Mickey Rourke arată ca un ciorap de damă umplut cu felii de parizer. Pare făcut din resturi de alți oameni, ca monstrul lui Victor Frankenstein. Pare plin de zgîrci și gelatină, ca o tobă umană pe care cineva insistă să o machieze și să o distribuie în filme. Nu m-ar mira să se descopere în curînd că Mickey Rourke nu e altceva decît o carcasă umană folosită de un gîndac extraterestru pentru o farsă elaborată. Grimasele îi par controlate prin joystick de un copil cu două mîini stîngi, e atît de țeapăn de am impresia că face gargară cu tranchilizante de elefanți în fiecare dimineață și își mormăie cuvintele de parcă a luat lecții de dicție de la un zombie. Cu toate acestea, unele roluri îi vin mănușă.

Nu exista cineva mai potrivit decît Mickey Rourke pentru rolul principal din The Wrestler, pentru că aspectul lui de mănușă de piele plină de baterii era exact ce trebuia în drama lui Aronofsky. Sînii Marisei Tomei au fost un bonus mai mult decît bine-venit, apropo de chestiile care fac filmul să fie genial.

Aproape la fel de potrivit e Mickey Rourke și în Ashby, unde interpretează din nou un personaj “expirat”, unul care îl ajută pe liceanul din vecini să-și depășească criza de identitate tipic adolescentină. Asta o face în timp ce-și confruntă propriii demoni; unii care insistă să-l convingă că nu e tocmai ok să fii asasin plătit și să omori oameni doar pentru că așa ți-au ordonat șefii.

Filmul poate fi descris la modul simplist ca fiind fie o variantă mai matură și mai autoironică a lui St. Vincent, în care bătrînul mizantrop e Bill Fucking Murray, fie o copie superficială a lui Gran Torino, în care bătrînul mizantrop e Clint Fucking Eastwood. E inconsecvent, pentru că oscilează între melodrama unui criminal mistuit de regrete și aventura lejeră a unui băiețaș care ba e fricos de nu se știe comporta, ba are discursuri satirice demne de un comediant bătrîn. Frica de a nu lăsa impresia de unidimensionalitate îl determină pe regizor să-i confere scenariului dimensiuni multiple, uneori conflictuale. Astfel că rezultatul e o aglomerație dezlînată de clișee și inconsistențe la care te poți uita cu plăcere doar ignorînd unele carențe logice mai mult decît aparente (cum ar fi, de exemplu, faptul că prima execuție a lui Ashby nu are nici un fel de consecințe care să-i complice arcul narativ).

—–