Aprozarul a fost un tip de operator economic de stat în care se comercializau cu amănuntul fructe, zarzavaturi și leguminoase. Practic, era tarabă cu acoperiș în care o persoană căreia era evident că nu-i plăceau oamenii vindea legume și fructe.
Numele “aprozar” vine de la aproape zarzavaturi, pentru că nu găseai niciodată ceva bun în ele. Tot ce era bun se punea deoparte pentru tovarăși. Singura cerință pentru a te putea angaja într-un aprozar era să răspunzi cu “900” la întrebarea “Câte grame sunt într-un kilogram?”.
Aprozăritul are foarte multe în comun cu făcutul de playback – tot ce faci e să furi la cântare. Fiind în gestiunea statului, oricâte cireșe și mere ar vinde, aprozarul nu poate fi o afacere . . . fructuoasă. Statul e ca un rege Midas, dar invers: orice atinge se transformă în căcat.
Dacă s-ar vinde legume așa cum se fac acum autostrăzi, ar trebui să ne adunăm o gașcă de oameni resursele pentru a avea de-o salată. Iar moldoveanul care a reușit să-și planteze singur un metru de răsad ar deveni viral.
Dacă s-ar da bani pe idei proaste, Dragnea n-ar mai trebui să fure de la copii săraci.