Category Archives: B.O.R.

Băi, Patriarhule, era atît de greu să recunoști că ai folosit un trafalet?

Leave a reply

„Nu este trafalet. Trafalet este pentru cei neinițiați, cei care habar n-au în ce constă slujba de sfințire și ce se folosește la slujba de sfințire. Este o tijă de aproximativ 2-3 metri, având în vedere faptul că sunt și încăperi mai înalte și care este folosită pentru a unge cu untdelemn sfințit pereții încăperii respective”
                                      Constantin Stoica, purtător de cuvînt al Patriarhiei Române

. . . și albul rămîne alb

Serios, vin eu și te întreb: era sfințirea plasmelor diminuată în vreun fel dacă recunoștea unul din voi că n-ați avut altă soluție decît să improvizați un dispozitiv de sfințire la distanță? Trebuia să vă lepădați voi de trafalet cum s-a lepădat Iuda de Iisus? Nu vi se pare reacția asta puțin exagerată?

Eu unul nu mă pricep la treburi religioase, dar un minim efort de ordin logic îmi spune că un domeniu axat pe chestiuni imateriale n-ar trebui să opereze cu distincții atît de concrete încît să nege folosirea unui banal trafalet și să inventeze în stil de newspeech rizibila noțiune de ‘tijă de sfințire’. Serios, tijă de sfințire? Într-o eră în care pînă și Papa a recunoscut că unii preoții catolici s-au mai dedat la cărnița de minor și că e posibilă existența extratereștrilor, era atît de dificil să admiți că ai folosit un nenorocit de instrument de zugrăvit ca să ajungi cu apa sfințită prin locurile mai greu accesibile?

Și apropo de asta, mai am o nelămurire: dacă sfințești peretele la bază, nu se consideră că ai sfințit întreg peretele? Chiar îți trebuie o prăjină ca să-l sfințești și la nivelul de 3 metri? La fel și cu stația de montaj – dacă ai sfințit partea de jos, aia cu manete și butoane, plasmele nu mai trebuie udate cu bidineaua sfîntă, că se consideră că fac parte din același angrenaj. Părerea mea. Hashtag numazic

Și o ultimă chestie. După ce absolut întreg internetul a văzut pozele cu tine ținînd în mînă trafaletul, e oarecum copilăresc să vină unul de-ai tăi să spună că ăla nu era un trafalet. Știm cu toții cum arată un trafalet și ăla era un fucking trafalet, așa cum găsești în orice magazin. Chiar nu-i cool să insulți milioane de oameni în felul ăsta de ‘hainele noi ale împăratului, dar invers’.

P.S. – Pun pariu că în curînd o să se găsească de cumpărat prin magazinele bisericești ‘tije de sfințire’, care o să fie exact ca niște trafaleți, dar mult mai scumpi.

P.P.S. – Numai cocalarii mai poartă atît de multe haine albe pe ei. La fel și cu aurul.

P.P.P.S. – După ce au trecut niște ore, pe site-ul mediafax a apărut termenul de ‘miruitor extensibil’, propus de aceeași Patriarhie. Astea înseamnă că tot ce am scris mai sus rămîne la fel de valabil.
. . .
. .
.

Manual de religie de clasa a doua: icoanele te apără de cutremure

4 Replies
poză făcută cu telefonul manualului de religie
de clasa a II-a, asta în anul domnului 2014

E bine sau nu e bine să-i înveți pe copiii de clasa a doua că cea mai bună metodă de apărare a propriei sănătăți în caz de cutremur e închinarea la icoane? E bine sau nu e bine ca cineva să le bage asta în cap și tu să n-ai nimic împotrivă? E bine sau nu e bine ca, atunci cînd ți se zguduie blocul sau casa (doamne-ferește de așa ceva), tu să te refugiezi sub tocul ușii sau sub vreo masă iar pruncul tău să insiste să stea în genunchi în fața unui desen?

În manualul de religie de clasa a doua apare o povestire care explică frumos cum o icoană a Maicii Domnului a salvat niște copii evlavioși de un cutremur. Și a făcut-o folosind ceva combinație între cîmp de forță și truc jedi, probabil, habar n-am ce înseamnă că ‘a ieșit din icoană un acoperămînt’.

Un om cu mintea deschisă știe că un cutremur nu-i provocat de un spasm muscular al titanului grec Atlas, cel care ține globul pămîntesc pe umeri, așa cum știe că tunetele nu sunt de fapt sunetele de popice jucate de zeii nordici Thor și Loki în sala de jocuri a Valhallei. Un om cu mintea deschisă pune la serioasă îndoială capacitățile telekinetice ale unui obiect neînsuflețit (chiar și un om care citește asta tot timpul prin comics-uri).

Un om cu mintea deschisă nu ar considera incompatibilă existența simultană a mișcării plăcilor tectonice, vechi de miliarde de ani, cu a unui Dumnezeu care-ți vrea binele și nu te pune să cazi în genunchi și să implori milă tablourilor în timpul cataclismelor naturale. N-au știut japonezii de asta că sigur scăpau de tsunami dacă-i închinau niște rugi lui Buddha sau naturii (majoritatea sunt shinto-iști relaxați care venerează natura și încă niște locuri sacre, dedicate anumitor zei, conform wikipedia).

E foarte puțin probabil ca o icoană să te apere de forța naturii, asta deși icoanele mici, de portofel, te pot scăpa de amenzile de circulație, cu condiția să fie acompaniate de icoanele acelea emise de Banca Națională. E foarte puțin probabil ca restul învățămintelor din aceste manuale să fie mai folositoare ca acesta, care, fie vorba între noi, e mai mult periculos decît folositor. E de-a dreptul îndobitocitor, dacă admitem existența unui asemenea cuvînt. 

(Apropo: mama uneia din colegele fetiței căreia îi aparține manualul face sarmale cu apă sfințită. Bunica mea, în schimb, le face cu apă normală, și sunt dumnezeiești.)
—–

B.O.R. și monopolul spiritual. 193 de păcate mai mari sau mai mici. Sau deloc

Leave a reply

Circulă pe anumite site-uri de profil sacerdotal un așa-numit “îndreptar de spovedanie”, adică un fel de fițuică cvasi-exhaustivă a tuturor păcatelor pentru care ar trebui să-ți ceri iertare atunci cînd mergi să-ți descarci sufletul sub sutana unei fețe bisericoase. Eu am dat peste el AICI.

Sunt aproape 200 de bullet-point-uri privind comportamentul corespunzător creștinesc. Era inevitabil ca unele dintre ele să nu fie cel puțin discutabile, în fond, moralitatea nu există în termeni absoluți, e ceva subiectiv. Ceea ce-i inacceptabil pentru muscă e perfect normal pentru păianjen, după cum elocvent explica Morticia Adams. Multe dintre ele sunt norme de bun simț, de care ar trebui să-ți dai singur seama, altele sunt cel puțin ridicole. Dar, per ansamblu, ghidul este util pentru că definește destul de clar noțiunea de păcat și astfel se pot evita eventuale neînțelegeri. De exemplu: singura dată cînd m-am spovedit eram atît de emoționat că n-o să știu ce să-i spun preotului încît am adăugat de la sine putere niște păcate inexistente în lista mea, doar ca să nu creadă că i-am irosit timpul degeaba cu imaculata mea neprihănire.

Dar să trecem la partea esențială, și anume la păcate. În mod paradoxal, deși cred că ar fi trebuit să primul pe listă, păcatul boicotării fiscale a bisericii e doar pe locul 180:

180. N-am platit contributia la Sfânta Biserica.

Bonus: 125. Am adus daruri, jertfe si donatii la biserica din ce era mai rau. Nothing but the best pentru băieții noștri în negru și, ocazional, auriu.

Nici unul dintre cele care urmează nu este atît de grav ca ăsta, dar cu certitudine ar trebui evitate. Cu voia dumneavoatră mi-am permis să le comentez pe unele:

172. M-am casatorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.  Andreea Marin, ai pus-o.
175. Am cântat si am ascultat cântece lumesti si sectare.
176. Am jucat si am mers la discoteci si alte petreceri anormale.
179. M-am mascat. Nu știu de ce m-am apucat să le citesc în ordine inversă, sper să nu fie ceva apucătură satanică (așa cum ascultatul vinilurilor invers îți dezvăluia instrucțiuni luciferiene). Nu știu ce-s cîntecele lumești, dar dacă e vorba de melodii gen Gangnam Style, sunt total de acord. Și apropo de partea cu mascatul, e ok să fuck halloween din cînd în cînd, dar măști poartă și actorii de teatru. Sau era vorba de ceva metaforă și n-am înțeles eu?

174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în functie de cele ce visez. Da, e o mega-prostie să dai semnificații mistice viselor sau să lași horoscopul să-și influențeze viața. Dar pe de altă parte, nu era vorba că arhanghelul Gabriel i-a apărut în vis(!) lui Iosif și l-a sfătuit s-o ia pe nevasta lui și să fugă în Egipt cu tot cu pruncul de care zicea că-i zămislit din Duhul Sfînt? Nu știu ce să mai cred.

148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserica, atunci când am avut ciclu.
156. M-am împartasit dupa ce am avut necuratie în vis.
157. Ca femeie, m-am împartasit când aveam ciclu. Nota 10 celui care a inventat cuvîntul necurație. Nu-s sigur că știu ce înseamnă, dar are un foarte descriptiv și conține un potențial imens de inoculare a sentimentului de vină, deci e perfect. Și da, Dumnezeu își ia ochii de la tine în funcție de calendarul proceselor biologice. 
150. N-am crescut copiii si finii în frica de Dumnezeu. Nu i-am învatat poruncile lui Dumnezeu. I-am învatat la rau, contribuind la uciderea lor sufleteasca. –Doamne ferește ca copiii să hotărască singuri la ce religie vor să adere. Mai bine să-i îndoctrinezi temeinic de mici, decît să ajungă într-o zi să se declare atei. Apropo, Papa Francisc a spus recent că și ateii pot atinge divinitatea atîta timp cît fac fapte bune, chiar dacă o fac în completă ignoranță față de poruncile lui Dumnezeu. (Apropo, nu mi se pare corect că-n ziua de azi ești considerat nebun dacă susții că a vorbit Dumnezeu cu tine, cînd mai demult pentru aceeași afirmație erai considerat a fi un profet)
147. M-am împartasit la un preot, fiind legat de altul. Se pare că preoții nu mai sunt doar niște intermediari spirituali ai Divinității. Sunt un fel de baroni locali foarte posesivi. Există cumva concurență între ei, îi bîntuie și pe ei un mic fior capitalist?
137. Am ambitie, încapatânare, obraznicie, nerusinare, iubire de sine. Iubire de sine? Are you fucking kidding me, vorba actorilor din filme. E un păcat să fii împăcat cu tine însuți? Și care pula mea, scuzați limbajul, ar fi alternativa acceptabilă, ura de sine? Indiferența de sine? Și ce fel de gîndire primitivă consideră ambiția a fi un păcat?

121. Am muncit în duminici si sarbatori. Aham, în unele situații munca e un păcat. Chiar dacă ești doctor? Închidem spitalele de sărbători pentru că așa au zis niște bărboși. Exact aceiași bărboși care muncesc aproape exclusiv în zile de duminică și de sărbători. 
133. M-am machiat, rujat, vopsit la par, am dat unghiile cu oja etc. Am purtat cercei, margele, inele, coliere, bratari, pantofi cu toc. Mi-am facut parul.
134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fusta scurta, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca sa atrag barbatii. Din cîte mi-am dat eu seama pînă acum, e păcat să fii femeie. Punct. Orice ai face, femeie fiind, e păcat. Nașpa.
115. Am privit cu placere cum se împreunau animalele. Ce era să fac? Am o fermă de animale, bunăstarea mea și a familiei mele depinde de împreunatul prolific al dobitoacelor.

111. Am facut pacatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral). Eu zic că mai mare păcat ar fi să ratezi un sex oral.
108. Am facut pacatul malahiei singur(a) (adica atunci când o persoana îsi provoaca placere singura, masturbare). Acest pacat se numeste curvia cu diavolul. Da, dar după cum spuneau și rollingstoneșii, pentru acest diavol am multă simpatie.
97. Am curvit. Am preacurvit. Definiți, vă rog, semnificația lui “prea”!
94. M-am împreunat cu sotul (sotia) de mai multe ori în 24 de ore. Hahahahahahahahah! Atît. 
79. M-am crezut mai bun(a), mai credincios(oasa) ca altii, socotindu-i pe ei mai rai, prosti, necredinciosi, etc. Asta-i exact ce fac toți preoții ortodocși cu toți cei care au alte convingeri decît ei. Ironic, nu?
74. Am facut din saracia sau din bogatia mea un motiv de lauda. Mare lucru! Chiar Iisus propovăduia modestia materială, deci nu-i tocmai un păcat să-ți etalezi, cu măsură, virtuțile.
72. M-am ametit la cap cu bauturi alcoolice. M-am îmbatat. Am si varsat dupa aceea. Cum altfel să sărbătoresc Învierea dacă nu omorîndu-mă cu alcool și apoi înviind cu zeamă de pe murături?
58. Sunt necumpatat(a) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare. Așa cum e catedrala aia imensă care va ajunge să coste vreo 500 de milioane de euro? Doar întreb. Straiele cu fir de aur sunt considerate lux? Dar coroana sau sceptrul de aur al Patriarhului?
22. Am vorbit cu mai multe întelesuri.
119. Îmi place sa „ înfloresc ” lucrurile si povestile. Deci, e păcat să fii scriitor. Plus că la noi în țară nu prea poți să faci bani din literatură. 
18. Am fost nemultumit(a) cu starea mea (mai bine era asa decât asa). E vehement descurajată orice dorință de îmbunătățire personală, de perfecționare a sinelui. Atitudinea umilă, acceptarea situației mizere în care te afli, tipică ciobanului din Miorița, e numai bună pentru turma lui Dumnezeu. O face mai ușor de mînat în direcția dorită.
Cam astea mi-au sărit în ochi. Pe scurt, mi se pare că cei care au făcut acest ghid se tem ceva teribil de ciclu (sau nu-l înțeleg), sunt capitaliști doar cînd au ei de profitat și nu suportă nici un fel de critică, nici măcar de genul constructiv. După cum am mai spus, majoritatea normelor sunt de bun-simț, pe acelea le-am ignorat în mare măsură, altele sunt pur și simplu ridicole și merită batjocorite, restul sunt directive întru consolidarea monopolului spiritual în care se scaldă atît de comod Biserica Ortodoxă Romînă. Amin!
. . .
  . .
    .

Cum să salvezi sistemul medical transformînd spitalele în parohii medicale

Leave a reply

În mod total nesurprinzător, am avut încă o strălucire de geniu. Am găsit modul cel mai ușor pentru salvarea spitalelor din Romînia (cele care au mai rămas, vreo 400, dacă e să-i crezi pe oamenii ăștia).

poză via evz.ro

Contemplînd trist diferența cantitativă dintre cele 400 de spitale ale țării și cele 16.000 de lăcașe de cult ale B.O.R., m-a fulgerat o idee superbă exact așa cum îi fulgera Dumnezeu pe păcătoși mai demult, cînd era ceva mai implicat în buna funcționare a planetei (vezi potop, molime, Sodoma, etc.). Spitalele se sting încet și mut ca stelele de pe cer în preajma zorilor (nu chiar, nu-i nimic poetic în închiderea unui spital) asta în timp ce Biserica Ortodoxă are bani de risipit pe catedrale faraonice la fel de utile și logice cum e sutana aurită în simbolizarea modestiei sacerdotale.

Și aici intervine partea de geniu: de ce nu implementăm în sistemul medical modul de funcționare al B.O.R.? Scutiri de taxe, auto-suficiență, funcționare pe bază de donații din partea pacienților mulțumiți (cu rezultate mai palpabile decît în cazul acatistelor), separare față de restul aparatului administrativ, ș.a.m.d.

Se începe cu un Înalt Prea Chirurg General a cărui competență nu poate fi contestată (sau probată) și a cărui dibăcie e dincolo de orice reproș (oricît de diletant și ipocrit ar fi acesta). Se continuă apoi cu conturarea unui sistem închis, cu ierarhii clare și funcționare pe stil Sopranos, cu contribuții bănești contra favoruri și cotă parte din profit oferită superiorului. Dar asta e doar partea de suprafață, adevărata inovație intervine la modul de conducere al parohiilor medicale. Care vor împrumuta stilul managerial al bisericilor.

Monopolul îl au deja. Dacă lumînările, de exemplu, puteau fi achiziționate și din locații non-sfinte (motiv pentru care B.O.R. s-a autosesizat și a pus capăt dezmățului numit piață liberă), nu la fel stăm în cazul operațiilor, care pot fi efectuate numai de personal calificat. Teoretic, lumînări ai fi putut lua de oricunde, operații not so much. Deci monopolul este asigurat. La partea de exploatare se mai poate lucra (pentru inspirație vezi partea cu taxa percepută tuturor comercianților de cruciulițe, absolut genială mișcare a Patriarhiei).

Se purcede apoi la manipularea maselor prin exploatarea sentimentului de vină. Se induce în populație ideea că toți ne naștem bolnavi și suntem constant bolnavi (chiar și numai cu gîndul) iar singura purificare și/sau salvare poate veni din partea spitalelor. Ajută mult și faptul că pe alocuri treaba asta e adevărată. Se oferă servicii speciale, chiar dacă inutile, pentru ipohondri, vezi slujbele de sfințire a mașinilor. Se pot ține întîlniri săptămînale în care situația mizerabilă a pacienților este insuflată prin pilde simpliste, povești cu tîlc, ritualuri și simboluri adoptate din spitale acum dispărute (ale egiptenilor, mesopotamienilor, etc.).

Se cerșesc bani în felurite și inspirate moduri, dar în cele mai nobile scopuri: placarea cu aur sau argint a blocului operator, construire de noi spitale (chiar dacă sunt deja destule spitale pentru a acoperi nevoile populației), sau pentru ținerea la distanță a spiritelor contagioase și a altor asemenea agenți patogeni.

Se acordă însemnătate divină bisturielor și uneltelor medicale cu care s-au salvat diverși oameni faimoși de-a lungul timpului (vezi moaște). Asta va ajuta la docilizarea maselor și instaurarea unui spirit de turmă foarte util pentru manipulările viitoare (în caz că unii chirurgi sau prietenii lor vor nutri la beneficii pe plan politic). Asta chiar dacă experiența medicală (după cum spun și budiștii) este una profund individuală și legătura cu divinitatea, fie ea și medicală, nu are nevoie de intermediari.

La un astfel de spital pînă și eu m-aș duce cu bucurie. Chiar dacă deocamdată nu am nevoie, mulțumesc lui Dumnezeu că-s sănătos! Nu doctorilor le mulțumesc, și nici mie că m-am îngrijit bine nu-mi mulțumesc. Vedeți, cu asemenea gîndire generalizată la nivel național, se pot pune pe picioare toate spitalele, bașca și cu un profit astronomic.
. . .
. .
.

‘Speaker’ pentru morți

Leave a reply
Pentru că am avut vacanță și am văzut exact un gazilion de filme (1 gazilion = 1.000 bazilioane) nu țin minte exact din care film am rămas cu următoarea învățătură “dacă nu te poți hotărî asupra unei meserii anume, inventează una nouă și caută să faci bani din ea“. Ceea ce nu-i rău deloc, deși nu-i tocmai cel mai ușor lucru să inventezi o nevoie nouă + produsul sau serviciul care să o satisfacă. Dar nu-i nici imposibil.

Cu echilibrul perfect care mă caracterizează, am descoperit o astfel de meserie. Nu-i nouă, pentru că știu de ea dintr-o carte, dar nici nu știu pe nimeni care s-o fi transformat într-o afacere, deci e undeva pe la mijloc. Sunteți pregătiți? Sunet de tobe, pam-pararararapam-pa-pa-pam, vorbitor în numele morților. Aham, ați citit bine, e chestia aia pe care Orson Scott Card a inventat-o în continuarea poveștii lui Ender, personajul din Jocul lui Ender, cea mai bună carte SF citită de mine ever (nu vă simțiți prost dacă n-o știți, va apărea și filmul în curînd). Dar divaghez.

Să mă, sau să vă, explic. Citind recent despre imixtiunea B.O.R. în opțiunile funerare ale maestrului Sergiu Nicolaescu (aici) m-a posedat un fel de spirit antreprenorial care m-a convins relativ ușor că se poate oferi un serviciu alternativ în astfel de cazuri, și nu numai. Pentru că serviciile oferite de diversele religii nu trebuie să fie în nici un caz monopolistice (monopolul de orice fel face rău pentru dezvoltare). Pe scurt, dorința mortului de a fi incinerat este incompatibilă cu dogmele bisericești. 
Aici intră în joc ideea mea: lasă-i naibii pe popi în pace, că oricum nu fac decît să se jeluiască incomprehensibil și să răsucească în mod sadic cuțitul în rană pentru cei prezenți la funeralii, deprimîndu-i inutil și exacerbînd neplăcut tristețea momentului, și angajează un Speaker pentru morți. Acest MC postum, exact cum ne-a învățat Orson Scott Card în cărțile lui, fiind neafiliat religios dar bucurîndu-se de aceeași prestanță, va vorbi la căpătîiul decedatului. Și o va face corect, fără șantaje emoționale, fără exagerări, fără trimiteri subtile la rudele îndurerate în speranța unui bacșiș crescut pe fond sentimental. 
Vorbitorul în numele morților își cercetează în mod temeinic subiectul, vorbind apoi în numele lui (al mortului adică) și descriindu-i viața exact așa cum a încercat acesta să și-o trăiască. Discursul nu are menirea de a-l disculpa sau condamna pe cel trecut la cele veșnice, ci este mai mult o modaliate de a-l înțelege pe răposat cu tot cu hibele și neajunsurile sale. 
Mi se pare o chestie foarte decentă, elegantă, optimistă și frumoasă, mai ales că eu avusesem de mult ideea de a schimba lamentația sacerdotală specifică înmormîntării mele inevitabile cu un fel de stand-up, mult mai vesel și mai degajat decît ce se întîmplă de obicei la astfel de evenimente. Deplîngerea mortului să se transforme astfel într-o sărbătorire a vieții acestuia. Ah da, și în caz că nu apuc să-mi redactez testamentul să se noteze că vreau să fiu incinerat. Vreau ca cenușa să-mi fie amestecată cu ciment și ca din maglavaisul rezultat să se sculpteze niște pietroaie cu care urmașii mei să spargă geamurile Catedralei Mîntuirii Neamului (atenție mare să nu vă vadă nimeni cînd faceți asta!). Alte posesiuni lumești n-am de împărțit, deocamdată am făcut bani din blogging cam cît a făcut Van Gogh din pictură, adică nimic.
Desigur, nu-i deloc ușor să rezumi într-un discurs o viață de om, nu-i ușor să-i înțelegi omului motivațiile și nu-i ușor să-ți dai seama care au fost dorințele care l-au mînat și care au fost speranțele care i-au influențat acțiunile, nu-i ușor să știi ce-i în capul altora nici cînd sunt în viață, darămite după. Nu-i ușor să faci asta, în schimb aproape oricine poate oficia o slujbă (așa cum aproape oricine poate deveni popă sau preot), poate de aia mi se pare atît de atrăgătoare ideea. Sau poate că mi-ar plăcea ca cineva să vorbească frumos despre mine după ce mă retrag, chiar dacă trebuie să înflorească puțin (eu fiind la fel de neînțeles ca Van Gogh, cu care se pare că am multe în comun – sunt și eu, la fel ca pictorul, cam într-o ureche).
Plus că există o piață de desfacere bunicică pentru acest serviciu de vorbitor în numele morților, piață reprezentată de cei care vor să fie incinerați (nu-i văd pe cei din conducerea bisericii romîne ca fiind genul indulgent, care să renunțe benevol la obiceiurile lor învechite), cei care s-au sinucis sau cei care chiar nu vor să aibă nimic de-a face cu fețele bisericești, atei sau agnostici sau alt fel de excentrici.
Eu mi-am făcut treaba. Am avut o idee genială (găsită într-o carte) și am împărtășit-o cu lumea. Aștept s-o văd aplicată pe viu (nefericită alăturare de cuvinte).
. . .
. .
.