Avem motive să fim mândri – întrebare

    Cam o dată la patru vine câte un eveniment care-i scoate din anonimat pe acei sportivi români care n-au avut inspiraţia să se apuce de fotbal şi să câştige găşti nemeritate de bani iar în schimb trebuie să se chinuie în condiţii austere şi să muncească pe brânci şi coate pentru o glorie cel mult efemeră. Da, e vorba de olimpiadă. Ocazie cu care spiritul naţional e scos de la naftalină şi scuturat de praf şi scame şi domeniul construcţiilor se înviorează puţin pentru că tot omu’ începe să-şi dea cu cărămida în piept, mândru că e român (chestie total arbitrară, adică întâmplătoare, pentru că aşa se întâmplă). Nu zic, ţin şi eu cu ai noştri, dar nu mai mult decât o fac în restul timpului, deci nu umplu Wall-ul cu poze şi link-uri lăudăroase la adresa unor persoane a căror existenţă n-o conştientizam în urmă cu câteva zile, adică nu-s ipocrit în felul acesta, sunt chiar consecvent în mica mea nepăsare.

    
    E bine că avem deja cam două mâini de medalii, se putea mai bine şi se putea şi mai rău, iar faptul că nişte unii s-au temut de noi (noi adică gimnastele noastre) într-atât încât să se dea cu fundul de pământ şi să conteste rezultatul înspre beneficiul lor e chiar îmbucurător şi confirmă o anumită percepţie asupra valorii competiţionale a fetelor noastre. Din păcate, victoriile morale nu vin cu câştiguri financiare.
    Şi apropo de mândrie, o văd zilele trecute la teveu pe Roxana Cocoş, medaliată cu argint la haltere. Îşi făcea coafura într-un salon oarecare din satul olimpic (probabil) şi strâmba din nas în direcţia calităţii serviciilor oferite de engleji (probabil ceva ucenici amărîţi adunaţi de pe stradă cu ocazia olimpiadei, că doar nu-i imaginea ţării lor la mijloc şi nu şi-au scos la înaintare tot ce aveau mai bun). În fine. La un moment dat, profitând de neatenţia coafezei, românca noastră,  îşi trage un strat suplimentar de fixativ, pentru că era dinăla bun, moment în care inima mi-a crescut cu vreo trei măsuri şi m-a podidit un sentiment puternic de mândrie adevărată văzând că noi, românii, suntem inconfundabili oriunde am merge. Unici în cel mai stict sens al cuvântului. Irepetabili dar şi irecuperabili. 
    Dar orice ar face sportivii români, oricât ar lucra şi oricât s-ar strofoca să ne promoveze în lume ca pe-o ţară normală, nu pot ei construi în patru ani cât poate un politician să strice în patru minte de vorbit. Şi mă refer aici la discursul în engleză(?) al lui Crin Antonescu, spicuit răspicat cu accent de Borat, elocvent ca un cimpanzeu care tocmai a învăţat limbajul semnelor.

    Eu am reuşit să privesc filmuleţul doar câteva secunde, până la partea în care preşedintele nostru îl prezintă pe ministrul finanţelor “…ză fadăr and madăr of the …(gesticulează aiurea, mormăie ceva şi râde înfundat expirând puternic mult aer după care trece mai departe, la fel de speriat şi confuz)”. Vedeţi şi voi mai jos mândreţea noastră de conducător:

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.