Beasts of the southern wild (2012) – E bestial sudul sălbatic

In a million years, when kids go to school, they gonna know: 
Once there was a Hushpuppy, and she lived with her daddy in The Bathtub.
Dacă n-ar fi fost nominalizat la Oscaruri ca fiind unul dintre cele mai bune filme ale anului 2012, Beasts of the Southern Wild ar fi rămas probabil multă vreme cap de serie la categoria “Cel mai bun film de care n-ai auzit niciodată“. Pentru că e relativ necunoscut, cel puțin de grosul populației, nu vorbim aici de cinefili. Are un nume complicat pentru posibilitățile lingvistice ale romînului de rînd și, pe deasupra, o poveste greu de rezumat. Este, pe alocuri, un fel de The pursuit of happyness, dar fără happy-end, combinat cu elemente din Tideland și, mi-a părut mie, puțin din Pan’s Labyrinth. Și aduce uneori chiar și cu Tree of Life al lui Terrence Malick, asta doar atunci cînd cei doi protagoniști nu se ocupă cu treburi mai banale în cocioabele lor mizere, asemănătoare celor din District 9. Dar orice asemănare cu alte capodopere se oprește aici, ba chiar și cele de mai sus s-ar putea să existe doar în capul meu, filmul fiind de altfel impecabil construit, original și plin de atitudine.
Actrița principală, Quvenzhané Wallis, o Shirley Temple ciocolatie cu o claie sălbatică de păr crețuliu, a reușit să ofere o prestație atît de matură și profundă încît a fost nominalizată la un Oscar pentru cel mai bun rol feminin, fiind cea mai tînără persoană care a concurat ever la această categorie. Și mi-ar plăcea să cîștige doar ca să-i văd pe știriștii romîni cum își rup limbile încercînd să-i pronunțe numele (se citește ceva de genul ku-va-je-ne). Nu de alta dar am observat că nici numele lui Barack Obama nu par să-l pronunțe toți la fel (și ăsta chiar se citește exact așa cum se scrie).

Filmul e o superbitate ambulantă, o demonstrație de virtuozitate bine temperată, o fantezie credibilă, o confruntare cu proprii demoni și cu societatea neînțelegătoare înfățișată spectaculos prin intermediul relației tată-fiică ce se consumă în cadrul unui micro-univers social teribil de disfuncțional. Aflați la periferia normalului, cei doi încearcă fiecare în felul lui să dea un sens deslușibil acestui mister inscrutabil care este viața umană (The whole universe depends on everything fitting together just right. If one piece busts, even the smallest piece… the whole universe will get busted). E bestial din mai multe puncte de vedere, atît al desăvîrșirii artistice (mișto de tot), cît și al primitivismului dur emanat constant pe parcurs, mai mult prin povețele crud-darwiniste ale tatălui decît prin imaginea mistreților preistorici. Modul prin care fetiță își gestionează cataclismul personal denotă un curaj rar înîlnit chiar și la oamenii mari (Everybody loses the thing that made them. It’s even how it’s supposed to be in nature. The brave men stay and watch it happen, they don’t run)
Mi-a plăcut stilul de viață alternativ al celor din film, cel puțin ca idee, oameni cu adevărat liberi ce s-au strecurat printre crăpăturile civilizației și au ajuns într-un fel de purgatoriu plăcut, situat între malul apei și hotarul rațiunii, un Neverland mizer și absurd, nemilos, dar muribund. Aproape că le-am înțeles și teama de convențional, discomfortul provocat de orice schimbare. Pe de altă parte, mă deprimă felul în care se complac într-un trai de gîndac ce se întreține din resturile altora. Dar există o frumusețe aparte în tot acest grosolan inestetic, și totul arată de parcă un Gaudi posedat de fantoma lui Edgar Allan Poe ar fi reconstruit sătucul ștrumfilor exclusiv cu materiale luate de pe planeta lui Wall-E. Adică bine. 
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.