Trebuie să spun de la început că ecranizarea romanului presupus-ne-ecranizabil cu același nume este al naibii de decentă. Îi lipsește profunzimea care să-l facă grozav, dar altfel este extraordinar de ok. Filmul plutește undeva în sferele superioare ale mediocrului, ceea ce este bine pentru el, nici nu cred că se putea mai mult de la regizorul care a reușit cel mai prost film din seria X-men, Gavin Hood. N-ai cum să comprimi evoluția psihologică de mai mulți ani a unui geniu strategic într-un film de mai puțin de 2 ore. Două ore n-ar fi fost de ajuns nici măcar pentru acomodarea băiatului în camera de război zero-g. Ce să mai zic de exploatarea conflictului ierarhic dintre generalul Graff (Harrison Forc) și cei care credeau că e imoral să distrugi emoțional și mintal un copil oricît de nobilă ar fi fost cauza (gen salvarea omenirii).

Partea bună, una din ele, e că efectele speciale sunt acolo numai ca să susțină povestea, și nu invers, cum tot mai des se face la Hollywood. O altă parte bună e că filmul e plăcubil și pentru cei care n-au citit întreaga Sagă a lui Ender, serie imaginată de Orson Scott Card în 9 volume. Mic spoiler: Bean este pentru Ender cam ceea ce a fost Sam pentru Frodo, iar treaba asta e sugerată subtil în film. O ultimă parte bună care îmi vine acum în minte e că regizorul a știut exact ce a fost în capul scenaristului, fiind vorba de una și aceeași persoană.

Partea rea: e imposibil să transpui întreaga complexitate a unui roman într-un film, și chiar dacă de data asta s-au trecut în revistă toate evenimentele esențiale ale intrigii, totul s-a făcut la modul fugitiv și superficial, iar asta a afectat tonul general. Înspre final, Ender ar fi trebuit să fie o epavă teleghidată, un robot genial cu nervii întinși la maxim. Filmul omite asta, twistul de la final nu-i destul de senzațional pentru că ritmul alert nu permite implicarea personală în drama personajului. Nu m-ar fi deranjat o jumătate de oră în plus, cum nu m-au deranjat zecile de ore petrecute citind cărțile, ceea ce vă doresc și vouă.
. . .
  . .
    .

E chiar atît de simplu! Îndrăgostește-te de o carcasă lipsită de empatie, de un alienat social, de un smintit cu tendințe criminale care-i va secționa jugulara unui fraier doar pentru o remarcă proastă scăpată la adresa ta printre aburii alcoolului și fumul înecăcios al unei bodegi infecte. Atașează-te emoțional de el încă de la prima întîlnire, chiar dacă nu spune mai nimic și nu face decît să se holbeze la tine ca un maniac. Dar un maniac sincer, ale cărui complimente, oricît de naive, n-au cum să nu-ți topească inima. 

Îndrăgostește-te treptat de tipul ăsta cu gheață în vene și coaie de adamantium, de acest individ cu crima tatuată direct pe spiralele ADN-ului lui deviant. Să nu te învinovățești pe tine pentru felul în care a ajuns el pentru că ai să vezi (poate tu nu, dar noi, spectatorii am văzut) că înclinațiile psihopatice sunt o trăsătură de familie, le avea de mic și la fel le-a avut și frac’su. Dar măcar omul nostru are principii solide și nu ucide femei și minori (nu-i nimic, o s-o facă alții pentru el). În fine, dragostea va estompa orice fel de exigență, acestea sunt doar detalii insignifiante. Îndrăgoștește-te pentru că dragostea e un fel de renunțare la sine, singura renunțare de care vei mai putea avea parte pentru că de un zăpăcit ca ăsta nu mai scapi veci.

Iubește-l pe călăul tău lunatic și după ce o ia razna din pricina faptului că trebuie să ia un repaus profesional, forțat de îmbîrligăturile și complicațiile concurențiale tipic mafiote. Concediul neplăcut nu-i mai oferă supapa de evacuare a frustrărilor via exterminat băieți răi, motiv pentru care face puțin pe diavolul tasmanian prin setul de cești și farfurii de porțelan. Dar iubește-l chiar și așa, pentru că, fără să o știe, soțul tău e o combinație de Darkly Dreaming Dexter în culori pastel a la Mad Men și un Goodfella mai sumbru și mai încordat și cu determinarea oarbă a unui justițiar diliu. Printre altele.

Îndrăgostește-te de el chiar dacă se asociază cu tot felul de ciudați, gen tipul ăla care seamănă cu un Captain America hipiot și care vinde înghețată copiilor direct din duba în care păstrează la rece corpurile victimelor pe care le-a otrăvit cu cianură. Sau Ross din Friends cu o mustață oribilă și plete și trening de valutist. Sau James Franco un fel găinar de doi bani, nu știu pentru că n-a apărut decît 2 minute. Sau Ray Liotta mafiot, pentru că mai nou nu poți să faci nici un film cu mafioți fără el.

Îndrăgostește-te de el pentru simplul motiv că și el se va îndrăgosti de tine, ba poate chiar ți-o va lua puțin înainte, îndrăgostindu-se primul. Și mai presus de toate, îndrăgostește-te de el pentru că, în ciuda zecilor de oameni cărora le-a curmat brusc linia vieții, singurul lucru pe care-l va regreta în fața justiției și în fața judecătorului suprem va fi faptul că și-a dezamăgit familia și a supus-o unor chinuri prostești și inutile.

Îndrăgostește-te de un psihopat măcar o oră și jumătate, cît durează filmul.
. . .
. .
.

Cine nu și-a imaginat cel puțin o dată că-și spînzură șeful de propriile boașe și că-i smulge apoi meticulos  unghiile și dinții cu un clește ruginit în timp ce ascultă la volum maxim cîntece gregoriene? Sunt sigur că mulți dintre voi, deși poate că nivelul detaliilor nu e atît de ridicat. Cum ar fi dacă toate frustrările, toate resentimentele reprimate și toate meschinăriile mărunte specific umane și-ar găsi o supapă de evacuare într-o singură noapte a anului, cînd vreme de 12 ore atît legalitatea cît și moralitatea își iau un time-out? Cum ar fi oare dacă toată acestea ar contribui în mod neașteptat și paradoxal la dezvoltarea societății? O societate pe care ororile “epurării” anuale au dus-o pe culmile progresului și gloriei economice.

Unii ar spune că e o prostie incomensurabilă, alții ar fi de părere că e o premisă interesantă, cel puțin la nivel speculativ, dar că acest sclipitor vîrf de iceberg scenaristic nu este susținut de nimic sub suprafața lină a ipoteticului. Că nu există detașare atît de rece și calculată încît acțiunile săvîrșite în noaptea în care violența de orice fel are dezlegare de la lege să nu aibă consecințe pe parcursul celorlalte 364 de zile de pace edenică. Că singur n-o să-l vezi cu aceiași ochi pe vecinul care a încercat să te omoare doar pentru că bilanțul tău fiscal pe anul precedent a fost mai puțin roșu decît al lui.

La un scrutin mai atent, ipoteza e discreditată de mai multe neconcordanțe, însă reușește să-ți mențină o atractivitate greu de alungat. Cel puțin pentru unele firi mai visătoare, cum sunt eu (și coșmarul tot un fel de vis e). Sau pentru sociopați. Sau pentru oamenii care se întreabă mereu “ce-ar fi dacă”. Oamenii care sunt de acord că selecția naturală are efecte pozitive pe termen lung și că natura umană este violentă prin definiție (progresul se naște doar din conflict). Oameni care conștientizează faptul că o astfel de curățire nu face decît să adîncească inechitatea socială, întrucît majoritatea celor vizați de găștile de “curățători” formate ad-hoc sunt cei săraci, cei care n-au posibilități financiare de a-și asigura o protecție corespunzătoare. Adică exact “your tired, your poor, your huddled masses” pe care Statuia Libertății îi invită să îngrașe (nu îngroașe) rîndurile celei mai grozave democrații din multivers.

Filmul e departe de-a fi o capodoperă, e doar foarte bun in my twisted opinion, în special grație potențialului speculativ pe care-l stîrnește premisa, oricît de scandaloasă ar părea ea la o analiză mai atentă. Faptul că ipoteza filmului predispune la o introspecție legată de propria capacitate violentă, mai mult sau mai puțin justificată moral, e doar cireașa de pe un tort binișor închegat, dar cu gust previzibil.

Cu o imagistică superbă și o gradare potrivită a suspansului, cu o doză consistentă de clișee și trucuri ieftine, filmul se dovedește a fi o analiză destul de bună a naturii umane și a comportamentului acesteia în condiții excepționale. Sau măcar a naturii americane, care nu are prea multe în comun cu umanitatea. Relativ scurt, concis, fără prea multe exploatări artistice ale conflictului, The Purge rămîne una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.

Acestea fiind spuse, refularea legalizată a tuturor resentimentelor sub forma lor cea mai agresivă nu poate fi acceptabilă oricît de mare ar fi aportul la bunul mers al societății per ansamblu. Catharsisul violent nu poate fi privit ca un eveniment singular, cel puțin nu din prisma legii newtoniene care spune că orice acțiune are o reacțiune (ochi pentru ochi lasă întreaga lume oarbă, vorba lui Gandhi).
. . .
. .
.