Câinele-veioză (canis pixar) este una dintre cele mai rare rase de câini de apartament, făcând parte din categoria câinilor-mobilă. Numele este unul înșelător, întrucât câinele-veioză nu luminează decât la modul figurat, când îți doarme pe piept în timp ce te uiți la seriale pe Netflix sau când îți aduce mingiuca albastră și îți propune din ochii ăia negri ca smoala să vă jucați, deși el habar n-are să se joace și doar fuge ca prostul după minge, o prinde și se ascunde sub masă cu ea.

Câinele stă cuminte, cu orele, exact acolo unde-l pui, pentru că abajurul îi restricționează drastic mobilitatea, dar stă făcând mutra asta de oropsit căruia nu-i vine să creadă că l-ai pus sub bisturiu și i-ai dat în gură cu detartrajul exact în săptămâna în care a venit o cățea mică și i-a invadat teritoriul, i-a bălit toate jucăriile și i-a răpit statutul de câine singur la stăpâni.

Cățelușa care a tocmai ce-a ocupat postul de frățioară a câinelui-veioză se numește Luna May Lindt, are două luni și jumătate și nu știe să se joace decât pe modul hard, lovindu-l pe Dobby la operație în mod frecvent – și am început să bănuiesc că și intenționat.

Luna e super isteață, pentru că știe deja să șadă, să sară după mingea lui Dobby (nu doar după mingiuțele lui) și să cerșească mâncare, dar e și super fraieră, pentru că a picat în cap din pat în timp ce se învârtea să-și muște coada. Dobby mai are puțin și se împrietenește total cu ea, deocamdată o tolerează doar câte un minut, două în spațiul lui personal (adică tot apartamentul).

Câinele-veioză este un câine inutilitar, având rol decorativ sau de entertainment, încât îți vine să râzi doar uitându-te la el.