Category Archives: 2016

Star Trek: Beyond (2016) – Diavolul din detalii

Nu-s un tip nerezonabil. N-am așteptări exagerate de la un blockbuster. N-am așteptări deloc, că-s prea înțelept să mă autosabotez în felul acesta. Știu că francizele astea nu vor decît să exploateze fiorul nostalgic al publicului, dar am uneori speranța că o vor face finuț, elegant, corect și corespunzător. Însă, chiar și pentru un film de duminică, Star Trek: Beyond a reușit să mă piardă destul de rapid. În primele minute chiar.

Și nu din cauza efectelor speciale, a excesului de cadre oblice, a poveștii sau a roiului de nave spațiale care perforau Enterprise-ul fără să producă vreo decompresie, ci din cauza lui Scotty. Sau, ca să fiu mai precis, din cauza muncii fizice pe care încă trebuie să o depună Scotty.

Deci, în secolul XXIII, adică în fucking viitor, cînd navele cutreieră galaxia la viteze superluminice, Scotty al meu încă trebuie să coboare în mațele navei ca să lege manual două cabluri pentru a repune în funcțiune motorul warp, tunurile cu plasmă sau generatorul de ioni (care se alfă, de obicei, între generatorul de vasili și generatorul de gheorghi).

În loc să stea la consola lui de pe punte, el încă trebuie să se scoboare, ca un veritabil Dorel al viitorului, pentru a apăsa niște butoane sau pentru a agita niște fire care nu mai fac contact. De parcă n-ar exista sisteme de rezervă, redundanțe sau alte măsuri care să prevină necesitatea intervenției manuale a săracului om.

Asta m-a supărat pe mine: cazna fizică a lui Scotty. Care trebuie să coacă improvizații tehnice pe cea mai avansată navă a Federației, de parcă ar fi un mecanic auto care cîrpește o Dacie veche cu piese second-hand. De fapt, nici n-ar trebui să mă supere chestia asta, dacă mă gîndesc că e foarte posibil să existe români și în viitor.

Căci românii, la fel ca vulcanienii, trăiesc mult și prosper.
—–

Suicide Squad (2016) – Squadra Absurda: supereroi și supererori

Grație verdictului de prospețime înaintat de criticii de la rottentomatoes.com (26%), mă așteptam ca Brigada Sinucigașilor să fie un borcan plin cu ceaiul de piersici al bunicii, știți voi ce fel de ceai e acela dacă ați văzut Batman v Superman, de pe care să nu poți dezlipi nici cu ranga indulgenței eticheta de “film cu împușcături”. Pe de o parte s-a confirmat procentul, dar pe de altă parte, una mai ludică și mai aplecată spre superficialități, mi-a plăcut filmul. Dar asta n-a fost o concluzie la care am ajuns cu ușurință.

Dădeam deja ochii peste cap în primele minute, cînd orgiasticul în nuanțe neon se căznea să însăileze cîteva videoclipuri despre originile antieroilor într-o poveste care să mimeze fluența narativă. Pînă la urmă, mi-am spus eu, stilul fragmentar e specific benzilor desenate, deci nu-i tocmai greșit că filmul inspirat din ele pare a fi ciunteala stilizată a unei povești mai lungi.

Și, am continuat eu autoconvingerea, pot trece peste faptul că Suicide Squad pare un film făcut pentru adolescenți care nu citesc comicsuri, dar apreciază muzica pop, culorile stridente și glumele expirate despre ștergerea istoricului de căutări. Așa mi-am futat un facepalm la faza cu “clear my browser history” de am vărsat popcornul persoanei din spatele meu.

Ierbosofie: eroii din Suicide Squad pot fi numiți membri SS. Numa’ zic.

Am avut timp să mă gîndesc la chestii de-astea, căci filmul n-a surprins cu nimic și nu m-a solicitat ‘telectual. Toate părțile bune au fost divulgate de trailere, iar marele reveal, adică villain-ul principal din filmul cu villain-i, a fost la fel de spectaculos ca un foc de artificii dezlănțuit la orele amiezii. Și ce nume rizibil e Fermecătoreasa! Cum să-ți fie frică de cineva cu numele ăsta? La fel de bine puteau să-i spună Plușica sau Vrăjeluța.

Intriga filmului: un avorton rezultat din urma unui gang bang cu clișee. Ghostbusters presărat cu o idee de Batman și un Joker care mi-a amintit mai mult de Jim Carrey decît de orice altceva (nu că asta ar fi ceva rău). Jet albastru de lumină pă centru’ orașului și portal distrugător de lumi, la fel ca-n într-o sumedenie de alte filme. Un fel de Expendables cu media de vîrstă înjumătățită, dacă e să fiu concis în hater-eală.

Dar să nu cad în patetic, filmul a fost distractiv pe ansamblu și nu m-ar deranja să-l văd iar, chiar și pe bani. N-ai cum să greșești cu Will Smith jucîndu-l pe Will Smith și cu Margot Robbie în haine mulate (plus că a jucat-o perfect pe Harley Quinn, părerea mea). Ca să nu mai zic de Viola Davis, care face dreptate personajului Amanda Waller.

N-au deranjat nici ceilalți sinucigași, oricît de inutili ar fi fost ei în misiunea de a salva lumea. De ce să trimiți un tip care aruncă bumerange să se înfrunte cu o vrăjitoare!?! Dar o tipă în bikini a cărei singură superputere e să fie țicnită și să dea cu bîta de baseball? În fine, motivațiile personajelor și logica acțiunilor lor sînt secundare, important e să pară filmul antrenant. Și pare, chiar dacă asta se face cu muzică trînită inoportun în scene sau pac-pac-uri ieftine.

Editat din topor, schilodit de fracturi logice și fără a străluci prin originalitate, efecte sau virtuozități actoricești, Suicide Squad e echivalentul vizual al junk food-ului. Un meniu vesel care păcălește foamea, dar care pe termen lung face mai mult rău decît bine, desensibilizînd papilele și invocînd conformismul din fiecare fibră.

Sursa foto: screenrant.com
—–

The Jungle Book (2016) – Insuportabila ușurătate a sublimului inutil

Îți vine să te întrebi, oarecum firesc, dacă era absolută nevoie de un remake animat al Cărții Junglei. Existența trecută cu vederea a continuării inspirat denumite Jungle Book 2 nu face decît să confirme valoarea irepetabilă a strictului necesar care a fost originalul. În mod logic, concluzionezi precoce că filmul nu-i decît un tertip clasic de a mai stoarce bani dintr-un public lipsit de exigențe. Apoi te pui blazat să urmărești o poveste pe care o știi deja și, pe nesimțitelea, te trezești că întreaga preconcepție ți-a fost dată peste cap, așa cum am pățit eu.

Corect, filmul e prin definiție inutil, fiind o reinterpretare vagă a unui desen animat ce reinterpretează vag aventurile unui personaj de carte. Trăim în epoca remake-ului, în care orice film bun din trecut primește o copie mizeră adaptată prezentului (pentru lămurire ajunge să vezi tomberonul în flăcări care este Point Break).

Inutilitatea lui The Jungle Book, însă, e diferită. E, paradoxal, valoroasă, fiind similară inutilității Giocondei. Mona Lisa e superbă, așa degeaba cum e ea. Chiar nu era nevoie la vremea respectivă de încă un tablou cu o femeie albă care zîmbește misterios, dar ce frumos atîrnă acum în Luvru, vorba bancului. Oamenii vremii nu s-au simțit ușurați după ce au aflat de existența ei, uitînd că pot oricînd să moară de ciumă sau că au o speranță de viață de 23 de ani. Nu a existat nici o voce care să spună, înainte de anul 1504 “Băi, viața mea ar fi mult mai fericită dacă ar mai exista pe lume încă o pînză colorată din care să mă privească plistisit o gospodină palidă”.

Mona Lisa n-ajută la nimic concret, decît pe post de desfătare vizuală. Acompaniată sau nu de o juisare prelungă a organului estetic. Sublim inutil, deci artistic. Așa e și acest film, care a costat cît vreo 15 Cumințenii ale Pămîntului la un loc, altă mostră de artă pură ce impresionează prin inutilitate.

Totuși, filmul ratează perfecțiunea grație unei ambiții ce nu-și are rostul. Se vede că încearcă să impresioneze, ceea ce dăunează aspectului general, acela al unei lejerități narative profund dezinteresate. Imaginile paradisiace prin care simpaticul Mowgli își urmărește firul roșu, exagerate coloristic cum sînt, par complet naturale. La fel și interacțiunea băiatului cu animalele adăugate în post-producție, dar asta numai pînă la un punct: acela în care apare în scenă Regele Louie, ale cărui dimensiuni superlative deranjează sever acelei suspensii a incredulității pe care și-o dorește orice ficțiune. Urangutanul e prea mare, chiar și în universul în care Mowgli e incredibil de mic în comparație cu restul animalelor. Statura uriașă a Regelui Banană, acest sfarmă piatră al junglei, par importate dintr-o parodie cu Transformeri și e total nepotrivită în context.

O altă chestie pe care n-am înțeles-o a fost nevoia regizorului (Jon Favreau) de a insista asupra impresiei că acțiunea e filmată pe viu, la fața locului. Obiectivul camerei e stropit ba cu noroi, ba cu apă, de parcă un cameraman nebun a stat să tragă cadre din mijlocul unei turme de bivoli în goană. Știu că s-a dorit prin asta o imersiune sporită a privitorului în poveste, dar la mine a funcționat fix invers: m-a făcut să mă întreb de ce ai insista, în mijlocul filmul, să-mi reamintești că mă uit la un film făcut de oameni, pe calculatoare. Trucul ăsta m-a scos din poveste și nu mi-a plăcut. Restul de 95% din film mi-a plăcut enorm, deci per ansamblu filmul primește cu generozitate din partea mea calificativul “Bestial”.

Sursa foto: bustle.com
—–

De ce s-ar bate Superman cu Batman?

Atenție! Textul conține spoilere. Dacă nu vrei să știi ce se petrece în film, nu citi mai departe.

Deci, de ce s-ar bate Superman cu Batman? Doar pentru că liliacul din Gotham face pe justițiarul și exagerează puțin cu brandingul? Nu cred. Că și Supi face același lucru. Diferența e doar una de stil, fondul e același: lupta de partea binelui.
Deci, de ce să-l caftească Superman pe Cavalerul Întunecat? Că Lex Luthor a luat-o prizonieră pe mă-sa? La fel de puțin probabil. În Man of Steel, Clark îl lasă pe tac-su să fie purtat către neființă de o tornadă doar ca să nu-și expună superputerile publicului. Să înțeleg că acum i-ar rupe capul unui alt justițiar doar ca s-o salveze pe Martha? Nu mi se pare că motivația lui stă în picioare. Kryptonianul ăsta adoptat de fermieri cinstiți a demonstrat de mai multe că ori că e în stare să se sacrifice pentru umanitate, deci e lesne de închipuit că ar sacrifica-o și pe mă-sa de dragul corectitudinii, justiției și adevărului. 
Conflictul către care face aluzie titlul e artificial și șubred. Da, înțeleg logica lui Bruce Wayne. A fost excelent ilustrată în doar cîteva cadre. Bruce e supărat că un zeu extraterestru i-a nivelat clădirea plină de prieteni și angajați doar uitîndu-se la ea. Bruce e bătrîn, e la capătul răbdărilor, nu mai are răbdare.
Dar personajul lui Superman e abordat prost. Cum pelerina mea de ploie poate Superman să permită circulația unor zvonuri cum că ar fi în stare că omoare oameni? Lucrează la un fucking ziar. Așa cum Peter Parker face poze exclusive lui Spider-Man, Clark ar putea avea săptămînal interviuri în care Superman să explice că nu vrea decît să-i ajute pe oameni. La naiba! Ar putea să-și facă un nenorocit de vlog. Sau să pună clipuri direct pe Facebook. Și să ne explice de ce e alergic la bucăți din planeta maternă.
Și Superman e super rapid, poate chiar mai rapid decît Flash. În mai puțin de-o secundă l-ar fi putut imobiliza pe Dark Iron Man destul cît să-i spună că-i prost și că Lex Luthor e pus pe șotii și că ar fi mult mai bine să se alieze, măcar de dragul unei francize care se chinuie să ajungă din urmă filmele Marvel (n-au nici o șansă). Ca să nu mai zic nimic de felul leneș și forțat în care a fost prezentată Liga Justiției (powerpoint în care meta-umanii super-secreți aveau pînă și logo-ul stabilit). 
La fel ca textul ăsta, filmul e dezlînat. Prea mult stil și prea puțină substanță. Prea multe slow-motion-uri pe muzică epică și prea puțină povesteală. Prea puțin Batman și prea multă Lois Lane (aia care aruncă sulița verde într-o baltă și apoi se chinuie s-o scoată de acolo deși nu știe de existența lui Doomsday). Prea joker-esc Lex Luthorul și prea fantastic actul trei, cel care umple de CGI ecranul (asta după ce prima jumate a filmului a părut mai degrabă film cu spioni).
Prea-prea. Asta vreau să zic. Unele părți sînt excepționale (Alfred, Batman, cadrele care omagiază banda desenată, bătaia dintre cei doi băieți buni, bătaia lui Batman cu tipii răi). Altele sînt excepțional de proaste (Batman mitraliind oameni, faptul că mare parte din film e doar un trailer pentru următoarele filme, bătaia cu Doomsday, faptul că se conturează echipa Justice League dar amenținarea viitoare e sugerată extrem de subtil [Darkseid?], faptul că iar s-au încăierat niște super-i și au provocat mai multă distrugere decît zeci de bome atomice).
Filmul oscilează între extreme. Jonglează cu prea multe idei. E o mînă întinsă care spune prea multe povești, însă niciuna din ele nu primește atenția cuvenită. Vrea prea multe de la el și se ia prea în serios. Poate că-s încă influențat de Deadpool, nu știu. Pe de altă parte, e doar un desen animat cu oameni, nu-i genul de chestie despre care să vorbești atît de mult și atît de serios.
—–

De Mărțișor, i-am stricat ziua unei doamne de la Poștă

Primesc zilele trecute o înștiințare de-aia pe hîrtie subțire, gri, semi-igienică cum că mi-a venit un plic atît de important că nu a putut fi lăsat în cutiuță, cu restul pliantelor Kaufland, astfel că va trebui să mă deplasez personal la oficiul poștal nr.9 ca să-l ridic. O prostie, de fapt, că nu-i decît o înștiințare de stingere a creanțelor fiscale, cum primesc în fiecare trimestru, ca un bun platnic ce sînt.

Azi, avînd chef de plimbărică și profitînd de vremea frumoasă, vorba oricărui știrist, m-am dus să-l iau. Stau oleacă la coadă, pînă își înșiră un domn întreg conținutul portofelului pe tejghea ca să găsească mărunți să-și cumpere timbru pentru afară, care nu mai e 3.5 lei, ci 4, timp în care mă uit pe pereți la vitrina cu reviste de integrame și la cele pantru doamne care par extrem de ocupate. Mă gîndesc că trebuie să fie foarte grea meseria asta, că altfel nu-mi explic ce de fiecare din ele are părul ca o căpiță de fîn vopsit terfelită de vîntul primăvăratic.

Îi înmînez doamnei fițuica și pregătesc buletinul. Îmi zice că-i trebuie buletinul dar și ștampila firmei. Îi zic că n-am ștampila dar că merge și așa. Se supără puțin, pe bună dreptate, ca orice om căruia un puțoi de pe stradă îi zice cum să-și facă treaba. Îmi zice că ANAF-ul cere ștampila, nu ea. Îi zic, din nou, că merge și așa, că nu-i decît o confirmare a unei plăți.

Îmi arată un fel de caiet în care alții au avut ștampilă și au folosit-o. Sînt rînduri scrise de mînă într-un fel de registru improvizat. Un dosar e folosit pe post de copertă și foile individuale sînt legate cu ață de aceea cu care bunicii legau borcanele de dulceață, înainte să descopere elasticul. Îi spun că mi-l arată degeaba și că e cel mai trist lucru pe care l-am văzut vreodată. Lucrează sărmanele femei ziua întreagă la niște catastife inutile pe care nu o să le vadă nimeni, ever. Vaticanul ar trebui să-și mute arhivele secrete într-un oficiu poștal de la noi dacă vrea să nu-i umble nimeni în codexurile alea în care scrie că religia e o păcăleală.

Nu vreau să par recalcitrant, așa că îi explic: e stupid să fie nevoie și de buletin și de ștampilă ca să primesc confirmarea unei plăți care s-a făcut prin cîteva click-uri, prin internet wireless. Dacă pot plăti taxe și impozite de acasă, fără să ies din pijama, e aiurea să fie atît de complicată primirea unei fucking confirmări de plată. Ajunge semnătura, nu mai e nevoie de ștampilă, că nu face decît să complice inutil procesul.

– Și eu ce fac, scriu aici că domnul Codorean nu are ștampilă dar că semnează? zice ea.

Avînd chef de glume, răspund pe un ton sarcastic (care poate fi interpretat și ca ușor ostil):

– Scrieți că a zis domnul premier Cioloș că ajunge semnătura, că trebuie să reducem birocrația asta stufoasă. Serios, a și înființat o comisie pentru treaba asta. Să nu mai plimbăm aiurea hîrtiile.

– Eu n-am treabă cu hîrtiile, eu am nevoie de ștampila firmei, se rățoiește ea la mine.

– Și pe ce pun ștampila? o întreb eu și ea pleacă bombănind ceva despre cum nu-i vine să creadă că i se întîmplă așa ceva tocmai de Mărțișor.

Savuram deja conflictul. De la o masă din dreapta ghișeului nr.1, poștărița mea o roagă pe o clientă să închidă ușa. Aproape că rîd cu zgomot cînd văd că ușa nu stă închisă și că clienta o trînește repetat fără nici un folos. Doamna îi zice s-o lase că stă ș-așa. Continuă să completeze niște foi vreme de cîteva minute. Se întoarce cu registrul ei confecționat la ora de lucru manual și cu o altă fițuică mică. Îmi arată unde să semnez și unde să pun ștampila. Semnez și aștept.

– Chiar nu aveți ștampila? mă întreabă foarte uimită.

– Ba o am, dar am glumit pînă acum, îi răspund sec. N-o am, evident, că nu obișnuiesc să umblu cu ea după mine.

Își ia înapoi hîrtiile prețioase și îmi dă pace, resemnată. Eu îmi iau plicul, buletinul, îi spun să mă scuze pentru deranj și plec.

Pe drum, încep să înțeleg de ce-s ciufute toate persoanele care lucrează în instituțiile publice. Cum să nu îți ieși din sărite cînd ai de-a face toată ziua cu unii ca mine?

—–