Category Archives: 1.000 de cuvinte

Cei ce decid

În sediul central al celor ce conduc planeta din umbră, spune-le masoni, iluminați, reptilieni, evrei, bilderbergi, spune-le cum vrei că tot nu vei avea dreptate, ei bine, acolo în sediul lor, într-o sală de ședințe înghesuită, întunecată, în care aerul e saturat de un fum de țigară acru și înecăcios, pentru că evident că la ei se fumează în spații închise și evident că oamenii de calibrul acela nu fumează mentoale slim, acolo, în subteranele pământului și ale cunoașterii umane, acolo se ține acum, în timp ce noi dăm like-uri la glumițe despre hârtie igienică și sfârșitul lumii pe internet, o ședință de maximă urgență.

Românii – culmea! – au descoperit trenurile cu care s-a transportat coronavirusul și acum iau măsuri drastice împotriva răspândirii lui. Greșeala e a lor, a conducătorilor supremi, pentru că au pus numele virusului direct pe vagoane, dar acum nu e momentul să arătăm cu degetul către vinovați. E momentul să se acționeze țintit.

Cumva, e de înțeles lauda lor. După ce petreci atât de mult timp într-un anonimat ermetic, îți vine să faci puțin branding și să-ți afișezi numele pe o firmă luminoasă, chiar dacă e doar numele unui virus clocit de tine în laboratoarele secrete din Wuhan.

Reacția promptă a românilor e analizată și întoarsă pe toate părțile de Departamentul de Intervenții Rapide pentru Reducerea Populațiilor Umane, unul dintre multele departamente ale Celor ce Decid. Distanțarea socială și limitarea interacțiunilor dintre români s-ar putea să le încurce grav planurile. Succesul operațiunii depinde de păstrarea obiceiurilor tradiționale, de ieșitul la piață, de statul la coadă la o distanță ce sfidează conceptul de spațiu personal, de atingerile lungi și pupatul pe ambii obraji, de spălatul sporadic pe mâini și de igiena relativ aproximativă.

Se aruncă cu idei care mai care mai fanteziste. Se activează protocoale antice doar pentru a se dezactiva în secunda doi, când unul dintre cei prezenți ține să reamintească participanților că “la români ca la nimenea” și că graficele, analizele și prognozele bazate extrapolări statistice nu funcționează în cazul celui mai viteaz și mai treaz dintre popoare.

Se sugerează suplimentarea supermarketurilor cu tigăi, pentru că nimic nu-i face pe români să se înfigă unii în alții mai eficient decât o promoție de cel puțin 15% la niște produse non-esențiale. Se propun proceduri care să agite subliminal poporul, la nivel de mândrie patriotică, pentru a se stârni un recul ideologic față de măsurile de siguranță indicate de celelalte țări, cele care au căzut deja în fața asaltului epidemiologic al celor ce vor să curețe de planeta de exact oamenii de care depind pentru a-și păstra bogăția și privilegiile.

Un domn ale cărui trăsături nu se remarcă prin absolut nimic, perfect anonim după vorbă, după port, își strivește frustrat țigareta într-o farfuriuță ce ține loc de scrumieră. Se ridică încet și, fără a-și anunța intențiile, lovește cu ambii pumni în masa de tablă în jurul căreia s-au adunat în pripă unele dintre cele mai influente persoane pe care le-a găzduit vreodată planeta.

– Futu-i maica mă-sii de treabă! Nu se poate așa ceva, domnilor! Și doamnă, se corectează el rapid. Totul decurgea conform planului până când acea mătușă a dat share pozei cu marfarul nostru de contaminare terestră. Apoi, totul s-a dus dracului când poza a apărut pe un grup de mămici, de unde o casnică a distribuit-o pe Whatsapp. Cum se poate așa ceva? Nu permit un asemenea amatorism! Am reușit să nu lăsăm nici o dovadă concretă a existenței noatre timp de sute de ani, i-am stropit în cap cu chemtrail-uri, i-am albit la dinți cu fluorul din apă, i-am manipulat prin cântece pop și prin TikTok-uri și acum riscăm să pierdem tot din cauza unei fucking mătuși care are un cont de Facebook cu nici două sute de prieteni? De unde are poza? De unde știe de noi? De ce mai trăiește?

Domnul a cărui o față o uiți imediat după ce ai întrerupt contactul vizual cu ea se așterne vlăguit înapoi în scaun. Colegii de ședință îl privesc scurt, transmițând prin lipsa gesturilor imposibilitatea de a-i răspunde la întrebări. Atmosfera e tensionată, ca atunci când profesorul întreabă elevii dacă mai sunt întrebări și elevii nu au întrebări, dar profesorul continuă să prelugească cringe-ul și refuză să treacă mai departe cu lecția.

Cu mișcări lente, de parcă le-ar face pe sub apă, un tip uscățiv își scoate din buzunarul sacoului un pachet de țigări. Îl bate de masă, îl învârte între degete, îl mai scutură puțin și, într-un final, îl desface pentru a scoate din el o țigară pe care și-o atârnă cumva doar de buza de jos. Fără succes și fără să se sinchisească de privirile scormonitoare ale celorlați, își caută bricheta prin toate locurile prin care ai putea să ții o brichetă. Primește un foc de la doamna de lângă el, mulțămește frumos, adică mulțumește într-o manieră specifică exclusiv bărbaților care au fost crescuți bine de mamele lor, și risipește tăcerea cu voce în care aproape că poți desluși vechi cicatrici.

– Soluția, domnilor, și doamnă, e destul de simplă. Recunosc, românii s-au comportat mai bine decât au estimat analiștii noștri. Unii și-au suspendat afacerile, alții au știut să stea în casă și să reducă contactul cu oameni și suprafețe, mulți au refuzat să se lase pradă panicii. Au fost și destui care, vorba aceea, s-au haladit, dar ei sunt mai degrabă excepțiile. Ăăă, “a te haladi” e o expresie cvasiintraductibilă, vă explic eu mai târziu. Dar eu îi cunosc de mult pe români. Sunt unul dintre ei. Știu cum gândesc, știu ce le lipsește cel mai mult și știu cum să le satisfac această lipsă. O să îmi pun oamenii în mișcare și, în câteva zile, coronavirusul va reveni în forță. Nu mă credeți?

– Ba da, spun toți cu voci neconvingătoare.

Cel ce vorbise mai devreme, domnul cu pumnii, întreabă sfios:

– Dar cine, mai exact, sunt oamenii tăi? Cine sunt cei ce pot asigura o evoluție lină a infecției? Cine poate alimenta discret nesupunerea civică?

Expirând lung fumul, omul răspunde:

– Preoții, evident.

Foto: snopes.com

Salvamicul

Există multe tipuri de eroi și nu toți poartă pelerine și chiloți peste colanți din supraelastic. Majoritatea poartă sacouri, cămăși albe, paltoane sau alte haine de adulți. Mulți dintre ei sunt eroi anonimi, eroi fără nume și fără blazon. Sunt eroi fără acoperire națională, eroi doar pentru cei câțiva din jurul lor. Sunt eroi care lucrează zeci de ani doar pentru a le oferi copiilor lor un viitor mai bun, sub forma unui iPhone nou. Sunt eroi care fac sacrificii de care nu o să citești niciodată în reviste. Sunt eroi ale căror fapte nu inspiră nici filme, nici reportaje, nici măcar o postare pe rețelele de socializare. Nici măcar un hashtag! Sunt eroi personali, eroi de proximitate, eroi care nu-și manifestă public eroismul, consumându-l doar în familie și printre prieteni.

Apoi, există eroi comunitari. Eroi care fac bine într-un perimetru mai extins. EMM-uri, adică eroi mici și mijlocii, care țin societatea în spinare. Eroi locali. Eroi specializați, de nișă. Eroi care și-au găsit chemarea și i-au răspuns ignorând orice ambiție personală și orice egoism, oricât de justificat. Sunt eroi fără superputeri, oameni simpli pe care dorința de mai bine îi animă să mute munți și să zboare, metaforic desigur, peste orice obstacol. Sunt eroi mai puțin evidenți, dar totuși relativ vizibili. Eroi de care auzi doar dacă ai de-a face direct cu ei dacă cineva care a avut de-a face cu ei îți povestește despre ei într-un podcast. Sunt eroi cu acoperire media bunuță, chiar dacă eroicul nu ar trebui să aibă grade de comparație.

În final, există EL. Unicul. Alesul. Deosebitul. Eroul pe care îl vrei, dar și cel de care ai nevoie. Cel care-i include pe toți ceilalți și îi și întrece. Eroul la care nici nu te poți gândi fără majuscule. Grătaragiul Generos. Mânuitorul Focului de Cărbuni. Prăjitorul din Oz. Sfârâitorul Suprem. SALVAMICUL.

Oriunde un mic stă să pice în jar, Salvamicul se aruncă în acțiune și, cu mâinile goale, așează micul într-o poziție sigură, în unghi drept față tijele grătarului, la foc numai bun. Oriunde o bucată de carne riscă să fie cuprinsă de flăcări, fie ea carne de porc, de pasăre, mic, frigăruie sau cârnăcior, acolo apare în ultima clipă Salvamicul, pentru a stropi focul cu puțină bere și pentru a se asigura că flăcările flămânde nu ard carnea. Oriunde un mic riscă să fie mâncat așa gol, fără nimic, Salvamicul intervine în forță cu jeturile lui muștăroase, unul cu hrean și unul simplu, de masă.

Eroul național, salvatorul ieșirilor la iarbă verde, protectorul tuturor cărnurilor tocate și netocate, al feliilor de dovlecei și al ciupercilor umplute cu brânză de burduf, Salvamicul a apărut pentru că era nevoie de el. Uneori e atât de simplu. Ceri și ți se dă. Faci un foc și prăjești o carne. Universul a văzut un vid de grătare și, având oroare de el, a conspirat întru nașterea Salvamicului, forțând o fluctuație cuantică a neantului să-l scuipe în existență și astfel salvând de la pieire milioane – poate chiar miliarde – de mici, cefe, cârnați și pulpe de pui.

Destui eroi se nasc prin chinuri groaznice, suferind mutații din cauza razelor theta, mușcați de căpușe radioactive sau scăpați într-un cazan cu țuică în pruncie și devenind astfel aproape invincibili, dar nu și el. Pardon, EL. Salvamicul a apărut de nicăieri, ca o manifestare concretă a voinței nerostite a milioane de români ale căror grătare își ratau constant destinul, arzând micii, umplându-i cu cenușă sau lăsându-i cruzi pe interior și arși pe dinafară.

Născut din concubinajul sărăciei cu aroganța, undeva în spatele unei perdele de fum care provoacă instantaneu ploaie în gură, Salvamicul e campionul claselor muncitoare, e patriarhul consumatorului nehalit, e MVP-ul meselor în aer liber, fie ele la pădure, lângă un fir de apă sau într-un loc oarecare de pe marginea șoselei. Salvamicul nu iartă nici o bucățică de carne, nu pierde nici un mic, nu irosește nici o firmitură de jăratec și nu-și pierde vremea cu salate. Aia e treabă de femei. Salvamicul e optimizatorul experienței grătărești, e perfecțiunea perpelirii întruchipată, e arhitectul culinar absolut, e alpha și omega, e sarea și piperul și puțin bicarbonat, pentru volum.

Așa cum lui Dumnezeu i se dedică duminica, și tot atunci i se fac cele mai multe rugăminți, Salvamicului i s-a închinat ziua de 1 mai, zi sfântă în care i se aduc nenumărate ofrande pe grătarul credinței și zi în care i se solicită cel mai des intervenția. Căci deși poate părea o sarcină ușoară, grătăritul nu e atât de simplu cum pare și nu puține au fost ocaziile în care, fără aportul Salvamicului, kilograme întregi de carne s-ar fi prăjit prost și s-ar fi aruncat câinilor, înspre eterna mâhnire a celor care le-au cumpărat degeaba, plătind pentru ele cu sudoarea frunții. Sau cu cardul Revolut.

Ca un adevărat erou ce se dedică în totalitate misiunii sale, Salvamicul își păstrează secretă adevărata identitate. Asta, dacă are una. E posibil ca salvarea micilor și ocrotirea focurilor din vetrele de cărămidă refractară să-i înglobeze întregul ethos într-un simbol suculent reprezentând un pumn de carne tocată, prăjită la foc și pusă pe o farfurie de unică folosință lângă o bucată de pâine și un polonic de muștar apos. E posibl ca el să nu fie nimic altceva decât un divin ajutor de bucătar, un potențator al talentelor fiecăruia dintre noi, un memento al faptului că Universul ne ajută mai abitir atunci când ne ajutăm singuri și ne facem singuri focul și ne tocăm singuri carnea.

E posibil ca oricare dintre noi să fie Salvamicul. Cu certitudine, văzându-l în acțiune și urmărindu-i dăruirea cu care se îngrijește ca până și cel mai neînsemnat mititel să se facă bine pe toate părțile, ne transformăm involuntar cu toții – cu mic, cu mare – într-un Salvamic. E posibil ca niciunul dintre noi să nu fie Salvamicul, acesta fiind o entitate ce transcende orice etichetare, orice rețetă și orice termen de valabilitate. Orice e posibil. Atâta timp cât nu plouă. Dacă plouă, nici măcar Salvamicul nu ne mai poate ajuta.

Fascinația focului la omul primitiv

Extras din jurnalul personal al xeno-arheologului Quinn di Anna Jons – consemnări din timpul expediției pe Terra

14.05.19.48

Zi lungă pe șantierul vest-european. Am excavat mostre biologice din stratul wifiolitic, perioada internetică, anii 2000, după calendarul lor. Muncă extrem de obositoare, chiar și cu ajutorul roboților. Dunele de plastic ating pe alocuri înălțimi de 4-5 metri și roboții care sapă prin ele se împetmolesc frecvent în filoanele de pungi și sticle și tot eu trebuie să fac treaba mizerabilă de a-i scoate de acolo.

Mi se pare remarcabil felul în care au reușit oamenii primitivi să inventeze un material atât de versatil și de rezistent precum plasticul, un material care poate înfrunta liniștit secolele, doar ca să producă din el obiecte de unică folosință, de care să fie apoi sufocați.

Notă: folosesc aici atributul primitiv pentru a descrie posibilitățile lor tehnologice; despre cultura lor încă nu știu destule pentru a mă pronunța.

Sper să nu fie totul în zadar. Sper să găsim răspunsuri satisfăcătoare și să înțelegem ce naiba a accelerat în asemenea hal încălzirea globală. Cum a putut o civilizație aparent avansată – nu chiar de tip I pe scara Kardashian, dar totuși avansată – să se autodistrugă atât de stupid?

Posibil să-i creditez cu un exces de înțelepciune. Posibil să nu fi fost nimic mai mult decât maimuțe ce au cucerit cerul și au otrăvit marea. Dovezile descoperite recent de roverul Dubiosity tind să-mi confirme aceste bănuieli. Într-una din excavările de rutină, cele prin care încercăm să calculăm raportul dintre declinul biomasei și emisiile de gaze de seră ale mașinilor cu combustie internă, roverul a dat peste un dispozitiv rudimental de stocare a informației digitale. Până și ăla e mai mult de jumătate plastic! Părea relativ intact, astfel că m-am ambiționat să-i curăț circuitele și să-l pun în funcțiune. Ce-am găsit e mai rău decât mi-aș fi putut imagina. Încerc să înțeleg ce înseamnă toatea astea, dar nu acum.

15.05.19.48

Am visat că mă înecam într-o avalanșă de plastic, ceea ce e mai groaznic decât să te îneci în apă, pentru că procesul e mult mai lent și ai timp suficient ca să-ți analizezi temeinic sfârșitul. M-am trezit transpirată și nu mi-am revenit decât după un crioduș rapid, două pastile de cappuccino și un ou poșat în câmp antigravitațional.

După program, am început să mă joc iar cu dispozitivul acela. Pare să conțină un tip vechi de fișiere video, precum și copii ale unor platforme digitale prin care oamenii primitivi comunicau la distanță. Îmi lipsesc acum codecurile necesare prin care să rulez fișierele video, și nici nu am traduceri pentru toate limbile terrane, dar voi face o comandă la sediu central și sper să-mi fie decontată cheltuiala, chiar dacă e mai mult o curiozitate personală, un hobby. Totuși, e posibil ca informațiile conținute să aibă o relevanță tangențială cu misiunea.

17.05.19.48

Mi s-a aprobat cheltuiala cu codecurile și cartierul general a fost într-atât de generos încât mi-a translatat chiar și documentele de pe dispozitiv în limbajul universal al sistemelor umane: emojish. Pot să încep să investighez fișierele video. La o analiză superficială, pare că aceste materiale video se distribuiau între oamenii antichității digitale prin ceea ce erau cunoscute atunci ca fiind rețele de socializare. În principal, e vorba de filme cu și despre animale, predominant pisici, pe care oamenii le venerau în ciuda lipsei lor de utilitate practică.

Restul video-urilor reprezintă înregistrări ale evenimentelor semnificative din perioada respectivă, majoritatea dezastre. Se poate ușor stabili, în baza unei estimări inițiale a psihologiei lor, o corelație între fascinația lor pentru dezastre, calamități și catastrofe și declinul lor civilizațional. După o analiză mai profundă, e perfect plauzibil să găsesc și o urmă de cauzalitate, nu doar corelație, dar asta într-o altă zi. M-am mâhnit destul privind filmele decăderii terrane, mă duc să mă netflixandchilluiesc puțin înainte de somn.

18.05.19.48

Un detaliu interesant pe care l-am observat la oamenii antichității digitale îl constituie fascinația acestora față de foc. Mai precis, față de incendii. Deși erau specialiști în manipularea focului și a căldurii generate de acesta, dezvoltând tehnologii avansate precum centrala pe paleți, lumânările parfumate și bricheta fără flacară, primitivii continuau să caute însemnătăți speciale în hazardul arderii.

“Floarea roșie a omului”, cum îi spusese la un moment dat Regele Louie în Cartea Junglei, unul din textele sfinte ale antichității digitale, constituia pentru oamenii vremii o sursă nemărginită de ipoteze fanteziste, de spaime nefondate și teorii ale conspirației. Europenii vedeau fețe malefice în reacțiile chimice naturale specifice arderii (o formă de pareidolie, presupun) și își imaginau scenarii sumbre după fiecare banal accident ce implica focul. Una din activitățile preferate ale lor era să nu excludă ipoteza unei mâini criminale (asta dacă traducerea e corectă, căci formularea o găsesc extrem de ciudată).

Nu doar asta, dar oamenii insistau să încarce cu o însemnătate aparte evenimente aleatorii, precum arderea unei biserici. Desigur, asta ar putea fi o consecință directă a teismului lor, și nu a fascinației pentru foc, dar consider că cele două se pot influența reciproc și rezultă din aceeași prediclecție către superstiție și supranatural prin care trec involuntar toate civilizațiile în drumul lor către iluminarea științifică.

Am examinat sute de texte și video-uri în care oameni aparent lucizi vedeau detrămarea unei întregi culturi în banalul colaps al unui acoperiș reconstruibil sau presupuneau că rezultatul unei neatenții explicabile uman era manifestarea voinței unei ființe suprapământene. Tendința asta a lor de a găsi surse supranaturale pentru a explica naturalul mă face să-i văd ca pe niște primitivi, chiar dacă unii avansați tehnologic – să nu uităm că perfectaseră tehnologia levitației magnetice, a accelerării de particule și a flambării shot-urilor de alcool.

23.05.19.48

Încă o zi săpând prin istoria terrană, încă un motiv să-i cataloghez pe oamenii antichității digitale ca fiind primitivi. Roverul Dubiosity a găsit în urmă cu două cicluri lunare un complex imens numit YouTube servers. Am reuști să activez o parte din memorii și ce am văzut acolo mă face să vreau să minimizez contactul cu specia umană, chiar dacă e dispărută de mult.

29.05.19.48

Conform analizelor roverului Dubiosity, care a trecut temeinic prin toate straturile impactate antropic, colapsul uman s-a datorat unui război de uzură între două entități suprastatale: Coca-Cola și Pepsi.

Foto: Geoffroy Van Der Hasselt / Getty Images

Nostalgia

Bog scutura blana de urs cuprins de o nemăsurată scârbă, considerând sub demnitatea lui de vântor de fiare dințoase această umilitoare corvoadă femeiască. După ce-o scutură temeinic, începu s-o izbească de peretele abrupt al stâncii, dorind parcă să ucidă din nou animalul ce-o produsese, dar atent în același timp ca vântul să nu ducă praful ce sărea din ea înapoi în peșteră, de unde Ida îl privea cu o ură pe care nici nu se sinchisea s-o mai ascundă. Din cauza lui era gravidă pentru a șaptea oară, astfel că el trebuia să se ocupe acum de muncile pentru care femela, pur și simplu, nu mai avea vlagă. El o adusese în starea asta, el să sufere.

Bog nu era de acord cu genul acesta de logică, mai ales când izvora din căpșorul creț și plin de păduchi al unei femele, dar nu avea de gând să strice un lucru (nu neapărat bun, dar) suportabil, în condițiile în care femela lui nu-i oferise încă un urmaș de genul masculin care să-i ducă mai departe numele. Șapte fete din șapte încercări. Care erau șansele? Bine, doar două dintre ele supraviețuiseră, celelalte murind la naștere sau mai târziu, din motive pe care Bog nu putea să le ghicească.

Partea nasoală era că trebuia să scuture blănurile în afara peșterii, unde putea fi văzut de oricine. Cum să-i mai conduci pe oameni în luptă împotriva mamutului, cum să-ți mai asculte ei ordinele și indicațiile, cum să mai autoritate deplină asupra lor după ce te-au văzut trebăluind prin peșteră ca o femelă? Fiecare trebușoară pe care o făcea în văzul lumii risca să-i știrbească ireparabil statutul de vânător șef, iar povara psihică a acestei realizări îl obosea mai mult decât munca în sine.

Gânduri tot mai sumbre îi încrețeau fruntea proeminentă în timp ce se grăbea să scoată praful și puricii din blănurile pe care le foloseau el și ai lui pe post de așternuturi, pături, covoare sau haine. Bog se întoarse cătrănit în peșteră cu vraful de blănuri cocoșându-i spinarea și le aruncă într-un colț, urmând să le împacheteze și să le sorteze mai târziu. Stergându-și sudoarea cu dosul palmei, își făcu o notă mentală să-și aducă aminte să curețe pânzele de păianjen de pe bolovanii decorativi pe care Ida insistase să-i arunce aiurea prin grota slab luminată, convinsă fiind că asimetria lor butucănoasă arată elegant în spațiul închis.

Blestemând din priviri pietroii aranjați în jurul vetrei, își lovi degetul mic al piciorului drept de bolvanul în formă de pitic ce stătea de strajă în gura peșterii și urlă scurt și tăios, ca un mistreț înjunghiat, înjurând printre dinți ziua în care a întlnit-o pe Ida, ziua în care i-a propus să se mute împreună, precum și toate zilele în care, cuprins de un foc lăuntric de nestăvilit, a posedat-o pe femela care acum îi făcea viața un chin teribil.

Era mai bine înainte, pe vremea bunicilor, în urmă cu douăzeci sau treizeci de ierni, se gândi el în timp ce își masa degetul mic. Puse mâna pe o mătură improvizată dintr-un mănunchi de nuiele uscate legate la un capăt cu o fâșie de piele prelucrată cu dinții ca să reziste la astfel de chestii și începu să împrăștie mizeria de pe jos dintr-o parte în alta.

Mai demult, când trăiau bunicii, continuă el în mintea lui, nu existau toate complicațiile astea moderne care te fac să uiți de locul tău în natură. Se dormea frumos sub cerul liber, se mânca natural, cred că nici nu apăruse încă prostia asta cu ținutul cărnii deasupra focului. Când te săturai de un loc îți luai în spate toate lucrurile și plecai unde-ți poftea inima, ceea ce nu mai poți să faci acum dacă ai avut trista neinspirație să te muți cu familia într-o peșteră. Chiar și una cu confort redus, în care groapa pentru resturi e în fundul peșterii, nu afară, după colț sau sub un copac, cum se poartă mai nou.

Și apropo de familie, pe atunci, pe când vânătorul era vânător și culegătorul era culegător și nu te încurcai cu duble specializări sau alte mofturi de-astea progresiste, vedeai femela, îi scăpai un ciomag în cap și-o posedai acolo unde cădea, nu mai trebuia s-o târăști ca disperatul până-n peșteră ca s-o călărești cum se cuvine.

A uitat lumea obiceiurile, nu se mai respectă tradiția, asta e problema, își spunea Bog în timp stivuia cojile de lemn în care Ida – și apoi el – strângeau de obicei fructe de pădure, ciuperci, flori sau plante. La ce-mi trebuie mie să strâng bobițele dulci într-o coajă de copac? Nu e mai ușor să bagi în gură tot ce găsești? De ce să le car după mine, atent să nu le vărs, în unealta asta inutilă? De fiță, de aia, să ne vadă vecinii de peșteră că noi mâncăm din străchini ca niște homosapienși aroganți. Mai trebuie să fie și de forme diferite, că Ida refuză să pape ciuperci din coaja pentru frunze sau carne din coaja pentru fructe.

Așa bombănea în sinea lui Bog în timp ce se chinuia să echilibreze pe brațe maldărul de scoarțe murdare ce trebuiau spălate la pârâu. Neanderthal din tată-n fiu, nu uitase niciodată de unde plecase. Lucrurile erau mai simple în văile răcoroase în care copilărise. Erau mai curate, mai clare, oamenii mai neprietenoși. Trăise într-o perioadă în care fiecare își vedea de treaba lui, fără să fie deranjat de triburi vecine venite în vizită pentru a face schimburi. Singurele schimburi care se făceau atunci erau cele de săgeți și suliți în spate. Acum nu mai poți sta liniștit la tine în bârlog că imediat vine câte un bărbos cu zâmbet larg să de la schimb ace din os, cuțite din piatră sau să-ți vorbească cu ochii sticloși despre cum cerul e supărat pe tine pentru că nu ai tăiat o capră în cinstea lui.

Bog clăti scoarțele, le scutură bine și se întoarse spre peșteră, dar nu înainte de a-și mai lovi o dată degetul mic de rădăcina unui copac.

În oglindă

Mâncam din sandwichul rece uitându-mă la un film și, pentru că Dobby dormea la mine în poală, dar și pentru că fusesem prea leneș să iau o farfurie, îi umplusem blănița cu firimituri. În părul lui negru și des, ciufulit și mirosind a loțiune de curățat bebeluși, resturile de pâine descriau o serie de constelații necunoscute.

S-a trezit în momentul în care m-am apucat să-i scutur astrele făinoase din cerul blănii și mi-a părut rău că l-am deranjat. L-am îmbiat cu jucării, l-am scărpinat pe burtă și l-am lăsat să mă muște de degete până când a început să se arate pe deplin împăcat cu felul în care se desfășuraseră lucrurile. Nici viața de câine nu mai e ce-a fost. Nu c-aș avea de ce să mă plâng. Sunt la fel de răsfățat precum Dobby. Dimineața, când unii sunt deja sătui de muncă, eu mă joc cu câinele și mă uit la filme.

Pe covorul alb, firimiturile deveniseră invizibile. Le-am lăsat acolo.

După ce Dobby a adormit sub masa din sufragerie, extenuat de lupta intensă pe care o purtase împotriva franjurilor, m-am dus în baie să mă spăl pe dinți. Prefer să o fac după ce mănânc, nu înainte. Mi se pare firesc, nu intru în detalii.

Nu purtam ochelarii fără de care nu îmi văd nici măcar lungul nasului și nici nu sunt genul de om care să se studieze prea atent în oglindă, dar mi s-a părut că cel din fața mea s-a spălat pe dinți cu o secundă sau două în plus față de mine. Eu-ul din oglindă reacționa aparent întârziat, ca un telefon vechi ce răspunde greu la comenzi. Am pus halucinația pe seama oboselii. Dormisem puțin și prost, Dobby trezindu-mă de mai multe ori cu schelălăielile lui anemice, ba pentru că dorea să-și facă treburile și nu putea ieși din coșulețul în care-l sechestram noaptea, ba pentru că avea chef de joacă, ba pentru că nu știa mai multe.

A doua zi, eu-ul din oglindă a continuat să se spele energic pe dinți zece secunde bune după ce eu m-am oprit. A făcut-o privindu-mă lung în ochi, ca la un concurs în care primul care clipește pierde. A lăsat periuța pe marginea chiuvetei, în dreptul celei așezate de mine acolo cu puțin mai devreme, după care și-a reluat sarcina de a-mi duplica fidel fiecare mișcare.

În ciuda unei panici evident justificabile, am apucat să observ că, înainte de-a se sincroniza complet cu mine, celălalt eu mi-a aruncat o privire acuzatoare, una prin care voia parcă să-mi transmită că e dezamăgit de mine. Motivul, m-am gândit eu atunci, nu putea fi decât unul singur: nu-mi periasem destul dinții. Dar peria electrică e mai eficientă decât cea manuală. Cele două minute proverbiale dedicate periajului pot fi reduse la unul dacă tehnologia îți permite. Ar fi trebuit să știe asta pentru că și eu știam asta. Nu avea motive să fie supărat.

Cu toate acestea, în zilele următoare a continuat să se delimiteze din ce în ce mai mult de rutina mea matinală. Pe dinți se spăla mai îndelung și mai minuțios decât o făcusem eu vreodată. Folosea ață dentară și apă de gură în ciuda faptului că eu nu aveam așa ceva în casă. Se pieptăna diferit; eu nu mă pieptănam deloc. Se dădea cu cremă pe față și pe corp. Se însiropa generos cu apă de toaletă. Bănuiesc că și dușurile le făcea mai des decât mine, folosind produse superioare calitativ, adică mai scumpe. În general, părea mai îngrijit. N-aveam cum să confirm asta, din păcate, oglinda din baie era singura în care îl puteam vedea. În toate celelalte, eu eram eu.

Eram curios cât de mult se poate îndepărta de mine așa că l-am testat. M-am dus în baie cu Dobby. Dobby e un Teacup Yorkshire Terrier, un câine ce pare obținut din împerecherea unei veverițe cu un ghem de scame din buric. Pe cât e de mic, pe atât e de simpatic. Câinele din oglindă era mai mare decât al meu. Nu cu mult și nu într-un fel evident, dar era mai mare. Posibil să fi fost hrănit cu mâncare gătită, nu crănțănele. Dieta variată îi făcuse blana mai lucioasă. Eram gelos. Nu știu dacă pe el sau pe câine, dar eram. Nu m-ar fi mirat nici să-l fi văzut cu un alt câine, unul mai potrivit pretențiilor lui.

După vreo trei luni, eu-ul meu divergent mi se prezenta în oglindă în haine diferite. Erau mai curate decât ale mele, mai noi. Până și șosetele îi păreau călcate. Arăta ca unul din afaceriștii pe care îi vezi prin revistele de business, unul care vrea să pară serios și relaxat în același timp.

Uneori trebuia să depun eforturi intense ca să-mi reamintesc că cel din oglindă eram tot eu. Atât că eram un eu îmbunătățit. Eram cea mai bună variantă a mea. Cel mai bun eu posibil. Îl uram pe eu-ul din oglindă. Îl uram pentru că reprezenta tot ce nu eram și nu reușisem să devin. Omul din oglindă era apogeul sinelui meu. Iar eu, o variantă diluată a lui.

Se întâmpla în unele zile să mă simt vulnerabil, să nu găsesc în mine tăria să mă confrunt cu acel eu fantezist, dar posibil, pe care ajunsesem să-l disprețuiesc, așa că evitam cu totul să intru în baie. Alteori, el era cel care mă ocolea pe mine. Ieșea scârbit din baia lui, deși era evident că nu își terminase ritualurile cosmetice.

Am lăsat oglinda să se umple de praf și stropi de pastă de dinți, stropi care nu regăseau și pe partea lui, doar pe a mea, pentru că el era mai curat, mai harnic, mai atent la toate chestiile astea. Abia îl mai vedeam prin stratul de mizerie, puncte și crăpături negre pe care l-am încurajat să se depună între noi.

Într-un final, a dispărut cu totul. Ușurat, am instalat o altă oglindă.

În aceasta, eu-ul din oglindă se spăla pe dinți mai puțin decât mine. Am început să-l urăsc și pe el.