Category Archives: animal

Nu, hrăniți urșii

Leave a reply

Mass-media a făcut pentru manipulare cam ce-a făcut Instagram pentru vanitate. A perfecționat-o. A dus-o într-un plan superior al existenței. A distilat-o într-o esență pură, sublim mirositoare, cu care să te dai ușor pe la încheieturi și pe după urechi și pe care să o porți ca pe un scut olfativ împotriva adevărului.

Una dintre marile minciuni vehiculate în media este cea conform căreia ursul e cel care îi hrănește pe oameni. El, animalul sălbatic, e cel care trebuie le proiecteze banane în gură puilor de om, ca apoi să le cânte despre necesități în timp ce plutesc împăcați pe gârlă în jos.

Propaganda din Cartea Junglei nu se limitează la acest aspect. Aș putea scrie kilometri întregi despre cât de greșit este că maimuțele alea au, ca formă de guvernământ, o monarhie condusă de Regele Louie. Orice biolog amator știu că maimuțele se organizează în sisteme oligarhice. În fine.

Știrea despre fetița care hrănea ursul nu mi s-a părut scandaloasă. În fond, așa trebuie să se întâmple. Doar așa putem înfrânge natura până la ultima ei specie de prădători. Cu mezeluri. Cu felii de parizer, șuncă presată sau salam Victoria.

Am pierdut aiurea mii de ani domesticind lupul și transformându-l dintr-un vârf de lanț trofic într-o jucărie de poșetă care abia respiră pe cont propriu și vânează doar din conserve. Au mai rămas câțiva prin păduri, dar le rezolvăm imediat și pe alea.

Cu urșii putem fi mult mai eficienți. Îi învățăm rapid cu junk food și semi-preparate și, în câțiva ani, n-o să mai știe nici unul să prindă un pește, să dea atacul la un stup sau să fure un coș de picnic din parcul Yellowstone.

Nu ajunge să domesticim animalele sălbatice. Ca să ne demonstrăm dominanța asupra mediului, trebuie să le și umilim. Până acum ne-am descurcat de minune cu circul. Am pus elefanții să danseze, am pus urșii să se dea pe trotinete și am pus leii să sară prin cercuri de foc. Între timp, treaba s-a stricat, deci trebuie să devenim creativi.

Și uite așa apar filmulețe cu unul dintre cei mai mari și mai periculoși prădători de uscat mâncând din mâna unei prepubere. Aștept cu entuziasm și un clip cu o bătrânică dând lături la mistreți, un film în care un sugar trage de urechi un râs și un material despre cât de simplu e procesul de adopție la adăpostul pentru lupii fără stăpân.

Foto: The Jungle Book

CNCD și discriminarea

Leave a reply

Dacă CNCD nu-l amenda pe CTP pentru că i-a spus Vioricăi Dăncilă că arată ca un pavian cu mantie, multă lume n-ar fi aflat niciodată de chestia asta.

Acum, grație amenzii, toată lumea știe că CTP a spus despre femeia aia că arată ca o maimuță, pentru că știrea cu jurnalistul amendat a fost distribuită de zeci de site-uri și pagini și acum toată lumea o comentează.

Involuntar, CNCD a contribuit la consolidarea asocierii dintre doamna Dăncilă și o primată cu păr superb. CNCD a pus astfel umărul la întipărirea noțiunii de “pavian cu mantie” în mentalul colectiv.

Dorind să combată discriminarea, CNCD a produs mai multă discriminare. De când cu amenda și cu știrile despre amendă, mult mai mulți oameni se gândesc că primul premier femeie al României seamănă cu o maimuță. Înainte, legătură asta era făcută doar de cititorii lui CTP. Acum, post-amendă, știe mai toată lumea că femeia fatală din Videle are freză de maimuță. Bine, nu orice fel de maimuță, ci un tip anume – un pavian cu mantie.

Chestia asta, în care un tip de cenzură nu face decât să popularizeze obiectul care se vrea cenzurat, poartă numele de “efectul Streisand”.

Termenul a apărut când Barbara Streisand a făcut scandal pe motiv că i-a apărut casa într-o poză de pe un site (de unde a fost descărcată de exact șase ori, de două ori chiar de avocații cântăreței) și a dat în judecată fotograful, chestie care n-a făcut decât să stârnească curiozitatea publicului, astfel încât poza a ajuns să fie căutată în luna următoare de peste 400.000 de oameni.

Bravo, CNCD, babuin cu fund roșu ce ești!

PS: Să-i spui unei femei că are freză de maimuță nu-i discriminare. E doar o descriere aptă, așa cum întâlnești în operele de artă în care femeia e asemuită unei leoaice tinere sau unui șarpe felin.

Teren viral: de-a v-ați ascunselea cu cățelul

Leave a reply

Poate că nu atît de mult pe Youtube, dar pe Facebook sigur, clipurile cu oameni jucîndu-se de-a v-ați ascunselea cu cîini se viralizează de zeci de ori mai rapid decît orice inepție a Oliviei Steer. Pentru că de ce? Habar n-am, căci nu se așteaptă nimeni ca un cîine să fie bun la v-ați ascunselea.

Oamenii ăștia hazlii de ascund după cîte o ușă, în bătaia camerei de filmat, și apoi așteaptă rînjind să fie găsiți de aceleași animale pe care trebuie să le păzească să nu mănînce rahat de pe jos; aceleași animale care își mușcă coada pentru că nu-și dau seama că face parte din ei; aceleași animale care se latră în oglindă, unde cred că se află un alt animal; aceleași animale pe care le poți păcăli de zeci de ori să fugă după o minge invizibilă, pe care doar te prefaci că o arunci.

Se simt ei bine imaginîndu-se mai inteligenți decît un cîine? Indubitabil. O fac doar pentru că nu au prieteni umani cu care să se joace? Posibil. Ai putea face asta cu orice alt animal? Exclus, căci pisicilor nu le pasă, țestoasele sînt prea lente și peștii nu pot ieși din acvariu să te caute. De asta e cîinele cel mai bun prieten al omului. Al omului care chiar nu are alți prieteni.
—–

The Jungle Book (2016) – Insuportabila ușurătate a sublimului inutil

Leave a reply

Îți vine să te întrebi, oarecum firesc, dacă era absolută nevoie de un remake animat al Cărții Junglei. Existența trecută cu vederea a continuării inspirat denumite Jungle Book 2 nu face decît să confirme valoarea irepetabilă a strictului necesar care a fost originalul. În mod logic, concluzionezi precoce că filmul nu-i decît un tertip clasic de a mai stoarce bani dintr-un public lipsit de exigențe. Apoi te pui blazat să urmărești o poveste pe care o știi deja și, pe nesimțitelea, te trezești că întreaga preconcepție ți-a fost dată peste cap, așa cum am pățit eu.

Corect, filmul e prin definiție inutil, fiind o reinterpretare vagă a unui desen animat ce reinterpretează vag aventurile unui personaj de carte. Trăim în epoca remake-ului, în care orice film bun din trecut primește o copie mizeră adaptată prezentului (pentru lămurire ajunge să vezi tomberonul în flăcări care este Point Break).

Inutilitatea lui The Jungle Book, însă, e diferită. E, paradoxal, valoroasă, fiind similară inutilității Giocondei. Mona Lisa e superbă, așa degeaba cum e ea. Chiar nu era nevoie la vremea respectivă de încă un tablou cu o femeie albă care zîmbește misterios, dar ce frumos atîrnă acum în Luvru, vorba bancului. Oamenii vremii nu s-au simțit ușurați după ce au aflat de existența ei, uitînd că pot oricînd să moară de ciumă sau că au o speranță de viață de 23 de ani. Nu a existat nici o voce care să spună, înainte de anul 1504 “Băi, viața mea ar fi mult mai fericită dacă ar mai exista pe lume încă o pînză colorată din care să mă privească plistisit o gospodină palidă”.

Mona Lisa n-ajută la nimic concret, decît pe post de desfătare vizuală. Acompaniată sau nu de o juisare prelungă a organului estetic. Sublim inutil, deci artistic. Așa e și acest film, care a costat cît vreo 15 Cumințenii ale Pămîntului la un loc, altă mostră de artă pură ce impresionează prin inutilitate.

Totuși, filmul ratează perfecțiunea grație unei ambiții ce nu-și are rostul. Se vede că încearcă să impresioneze, ceea ce dăunează aspectului general, acela al unei lejerități narative profund dezinteresate. Imaginile paradisiace prin care simpaticul Mowgli își urmărește firul roșu, exagerate coloristic cum sînt, par complet naturale. La fel și interacțiunea băiatului cu animalele adăugate în post-producție, dar asta numai pînă la un punct: acela în care apare în scenă Regele Louie, ale cărui dimensiuni superlative deranjează sever acelei suspensii a incredulității pe care și-o dorește orice ficțiune. Urangutanul e prea mare, chiar și în universul în care Mowgli e incredibil de mic în comparație cu restul animalelor. Statura uriașă a Regelui Banană, acest sfarmă piatră al junglei, par importate dintr-o parodie cu Transformeri și e total nepotrivită în context.

O altă chestie pe care n-am înțeles-o a fost nevoia regizorului (Jon Favreau) de a insista asupra impresiei că acțiunea e filmată pe viu, la fața locului. Obiectivul camerei e stropit ba cu noroi, ba cu apă, de parcă un cameraman nebun a stat să tragă cadre din mijlocul unei turme de bivoli în goană. Știu că s-a dorit prin asta o imersiune sporită a privitorului în poveste, dar la mine a funcționat fix invers: m-a făcut să mă întreb de ce ai insista, în mijlocul filmul, să-mi reamintești că mă uit la un film făcut de oameni, pe calculatoare. Trucul ăsta m-a scos din poveste și nu mi-a plăcut. Restul de 95% din film mi-a plăcut enorm, deci per ansamblu filmul primește cu generozitate din partea mea calificativul “Bestial”.

Sursa foto: bustle.com
—–

Pangolinul: cel mai traficat animal de pe planetă

1 Reply

Pangolinul e un animăluț super simpatic care nu ar face rău nici măcar unei muște, asta pentru că se hrănește în special cu furnici și termite. Pangolinul are între 30 și 100 de țenti(metri) și arată de parcă ar fi rodul pasiunii dintre un șobolan și o anghinare. O descriere mai plastică l-ar clasifica drept un viezure țestos plin de pătrățele sau o mini-Godzilla improvizată din piese Lego contrafăcute.  

Pangolinul e singurul mamifer cu solzi de pe planetă – ceea ce trebuie să fie teribil de convenabil pentru mamele de pangolin, dar numai dacă solzii sînt îndreptați corect. Se împerechează mai haotic decît un cuplu de englezoi beți, masculii fiind în general cu pînă la 90% mai mari decît femelele. Nu se știe exact cît timp trăiesc, că n-a văzut nimeni un pangolin cărunt, și nu au perioadă clară de reproducere, făcînd sex cînd și cum se nimerește, ca studenții.  

Arată foarte ciudat, ca o șopîrlă care încearcă să imite un cangur sau ca un pește ambulant cu sfîrcuri, și numele lui înseamnă chestie care se rulează în limba malay (limba oficială a malaeziei). Ar fi a treia cea mai faină chestie care se rulează, după clătite și marijuana, dar bine măcar că a prins podiumul.

Ca un Pokemon din carne, oase și țigle, pangolinul e și unul dintre cele mai traficate animale de pe planetă, după om. Vechi de vreo 80 de milioane de ani – deși, dacă-l întrebi, nu știe să spună nimic despre cum erau cu adevărat dinozaurii –, pangolinul este pe cale de dispariție strict din cauza interveției omului, adică a celui mai inteligent dintre mamifere. 

Prin China și Vietnam, solzii pangolinului sînt vînduți ca leac băbesc pentru orice maladie, fiind echivalentul animalic a aloei vera. Se estimează că în jur de 100.000 de exemplare sînt capturate în fiecare an, ceea ce nu-i de mirare cînd ne gîndim că e un animal care, atunci cînd e amenințat, se împachetează frumos, ca un cadou, și se lasă pe mîna braconierilor. Nu-i lipsește decît fundița.

De la coșuri pe frunte la cancere biliare, solzii de pangolin rezolvă tot. Cel puțin așa susțin vracii din zona Asiei, care nu știu că solzii sînt doar o altă formă de manifestare a cheratinei, la fel ca părul și unghiile omului, la fel ca ghearele păsărilor sau cornul rinocerului. Apropo, și rinocerul e pe cale de dispariție din același motiv: pentru că oamenii și-au făcut din cornul lui creme de bătături și prafuri de sculat pula. Solzii au zero valoare medicinală, apropo, la fel ca un tratament homeopatic.  

Carnea lor e considerată o delicatesă, probabil pentru că oamenii se lasă atît de ușor păcăliți de ambalaj. Ei nu știu, dar le spun eu, tot ce e mai mic decît un miel are gust de pui. Sau poate știu și nu vor să recunoască, pentru că au cumpărat deja carcasa de pangolin pentru masa de Paște.     

O vreme s-a crezut că pangolinul e înrudit cu furnicarii și leneșii. Mai nou s-a descoperit însă că e un văr mai excentric ce aparține ordinului carnivorelor din care fac parte hienele, urșii și lupii. E unul dintre cele mai hard-core animale de care n-ai auzit niciodată (până acum, când a intrat în trending coronavirusul).

Are solzi ascuțiți cu care poate tăia orice prădător care nu poartă mănuși de lucrător în construcții, dar și o glandă anală care secretă un acid puternic mirositor. Spre deosebire de sconcs, pangolinul se împute doar pe el, nu și pe alții, ceea ce e destul de trist și îi explică oarecum viața sexuală dezlînată.

Foto: spirithoods.com