Category Archives: 1.000 de cuvinte

Happy-end

Fusese blestemat la vârsta de treisprezece ani. Acum avea treizeci și doi și blestemul acționa asupra lui mai puternic ca oricând, făcându-l să ejaculeze chiar și de zece ori pe zi. În weekend era și mai rău, mai ales dimineața. Iar de Sfântul Valentin era de-a dreptul groaznic.

Ejacula de fiecare dată când una din fostele lui iubite făcea sex. Zi, noapte, nu conta. La fel cum nu conta dacă femeile aveau sau nu orgasm. La fel cum nu conta dacă o făceau cu partener sau singure. Bănuia chiar că multe din erupțiile seminale ce-l surprinseseră în ședințe, la coadă la supermarket sau în vizită la bunici fuseseră provocate de masturbări. N-avea cum să verifice. Ejaculările nu purtau semnătura expeditorului. Puteau veni de la oricare dintre fostele lui partenere. Mai puțin de la Elena, care se retrăsese între timp la o mănăstire. Dar nici în privința ei nu putea fi sută la sută sigur.

Gândul acesta, imposibilitatea de a ști care fostă era asociată cărei ejaculări spontane, avea proprietăți vag liniștitoare. Era bine că găsise o minimă consolare în situația asta mizerabilă în care se afla. S-ar fi întristat teribil să știe că tocmai Geanina, cea care-i refuza mereu avansurile subtile, ce constau de cele mai multe ori în erecții pe care David i le proptea sub nas cu mândria tâmpă și sinceră a unei pisici care lasă pe preș un șoarece mort, motivând dureri de cap, lipsă de chef sau alte indispoziții, era acum cea mai pasională nimfetă dintre toate femeile cu care împărțise un așternut.

Era un blestem cât se poate de creativ, demn de a figura într-un cerc aparte al infernului, un blestem așternut demult asupra lui de o țigancă spirtoasă dintr-un bloc vecin, o prostituată de semi-lux ce lucra cu jumătate de normă în apartamentul de la etajul întâi, de pe colț. Trecând pe străduța ce ducea spre garaje, David o văzuse într-o seară purtând un halat vișiniu cu flori galbene și nimic altceva. În zilele următoare, căută să retrăiască sentimentul acela de extaz ca un narcoman ce vânează amintirea primei doze în fiecare seringă. Ca s-o vadă mai bine, se sui în salcâmul care se apropia timid de geamul ei – până și copacul îi cunoștea puterea drăcească și se ferea să îi atingă pervazul -, dorind s-o vadă de mai aproape. O văzu goală, ieșind din baie, și rămase cu gura căscată. Îl văzu și ea, și gura începu să-i miște mărunt, sub ochii negri care-l ținteau locului cu o intensitate malefică pe care David n-o putuse defini mai apoi decât ca efectul unui blestem. Îl vrăjise, dar el nu ghici despre ce era vorba decât mult mai târziu, peste ani, când se întâlni cu ea pe stradă și acesta îl întrebă zâmbind sardonic dacă îi place să știe că fostele lui se simt bine fără el. N-o recunoscu pe loc și vorbele ei îi provocară ecouri sterile în cap, dar se dumiri în momentul în care visele lui umede începură să se manifeste și ziua.

Nu-i plăcea să știe când se futeau fostele lui iubite. Evident. Asta n-avea nimic de-a face cu poluțiile lui fermecate. Nimănui nu-i place să i se reamintească constant că fosta e mai fericită cu un altul decât a fost vreodată cu tine, asta pentru că face mai mult sex cu el decât a făcut cu tine. Desigur, frecvența copulațiilor nu e întotdeauna un indicator corect al unei relații armonioase, dar să fim serioși, există o legătură directă între sex și zâmbet. Mai mult sex, mai larg zâmbetul.

Putea doar să presupună care dintre cele opt foste partenere era responsabilă pentru cea mai recentă ejaculare, urmărindu-le profilele de Facebook și încercând să le ghicească programul. Dacă-l prindea blestemul în timpul orelor de program, între nouă și cinci, jumătate dintre foste erau deja eliminate din ecuație. Deși era posibil ca cel puțin una să aibă o aventură cu șeful ei, ceea ce ar fi explicat orgasmele pasagere pe care le avea în timpul pauzei de masă.

S-a gândit, la un moment dat, că ar putea reduce din efectele blestemului, optând pentru o abstinență completă, dar întârziată. S-a gândit apoi că ar fi fost o mutare greșită, pentru că e ca și cum ai renunța la friptură doar pentru că, din când în când, pe neanunțate și indiferent cât ești de sătul, un blestem vechi, din copilărie, te îndoapă cu parizer.

Cel mai rău era când ejacula fix înainte să facă sex cu actuala lui iubită. Atunci trebuia să se scuze penibil, să mintă prost și să înșele improvizat. Găsea motive abracadabrante pentru care să se certe cu ea, toatea acestea pentru a câștiga timp și pentru a avea ocazia să se schimbe în lenjerie curată. Dar mai ales să-și revină după blestemul nenorocit care-l lăsa de fiecare dată stors de orice vlagă și lipsit de orice poftă de natură sexuală.

Ejaculările lui involuntare erau doar parte din problemă. La fel de mult l-ar fi deranjat și dacă ar fi aflat despre ora exactă la care făceau sex fostele lui prin intermediul unei aplicații de mobil. Ar fi suferit comparabil și dacă alertele de cutremur erotic i-ar fi vibrat scurt în buzunar, în loc să-l asalteze acolo unde era mai vulnerabil și să-i livreze cele mai triste orgasme pe care le-a avut vreodată o ființă umană.

Picătura umplu proverbialul pahar în timpul unei înmormântări, când David ejaculă de două ori în timpul veșnicei pomeniri și încă o dată în drum spre cimitir, unde mai ejaculă de două ori, sec și extrem de dureros, căzând chircit în genunchi lângă groapă, încât fu bănuit că ar fi avut o relație mult mai apropiată cu răposata decât avusese de fapt.

Întâmplarea a făcut ca una din fostele lui iubite, Marcela, să fie felată de șeful ei chiar în timp ce David își regla ștreangul în jurul gâtului. Ejacularea subită îl făcu să se dezechilibreze, să alunece de pe scaun și să fie cuprins de un orgasm eliberator, extrem de plăcut, în ultimele clipe ale vieții sale.

Foto: pri.org

Sunt tot mai multe coji de nucă în cozonacul bunicii

Bunica face cei mai buni cozonaci. Asta e valabil pentru mine și e valabil pentru majoritatea oamenilor. Bunicile fac cei mai buni cozonaci. Ar face și mamele unii la fel de buni, probabil, dar ele sunt ocupate cu serviciul și cu copiii și cu toate celelalte lucruri ce trebuie pregătite de sărbători și, efectiv, nu mai au timpul și nici energia necesare să se frământe cu coptul cozonacilor. Așa că bunicile fac mai mulți cozonaci, să ajungă la toată lumea. Cozonacii bunicilor sunt cei mai buni. Iar ai bunicii mele sunt cei mai cei mai buni.

Atât că, de la o vreme încoace, găsesc în cozonacii bunicii tot mai multe coji de nucă.

Bunica își macină singură nuca. Așa a fost ea crescută, la țară, fără nucă gata măcinată și fără soluții ușoare la problemele vieții. Bunica n-a văzut mașină de spălat decât la cincizeci de ani. De atunci n-a mai spălat nimic de mână. Dar cu gătitul e altfel. Bunica are o râșniță mică, de culoarea hidrantului, cu care macină ea singură miejii pe care bunicul îi extrage din nucile primite de la fratele lui mai mic, cel care are un nuc mare în curte, dar nu mai are nevastă care să-i facă prăjituri sau cozonaci. Așa că îi dă nucile bunicului, care le sparge cu patentul pe hol, să nu împrăștie coji prin toată casa. El le sparge și el le alege. Bunica le macină în râșnița ei roșu pompier și le pune în cozonaci.

Atât că, în ultima vreme, în cozonacii bunicii s-au strecurat tot mai multe coji de nucă. Mai multe și mai mari.

Bunica face cei mai buni cozonaci. Nu se zgârcește la nucă, așa cum fac unele gospodine, ai căror cozonaci de nucă sunt butaforii triste în care cacaua e singura care dă culoare spiralei de bunătate ce ar trebui să înnobileze mijlocul cozonacului și nuca e practic inexistentă. Ăia nu-s cozonaci. Alea-s pâinici dulci cu dâre de cacao și pretenții de cozonaci. Bunica nu se zgârcește la nimic când e vorba de mâncare. De aia face cozonaci, nu cozonac. Cozonacii nu au formă de singular în casa bunicii, așa cum nici sarmalele nu au formă de singular niciunde în țara asta.

Cozonacii bunicii sunt dintr-o bucată, nu ca alții, a căror coajă negricioasă se desprinde de aluat cum se desprinde de corp pielea arsă de soare. Sunt compacți și lucioși, obiecte de artă ce par lăcuite cu miere de albine. De fapt, sunt unși cu ou bătut. Cozonacii bunicii sunt perfecți, cu aluatul potrivit de pufos și nuca potrivit de umedă și dulceagă. Totul e potrivit și e potrivit din ochi și din mână, nu din cântar și rețete online. Experiență de zeci de ani în făcutul cozonacilor, se vede și se simte.

Atât că, în ultimii ani, găsim tot mai multe coji de nucă în cozonacii bunicii. Chiar și în cei cu mac.

Proporțiile sunt importante la un cozonac, că nu vrei ca aluatul să acopere gustul de nucă și nici ca nuca să iasă prea mult în evidență, ca și cum ar încerca să demonstreze ceva, de exemplu că gospodina își permite să pună multă nucă în cozonac. Nuca nu e ieftină, iar cantitatea de nucă din cozonac poate să transmită un mesaj subtil tuturor musafirilor care au gustat din el, și anume că gazdele nu se uită la bani când vine vorba de păstrat tradiții. Cojile de nucă din cozonac transmit un cu totul alt mesaj, unul extrem de deprimant, în special dacă numărul cojilor crește de la an la an.

Nu-i o chestie pe care să o poți obseva cu ușurință. Trebuie să ai memoria antrenată. Nu doar pe cea clasică, ci și memoria gustativă. Și nu doar pe cozonacii bunicii, ci pe toți cozonacii cu care intri în contact, inclusiv cei din supermarket (panetone sau cum naiba le zice la odioșeniile alea lipsite de farmec). În urmă cu cincisprezece ani, abia găseai o cojiță de nucă în cozonacul bunicii. O scoteai mirat din gură, ca pe o pepită de aur găsită în mizeria porcilor. Știai că nu are ce căuta acolo. Acum, însă, trebuie să mesteci cu mare băgare de seamă, că riști să dai peste coji mari cât unghia.

Acum doi ani, de Paște, că atunci sunt cozonacii mai apreciați, am găsit într-un cozonac o jumătate de nucă. Miezul era încă înauntru. Nu știe nimeni cum a ajuns acolo. Bunicul a râs cu poftă când i-am povestit. Bunica a râs cu lacrimi, deși eu cred că de fapt a plâns. Noi, ceilalți, ne-am întrinstat. E neplăcut să-i observi cuiva declinul într-o formă atât de concretă.

E puțin probabil ca aceste coji, din ce în ce mai mari de la an la an, să fie trecute prin râșniță. N-ar supraviețui măcinării. Între cilindrul perforat care roade din nuca pe care bunicul o apasă cu dopul ăla pătrățos de plastic turcoaz și pereții râșniței nu există destul loc pentru nimic mai mare decât bobul de orez. Cojile mari ar fi sparte în multe altele, mai mici. E greu de imaginat cum ajung bucățoaiele astea mari de coajă de nucă în maglavaisul pe care bunica îl rulează în aluat și îl pune la cuptor la orele mici ale dimineții. Cozonacii, în caz că nu știți, se coc numai la orele mici ale dimineții, înainte de șase. Așa s-a făcut dintotdeauna și așa știi că ingredientul principal – iubirea – nu lipsește din ei.

Bunicii îi este din ce în ce mai greu să facă cozonaci. Dar nu se lasă. Nu așa a fost crescută. Chiar dacă cojile de nucă din cozonaci au devenit atât de mari încât trebuie să abordezi felia de cozonac cu aceeași atenție cu care mănânci un pește plin cu oase.

Într-unul din cozonacii de anul acesta, an în care bunica n-a mai făcut doisprezece bucăți, cum face de obicei, ci doar șapte, am găsit o nucă întreagă.

Nu știe nimeni cum a ajuns acolo. Așa cum nu știm nici de ce bunicul nu se poate opri din râs.

Cum mi-am petrecut sfârșitul virginității

Dani a fost primul tip din România care s-a despărțit de gagică-sa prin SMS. Un real deschizător de drumuri pentru toți băiețașii descurcăreți într-ale relațiilor de scurtă și foarte scurtă durată. A făcut-o cu o săptămână înainte de ziua îndrăgostiților, ca să nu mai dea bani pe flori sau pe cadou. Era exclus ca gagica lui să primească de amândouă, și flori și cadou. Ar fi fost prea mult.

S-a despărțit de ea ca să evite o cheltuială inutilă, urmând să se împace cu ea după sărbători, dar și pentru că avea nevoie de bani pentru ritualul nostru de vineri, zi în care chiuleam de la ultimele ore și ne îmbătam moderat cu bere la halbă într-o bodegă din spatele blocurilor. Model clasic de cârciumă de cartier, cu fețe de masă din mușama, chelneriță scârbită de tot și de toate și vitrină de sticlă în care tronează singuratice puține sticle de tărie și multe straturi de praf.

Despărțirea ca decizie strict economică mi se părea firească la vremea aceea, poate ușor curajoasă, căci eram și eu la fel de precaut cu banii. Nu neapărat zgârcit, dar extrem de atent cu orice cheltuială. Făceam naveta către și dinspre liceu cu autobuzele de mineri, de cele mai multe ori stând în picioare într-un miros negru de cărbune și eșapament, ca să plătim doar jumătate din prețul normal al unei călătorii. Evazioniștii sunt mereu generoși cu cei mai puțin norocoși decât ei. În diminețile întunecate de iarnă îndrăzneam chiar să dăm mai puțin, sperând că șoferul nu era în stare să deslușească numărul sau forma monedelor pe care i le aruncam în cutiuța de pe bord. Furam de la evazionist, deci făceam un lucru bun, ca Robin Hood.

De când s-a mutat primăria în clădirea nouă, o hidoșenie vopsită într-un albastru hibrid pe care nu-l vezi decât ca fundal pentru vase de toaletă, s-a mutat și stația de autobuz. Acum, cincisprezece ani mai târziu, stația e mai aproape de ieșirea din oraș, peste drum de fostul Cocoș de Aur devenit între timp en-gros de pantofi italienești, dincoace de sensul giratoriu decorat cu coloane de piatră așezate într-un cerc ce nu simbolizează nimic anume dar arată drăguț, ca un Stonehenge mut, la mâna a doua.

Cincisprezece ani mai târziu, orașul pare să-mi fi rămas mic, strângându-mă pe la încheieturi ca o haină pe care n-am îmbrăcat-o de mult. Orizontul e jos, la nivelul ochilor, munții care înconjoară orașul ca un brâu zimțat sunt mai aproape, iar copacii în care mă suiam cu greu să culeg corcodușe sau prune verzi au crengi pe care acum le pot atinge ușor cu mâna, nu trebuie decât să mă ridic puțin pe vârfuri. Strada pe care ne plimbam seara ca pe un bulevard parizian mâncând semințe îmi pare acum o biată uliță cu ifose de stradă principală, asfaltată în petice și flancată de prea multe băncuțe și cuburi negre de marmură.

Dani avea succes la fete. Vara purta panataloni foarte scurți, nu pentru că era cald, ci pentru a-și etala mușchii picioarelor. Îi scotea în evidență epilându-se și încordându-se ca un culturist de fiecare dată când i se oferea ocazia. Susținea că părul îl deranja când juca fotbal, de aia îl tăia. Era genul de minciună simpatică ce nu deranja pe nimeni, căci trufia e mai ușor de tolerat între adolescenți, ba chiar e indicată uneori. Era semi-profesionist la juniorii unui club din zonă, unul cu nume neintenționat ironic precum Juventus Dealul Babii, și spera să se umple de bani când va ajunge să joace la un club mare, într-o divizie mai de la începutul alfabetului. Visul i s-a îndeplinit, dar numai pe jumătate, pentru că acum e bodyguard în Club A. Habar n-am cât și pe unde se mai epilează.

Eu, în schimb, n-aveam succes la fete. Pe de altă parte, n-aveam nici ghinion, că nu încercam să fac nimic cu ele și, dacă nu inițiezi nimic, nici n-ai cum să eșuezi. Logic. Lui Dani îi circulau prezervativele prin portofel ca oamenii prin gară, adică fără să zăbovească prea mult înainte să se îndrepte către destinații mai mult sau mai puțin exotice. Nu era pretențios, și-mi povestea cu egal entuziasm de fetele care-l vizitau acasă, știind, vorba aia, în ce se bagă, sau de amărâtele pe care el și amicii lui le luau cu japca pe la marginea unei păduri.

Mie îmi era greu și să am fantezii erotice. Incapacitatea asta de a-mi rula în minte scenarii sexuale cu colegele de liceu ținea și de faptul că nu aveam un sistem de referință destul de elaborat. Văzusem femei goale doar în câteva poze pe care le primisem pe o dischetă. De filme porno nici nu putea fi vorba. Nici măcar în visele umede nu reușeam să duc actul până la final, căci mă trezeam mânjit și derutat exact înainte să apuc să le posed pe fetele fără chip din visele mele, chestie care mă enerva la culme. Dar aveam altceva, la fel de bun.

Aveam fantezii sentimentale. Fantezii non-sexuale. Visam non-stop că am gagică și că ies cu ea la film, că mă plimb cu ea sub clar de lună, că o scot la un suc sau că îi dau părul după ureche, așa cum văzusem eu în filme că fac toate cuplurile de tineri îndrăgostiți.

Eram regizorul, scenaristul și actorul principal al acestor fantezii virginale. Dezvoltam lungi dialoguri imaginare cu aceste fete cât se poate de reale, care nu știau probabil nici cum mă cheamă, în care le explicam pe larg, fiind și amuzant și interesant și romantic în același timp, despre toate chestiile care mă pasionau atunci: snooker, Lord of the Rings și cam atât.

În fiecare săptămână era alta. Cred că am fost combinat astfel cu jumătate din fetele din liceu. Și cu Miss Boboc, al cărei păr creț sălta serafic când cobora scările din corpul C, și cu unele roackăre îmbrăcate mereu în negru, care-și consumau pauzele la colțul fumătorilor. Nu am avut fantezii cu toate, evident, căci aveam și eu standardele mele.

Foto: internet

Cu unele lucruri nu-i de glumit

L-am ucis și nu-mi pare rău. A meritat-o, șobolanul, pentru ce mi-a zis. El nu știe cine sunt eu? Nu știe cu ce mă ocup? Cum să vină la mine cu așa un căcat? Cum să fie atât de neatent, de ignorant, de prost, de nesăbuit? Ce credea că o să se întâmple? Ce și-a imaginat? Că o să râdem copios împreună, că o să-l felicit și că într-un final totul o să fie roz? E doar vina lui. Refuz să-mi asum orice responsabilitate. Eu am fost doar instrumentul prin care și-a pus singur capăt zilelor, vorbind prostii când efectiv nu era cazul. Sincer, e doar vina lui că e mort.

M-a și prins într-o zi proastă.

Textul pe care-l postasem pe Facebook dimineață, un text superacid și megasatiric, pe care-l finisasem în minte înainte să adorm și pe care-l scrisesem cu maximă atenție la detalii și nuanțe și care era perfect, ei bine, textul ăsta superb, amuzant și bine argumentat adunase în primele trei ore doar douăzecișidouă de aprecieri și asta mă scosese din sărite.

Așa se întâmplă întotdeauna. Lucrez zile întregi la o idee grozavă și apoi pierd încă două ore aranjând-o frumos pe site într-un articol care să rupă gura internetului și să se viralizeze mai ceva ca ciuma bubonică și într-un final trebuie să admit că m-am spetit ca prostul pentru o mână de aprecieri amărâte, pentru că oamenii sunt, efectiv, bătuți în cap și nu mai recunosc calitatea nici dacă le-o vâri pe gât cu pumnul și oricum probabil că sunt prea geloși s-o recunoască și de aceea refuză să distribuie mai departe articolul pentru că știu că n-o să scrie niciodată la fel de bine ca tine și probabil că nici nu vor să afle lumea că există cineva care jonglează atât de elegant cu cuvintele pentru că asta i-ar pune pe ei într-o lumină nefavorabilă.

Asta-i una la mână și nu e nici pe departe cel mai grav lucru care mi s-a întâmplat în ziua respectivă. Desigur, e strigător la cer că o poză cu pisici sau buze de rață strânge de zeci de ori mai multe aprecieri decât cea mai bine ticluită satirizare de care e în stare unul dintre cei mai inteligenți bloggeri care a înzestrat vreodată online-ul cu talentul său nediluat și neiertător, dar s-au mai văzut cazuri. Am învățat să trăiesc cu asta. Însă mi-e tot mai greu să tolerez mediocritatea agresivă a oamenilor cu care sunt efectiv forțat să interacționez în fiecare zi.

Ziua a virat către un iremediabil dezastru în momentul în care dobitocul căruia îi permisesem să mă depășească s-a îndepărtat de mine fără să-mi mulțumească din avarii, așa cum se face în orice stat civilizat și cum te-ai aștepta de la orice vierme căruia, din bunătatea inimii tale, îi permiți să-ți treacă în față, presupunând prin absurd că timpul lui e cel puțin la fel de prețios ca al tău. Cât de greu i-a fost să apese un nenorocit de buton? Știa, oare, pe cine a sfidat el cu gestul lui stupid de a nu mulțumi pentru că a fost lăsat să depășească?

Am încercat să-l urmăresc până acasă, să-l aștept să intre în bloc sau în casă și să-i înțep cauciucurile, asta ar fi fost cea mai bună lecție de civism pe care ar fi putut s-o primească, dar l-am pierdut într-o intersecție și a trebuit să o las pe altă zi. Dar i-am reținut numărul și semnalmentele și nu scapă el așa ușor. Promit.

Eram la capătul nervilor când l-am auzit pe vecinul de la patru rostind cele ce urmau să fie ultimele lui cuvinte. Putea să fie oricare dintre vecini, ce-i drept, rezultatul ar fi fost același. N-am nimic personal cu omul. Adică n-am avut nimic personal cu el. Acum e mort și cu asta, basta. Dar e doar vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Putea să aibă puțină grijă, să-și măsoare mai atent cuvintele și poate că azi s-ar fi jucat cu băiețelul lui prin parc în loc să zacă tranșat în bucăți mici la mine în baie.

Avusesem o zi oribilă. Mai întâi treaba cu textul, care n-ar fi trebuit să mă doboare în halul ăsta, căci știu că adevărata apreciere pentru un artist vine postum, dar totuși, e supărător să-ți risipești creativitatea pe niște brute sinistre ce nu-s în stare să aprecieze frumusețea și elocvența unui text izvorât din penița de aur a unui scriitor desăvârșit ce își rupe din timpul său prețios ca să interpreteze realitatea și viața pe înțelesul maselor. Apoi, faza cu șoferul nerecunoscător. Urăsc când oamenii dau dovadă de o lipsă atât de urâtă de educație și bun simț elementar.

În final, picătura care a umplut definitiv paharul otrăvit al acestei zile și-așa destul de oribile a fost nu atât replica vecinului de la patru, ci faptul că fusese al treilea om care-mi spusese aceleași nenorocite de cuvinte pentru care ar fi meritat să moară oricare dintre ei, dar care i s-au dovedit fatale doar lui.

Primul m-a abordat când îmi încărcam cumpărăturile în mașină. Eram în parcarea de la Auchan și, deși omul ar fi meritat să piardă măcar doi dinți pentru replica lui cretină, l-am lăsat în pace. Al doilea mi-a spus același lucru când eram în spatele blocului și scoteam plasele din portbagaj. Aveam mâinile ocupate și cred că asta l-a salvat pe nenorocit.

Vecinul de la patru n-a scăpat atât de ușor. Pusesem plasele jos ca să pot deschide ușa. El părea că are treabă în oraș. Cobora grăbit, mi-a văzut pachetul de hârtie igienică și a deschis gura ca prostul. L-am înjunghiat în piept după prima replică. L-am tras în apartament și l-am mai înjunghiat de câteva ori, să nu se chinuie.

Nu m-a văzut nimeni. Efectiv n-aveam cum să-l iert. Fusese impardonabilă gluma lui despre hârtia igienică. Banală prin definiție, dureros de previzibilă și lipsită de orice originalitate, replica i-a adus o moarte rapidă.

Cinci cuvinte: văd că vin vremuri căcăcioase. Au murit alții și pentru mai puțin.

Foto: internet

Coșul și căruțul

Stăteau într-o zonă slab circulată a hipermarketului, aproape de standurile cu pești și fructe de mare, unde mirosul puternic de putregai sărat, amintind de o plajă năpădită de alge și leșuri de balenă, nu le permite clienților să zăbovească prea mult. Se cunoșteau din vedere, ca toți angajații anonimi ce lucrează într-o multinațională, dar nu avuseseră ocazia să povestească mai pe îndelete până acum. De obicei se salutau din mers și își vedeau de treabă, fără alte protocoale sau complicații, căci așa e mersul treburilor în firmele mari.

Bătrânul cărucior fusese părăsit lângă standul de cartofi pământii ce arăta ca un morman de șobolani obezi sub lumina rece a neoanelor. Îl lăsase acolo un student ce căuta să-și cumpere ceva de mâncare din puținii bani care-i mai rămăseseră după ieșirea din seara precedentă. Când fu sunat de o colegă care tocmai primise un pachet de acasă și invitat la o masă aproximativ caldă în căminul fetelor, băiatul lăsă totul baltă și se grăbi să părăsească magazinul, abandonând sec căruciorul peste drum de vitrinele mocirloase în care pluteau amețiți câțiva crapi. Lăsase în el o jumătate de rudă de salam și o pâine feliată. Meniu studențesc.

-Asta urăsc eu cel mai mult, când nu sunt folosit la întregul meu potențial maxim, îi spuse sictirit căruciorul noului său amic. Acesta era un coșuleț rușu de plastic, finuț și lucios ca o jucărie nouă, pe care o doamnă îmbrăcată în haine de mers la biserică îl uitase în apropierea căruciorului când plecă să verifice dacă cepele roșii pe care le cumpărase aveau același gramaj și la celelalte cântare. Încurajați de răgazul lor fortuit și de liniștea relativă a acelui colț de magazin, cei doi se apucară de povestit una-alta. Căruțul, ca orice bătrân care a văzut multe la viața lui și crede că știe totul despre cum funcționează lumea, monopoliza conversația.

-Ăștia își bat joc de munca mea, să ruginesc eu dacă nu.

-Cum adică? întrebă respectuos coșulețul.

-Adică mă ia toți dracii când prind câte unul care mă plimbă de nebun prin tot magazinul doar ca să-i car un tub de frișcă și un plic cu praf de copt, de exemplu. Sau un nenorocit de salam săsesc și o pâine, cum am pățit acum. Ca să nu mai zic de toate dățile în care trebuie să duc de colo-colo doar câte o vopsea de păr sau o brânză topită. Nici n-ar trebui să fiu deranjat pentru munci atât de banale. Pentru asta s-au inventat joburile mai puțin solicitante, cum el al tău. Fără supărare.

-Nici o supărare.

-Să folosești tu un căruț cu zeci de ani de experiență în transportul intern pentru a purta prin magazin produse pe care le-ai putea, la o adică, ține în mână, asta mi se pare cea mai nesimțită dovadă de risipă. De asta merg prost lucrurile în țara asta, pentru că oamenii nu știe să-și dozeze corect resursele și nici să aprecieze corect aptitudinile celorlalți.

Liniștea buimacă a coșulețului fu interpretată drept aprobare tacită de către cărucior. De fapt, coșulețul nu știa ce să-i răspundă căruciorului. Nu era neapărat de acord cu el, ba chiar prefera să aibă cât mai puțin de lucru într-o zi, dar n-avea de gând să se certe cu bătrânul. Părea genul de căruț căruia îi scârțâie mereu o roată, dar niciodată aceeași. Nici nu voia să-i dea viteză cu vreun comentariu inflamator, așa că își ținu gura în cel mai politicos mod posibil.

Însă căruțul pornise cu avânt pe drumul său.

-E simplu: dai banul, îți car cumpărăturile, îți dau banul înapoi, repet procesul. Toată lumea e fericită. Dar vreau să simt că a meritat efortul, că nu mi-am tocit roțile degeaba, să car două ciocolăți și un pachet de cafea când eu aș putea să car baxuri întregi de ciocolăți și cafea. E prostesc, zău. Nu mai e, dom’le, ca pe vremuri, de sărbători, când duceam în spate zeci de sticle de bere și suc și apă și kilograme de carne și saci de cartofi și cozonaci și pungi de detergent și balsam și câte și mai câte. De sărbători, când n-aveai loc nici să te întorci de câtă lume era în magazin, atunci simțeam că trăiesc, zău. Stătea oamenii la coadă la mine ca la noul iPhone, că știa că se pot baza pe mine, care mergeam întotdeauna drept și nu trăgeam spre stânga sau spre dreapta ca alte cărucioare care ar fi trebuit să se pensioneze demult, nu dau nume. Nici eu nu-s departe de pensie, știu că mi s-a cam dus luciul de pe spițe, dar sunt încă în forță. De-aș mai prinde un Crăciun sau două, aș fi cel mai fericit căruț din lume. Dar ai cu cine?

-Mai bine să nu pui la suflet toate astea, zic eu, zise coșulețul. Avea în el o pungă de spaghete, o conservă de paste de tomate și un cub de condimente. Privea discret în jur, sperând că nu va trebui să îndure prea mult pălăvrăgeala bătrânului până când cineva îl va întoarce alături de ai lui, lângă intrare. Mai avea în el și o aroganță tipic tinerească, de plastic ce știe că va dăinui multe sute de ani după ce metalul cărucioarelor va fi complex oxidat, dar alesese să nu și-o măsoare cu bătrânul. Nu neapărat din respect sau sfială, ci din dorința de a nu complica o situație care se dovedea deja destul de neplăcută.

-Oricum, continuă neabătut căruciorul, mă gândesc să mă las de toate astea și să mă apuc de management, consultanță sau ceva. Să-mi deschid firma mea și să fiu eu singurul meu șef. Am învățat de-a lungul anilor să citesc omul în funcție de ce pune în mine. Știu când cineva e bolnav sau pe moarte doar uitându-mă la produsele pe care i le car. Știu când un cuplu urmează să se despartă sau când cineva urmează să fie concediat. Știu și când o femeie e însărcinată, doar în baza la cumpărături.

-Cum? întrebă contrariat coșulețul. Ce cumpără?

-Hăinuțe mici, răspunse senin căruciorul.

Foto: karenika.com