-Dom’ părinte, ce vreau eu să te întreb pe matale? Știi rugăciunea cu Tatăl Nostru?

-Da, am auzit de ea, răspunse zîmbind părintele Farsenie.

-Partea aia din rugăciune cu “pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” nu ți se pare oleacă greșită?

-În ce sens, fata mea?

-În sensul că nu se strică pîinea dacă Dumnezeu ne-o dă pe toată astăzi? Omul mănîncă multă pîine într-o viață și ar fi nepotrivit să o primești pe toată deodată. Că unde, Doamne iartă-mă, pui atîta amar de pîine, mai ales eu, care n-am decît o cămăruță mică în apartament? N-ar fi mai ușor ca pîinea de toate zilele să ne-o dea pe rînd, în funcție de trebuință? Nu știu, întreb. Poate c-ar fi mai potrivit să se spună ceva de genul “pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă cîte una pe zi”. Poate nici atît, că unii dintre noi încearcă să renunțe la gluten.

Cu răbdarea unui bunic care își vede rar nepoții și le îngăduie orice indiscreție, părintele o lămuri pe femeie cu privire la sensurile figurate pe care le pot dobîndi cuvintele, explicîndu-i pe înțelesul ei, adică folosindu-și predominant mîiinile, felul în care religia se sprijină pe metafore și pilde pentru a-și transmite mesajul de iubire și pace.

Apoi, pentru a da o tușă pozitivă timpului pe care-l pierduse cu femeia, pe care o citi ca fiind bisericoasă doar slab pînă la moderat, cu intensificări duminica și în timpul marilor sărbători, dar naivă cît încape, o convinse că există o rugăciune care împiedică depunerea carbohidraților pe coapse și fund și o sfătui părintește să o învețe și să o repete conștiincios înainte de fiecare masă. Variație a unei rugăciuni cunoscute, aceasta suna în felul următor:

Femeia învăță rugăciunea, nu fără dificultățile caracteristice celor ce și-au întrerupt parcursul academic după opt clase, și plecă fericită spre casă și masă în timp ce părintele o clasă mental drept victimă ușoară, în vederea unor posibile farse viitoare. Numele Farsenie nu fusese ales întîmplător, părintele fiind un împătimit al păcălelilor încă de la naștere, care a fost în sine o surpriză, survenind la doar șase luni după concepție.

Era prima lui săptămînă de lucru adevărat, căci slujba de duminică nu fusese decît încălzirea, și părintele se străduia să fie pe placul enoriașilor. Prima impresie, cea despre care se spune că ar conta, fusese una bună. Dar nu făcea nici cît o ceapă degenerată dacă nu era consolidată cu dovezi de virtuozitate sacerdotală. În acest scop, îi anunțase pe oameni, prin anunțuri plasate strategic la cîteva babe exagerat de credincioase și nemaipomenit de gureșe, că oamenii pot să-l viziteze oricînd la biserică pentru a discuta cu el despre problemele lor sufletești. Spera ca astfel, cu pași mici și prevăzători, să se impună în comunitate ca un paroh serios, stîlp al societății și părinte spiritual.

Mărunte și nesemnificative, ofurile mirenilor au fost ascultate cu maximă încruntare a sprîncenelor de către părinte, ca și cînd singura lui grijă ar fi fost să le astîmpere, fiecăruia în parte, neliniștile. Oamenii i-au călcat mai greu pragul în primele două zile, însă apoi, pe măsură ce s-a răspîndit vestea că părintele e un om de ispravă, prietenos și cu picioarele pe pămînt, au început să stea la rînd să i se destăinuie.

Temîndu-se că informațiile relevante pentru misiunea lui s-ar fi putut pierde în marea de bîrfe, zvonuri și meschinării tipic umane pe care oamenii le considerau demne de împărtășit cu noul paroh, părintele se strădui să rețină tot ceea ce i se spusese, oricît de trivial părea detaliul la o primă cercetare. Află astfel că doamna Gherasim e alergică la șosetele din poliester, că domnul Matei așteaptă cu oroare de momentul în care va trebui pensioneze și că Geta încasează uneori cîte o palmă mai zdravănă de la bărbat-su, dar că găsește mereu puterea să-l ierte, de regulă în timp ce-l înșală cu cel mai bun prieten al său. Dar află și că primarul este un împătimit al vacanțelor pe insule tropicale și că asistentele de la spital te bagă în seamă doar dacă le saluți respectuos în timp ce le întinzi un pachet de cafea sau o cutie de ciocolată (deși s-ar simți de-a dreptul insultate să le oferi contravaloarea în lei a acestor atenții).

Farsenie colecta meticulos aceste informații pentru că, în realitate, misiunea sa era una cît se poate de lumească, sensibilă și discretă, fără să aibă nimic de-a face cu tulburările interioare ale oamenilor din micul oraș de munte. Fusese trimis, la ordinul și cu binecuvîntarea Patriarhului, pentru a submina influența acumulată în ultimii ani de parohul celeilalte biserici din oraș, părintele Paródie.

Părintele Paródie devenise o senzație națională după ce fusese filmat la o conferință vorbind detașat despre problemele adolescenților și făcînd-o într-un stil original, de stand-up comedy religios. Acum dădea sincroane la televiziuni de fiecare dată cînd subiectul zilei suporta o intepretare religioasă, era invitat la emisiuni de umor și avea mai mulți followeri pe Facebook decît majoritatea personajelor din tabloide. Discursurile sale se viralizau mai ușor decît gripa, iar glumele lui erau preluate de jumătate din internetul românesc și distrubuite către cealaltă jumătate. Faima sa depășea exponențial postul de paroh al unui orășel cu două cartiere și asta deranja nespus structurile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române.

Părintele Farsenie primise directivă divină să-l anihileze pe Paródie prin orice mijloace posibile, chiar și forțînd limitele legalității. Riguros ca orice om într-o misiune sfîntă, Farsenie își petrecu prima săptămînă cercetînd terenul și plănuind cu atenție următoarele mișcări, toate acestea în timp ce juca rolul de duhovnic, consilier, psiholog, prieten sau contabil pentru diverșii sărmani care veniseră la el cu gîndul de a-și alina necazurile spovedindu-se.

Reuși să suporte supliciul interacțiunii cu oamenii printr-o distracție pe cît de simplă, pe atît de eficientă. În noaptea de duminică spre luni, transformă aleea din curtea bisericii într-un patinoar improvizat cu ajutorul unor găleți de apă bine plasate. Apoi așteptă calm ca frigul și ninsorile să-i acopere capcana.

Camera de supraveghere, pitită sub streașină într-un cuib părăsit și avînd o panoramă amplă a întregii curți, înregistra trîntele și poticnelile vizitatorilor și le stoca pe-un hard extern ascuns abil într-un colț întunecat al altarului. La sfîrșitul fiecărei zile, părintele Farsenie petrecea ore întregi editînd căzăturile cascadorilor involuntari în montaje antrenante, pe care apoi le viziona de zeci de ori cu egală și sinceră plăcere. Prima zi generase cele mai spectaculoase picaje, acestea scăzînd în număr și intensitate pe măsură ce ghețușului i se duse vestea prin oraș.

Vineri, lunecușul era deja topit pe de-a-ntregul, căci vremea se îmbunase, iar părintele se văzu nevoit să demareze operațiunea împotriva părintelui Paródie, care nu suporta prea multe amînări. Planul nu era complet conturat, dar primul pas era clar. Cumva, trebuia să participe la una din slujbele de duminică ale celuilalt. Preferabil sub acoperire.