Dacă ar fi să rezum premiile BAFTA de aseară într-un singur cuvînt cred că cel mai bun ar fi Lincolnfuckyourself! Asta pentru că din 10 nominalizări drama istorică a lui Spielberg a luat exact cel mai previzibil premiu dintre toate, cel pentru prestația lui Daniel-Day Lewis și atît, în timp ce Argo-ul lui Ben Affleck a închis ermetic triunghiul film-regie-montaj. Am tot avut timp să mă gîndesc care dintre ele mi-a plăcut mai mult (asta deși e ca și cum ai compara mere cu portocale) și rezultatul e inconsecvent. Argo mi-a plăcut pentru că a încordat frumos arcul narativ și a dozat bine tensiunea unui eveniment deja cunoscut, Lincoln a făcut la fel, dar mai încet și mai subtil.
Lincoln e mai pentru pasionații de istorie și își intră lent în ritm, asta chiar dacă filmul debutează cu niște cadre prin care parcă Spielberg vrea să ne aducă aminte de faptul că el a regizat Saving Private Ryan. Diferența dintre părțile aflate în conflict e abil estompată de mocirla în care se luptă oștile inamice, după care se continuă ușurel înspre conturarea unui personaj uman pe care istoria aproape că l-a transformat în legendă. Coborîrea lui Lincoln de pe soclul istoriei se face fără derapaje, iar modul în care acesta a manipulat și eschivat procedeele democratice tocmai pentru a întări democrația mi s-a părut extrem de veridic și plauzibil. Dar atît despre Lincoln, pe care sper să nu-l ocolească bafta la Oscaruri.
Skyfall a fost numit cel mai bun film britanic, pentru că prea a fost ignorat de Academia americană de film și trebuia să compenseze cumva, măcar pentru a consolida mîndria națională britanică. Amour a fost cel mai bun film într-o limbă străină, din nou, previzibil. Dar surpriza a stat în premiul pentru cel mai bun rol principal feminin luat de Emanuelle Riva, care a surclasat-o pe Jessica Chastain (Zero dark thirty = zero premii luate în acest caz).
Cel mai bun scenariu original nu putea să-i scape lui Quentin Tarantino, Django al său fiind nu tocmai dezlănțuit la celelalte categorii, asta în timp cel premiul pentru scenariu adaptat s-a dus la Silver Linings Playbook pentru că apropierea de ziua îndrăgostiților i-a înduioșat pe cei din juriu să dea un premiu și acestei comedii romantice.
Viața lui Pi s-a mai îndulcit parcă cu două premii, unul pentru cinematografie și altul pentru imagine, dar Richard Parker n-a fost disponibil să ridice premiile. Și oricum principalii săi contracandidați veneau cu rețete deja perimate (Hobitul n-ar trebui să mire deloc vizual după ce am văzut seria LOTR, nici măcar cu al său 3D sau rezoluția 4k).
Și apropo de chestii previzibile, cred că pentru Christoph Waltz a devenit deja o rutină să adune premiile pentru cel mai bun rol secundar, așa că mi-ar plăcea mult de tot să văd dacă poate duce un film în spinare în calitate de erou principal. În schimb mi se pare aiurea să-i dai lui Anne Hathaway premiul doar pentru 10 minute mizerabile și o tunsoare nefericită (și Sigourney Weaver s-a tuns în Alien 3 și n-a primit nimic). Tot previzibil a fost și premiul pentru coloana sonoră luat de Mizerabilii, un musical care a cam exagerat cu cîntatul, părerea mea. La care s-au adăugat cele pentru design și machiaj. În schimb, Anna Karenina a luat premiul pentru costume, știut fiind faptul că pe Keira Knightley n-o poate ajuta nici o cantitate de machiaj, fiind la fel de țeapănă ca și măștile aurite care s-au dat ca premiu aseară.
Și cu asta cred că am atins toate punctele esențiale, mai puțin unul. Cel pe care pînă și gazda evenimentului, Stephen Fry, l-a pomenit în deschidere. Și anume bărbile. Am mai spus eu că unul din ingredientele principale care a făcut ca Argo să fie atît de delectabil a fost măiestria cu care s-au dichisit bărbile și mustățile protagoniștilor, podoabe glorioase ce au întregit aerul retro al peliculei. La fel a fost și Django, dar parcă la un nivel superior, Calvin Candie, Django și Dr. King atîngînd perfecțiuniea în materie de personalizat pilozități faciale. Iar Lincoln nu era Lincoln fără barbă.
Sursa: pozele sunt luate de ici de colo, de pe Google, și de pe dailymail.co.uk
. . .
. .
.
