații amănunțite. Sau de un duș.

Dar nu mai insist cu super-puterile, că dacă se află că toți câinii putem detecta cancerul, pietrele la rinichi și bolile venerice de la un metru distanță o să ne pună oamenii la lucru și mulți dintre noi nu suntem făcuți pentru job-uri full-time. Mopșii și buldogii francezi, de exemplu, nu sunt făcuți nici măcar pentru respirat bine.

Aveam chef de joacă și m-am suit cu picioarele peste cartea lui Tibi, sperând să-l conving să o lase jos cu argumente logice și cu anusul foarte aproape de nasul lui. Atunci mi-au trecut ochii peste un pasaj despre Căpitanul America. Primul Răzbunător se bătea cu o gașcă de rău-făcători și asta m-a făcut să mă întreb de ce nu prea auzi să existe și bun-făcători. În fine. Un rău-făcător a început să tragă cu pistolul în Căpitan, dar super-eroul avea super-scutul la el, un scut care, conform autorului, a început să vibreze sub impactul gloanțelor. Și aici mi s-a luat de tot de cartea asta. Toată lumea știe că scutul e făcut din vibranium wakandan, metal care absoarbe toate vibrațiile. Gafă majoră, zic eu, să nu știi nici măcar atât despre Steve Rogers aka Captain America.

Am lăsat naibii cartea și m-am dus la coșul meu cu jucării, din care nu mi-a plăcut niciuna, așa că m-am culcat. Pardon, m-am super-culcat.

Semnat: Dobby Dobbyczky al III-lea, zis și The DobFather