Playboy-ul e plin de contraste. Să mă explic.
Primul contrast apare chiar pe coperta dintâi, deasupra numelui, sub formă de slogan: “cea mai citită revistă pentru bărbați din România”. Chiar dacă toată suflarea masculină susține sus și tare (sic!) că achiziționează Playboy-ul de dragul articolelor, eu nu-s total convins. .
Print-ul pică bine deseori, pentru situațiile în care cablul monitorului chiar nu ajunge până în baie și tu nu-ți permiți luxul unui laptop. Dar nu într-atât încât să justifice exagerata afirmație. Cel puțin așa cred eu. Oricum, pentru baie e bună fițuica hughhefneriană. Pentru că ce altceva să faci pe wc decât să citești lejereanu’ niște articolașe pe varii teme?
Și cu asta ajungem la doleanța #2: un alt contrast fiind evidențiat de subiectele articolelor. Revista are o puternică mireasmă eterogenă, nu-mi dau seama dacă intenționat urmărită sau nu. Am citit două interviuri serioase (Tudor Chirilă, Steve Buscemi) și o poveste interesantă despre un Steve Jobs tânăr acasă la fiul lui John Lennon și când îmi era lumea mai dragă și jurnalismul mai aproape de suflet, atunci hop! și un material cu sfaturi de supraviețuire în caz de apocalipsă pe bază de zombi. Toate asezonate cu răspunsuri retarde la întrebări tâmpe, vag sexuale, cu drag din partea redacției, și niște bancuri atât de proaste că probabil și Vanghelie s-ar fi simțit superior citindu-le.
Dar ce m-a buimăcit cel mai mult a fost fișa playmate-ului, aflată pe spatele unei din cele trei pagini pe care se întinde o grecoaică voluptoasă crescută în Scoția. Asta sigur n-are probleme cu datoriile suverane, dar probabil nici nu-i pe atât de darnică pe cât ar lăsa pozele să se înțeleagă. Unele dintre care nu prea lasă mult spațiu de manevră imaginației. Și așa, cu imaginația neantrenată, nu mi-am putut da seama ce caută pe fișa respectivă niște poze cu ea la vârsta de 4 sau 8 ani. Poate-s eu de modă veche, dar nu-mi cade bine alăturarea nudității senzuale cu inocența specifică fragedelor pruncii.
Am fost, din fericire, salvat de umorul involuntar ce s-a strecurat în declarația afroditei occidentale. Căreia îi plac următoarele: “Bărbații siguri pe ei, chiar puțin aroganți.”
Continuarea e chiar mai impresionantă: “Luxul nu-mi spune nimic. Dacă un bărbat îmi face o mulțime de cadouri, nu simt nimic pentru el. Trebuie să mă facă să râd. Umorul e cel mai important.”
Da. Umorul e cel mai important. O glumă bună poate ține de foame, fiță și frig, iar o anecdotă cu tâlc amuzant e ca o aventură într-un tărâm străin. Lacrima născută dintr-un râs hohotit are strălucirea mai consistentă decât orice diamant. Jacuzzi-ul nu gâdilă epiderma așa cum gâdilă o epigramă intelectul. Pantomimă în loc de pantofi. Se accesorizează totul cu analogii nostime, făcute în baza unui set comun de cunoștințe și valori. Știu că asta vor toate fetele, dar nu toate au curajul să o spună cu voce tare și de aceea unele din ele, săracele, suferă în relații anoste cu milionari scorțoși, pe yacht-uri deprimante și prin țări exotice. Și-și acoperă golul din sufletul lipsit de râset cu bijuterii, haine și cizmulițe cu toc de 12cm.
Problema este că toți glumeții și comedianții sunt deja suprasolicitați de fotomodele și actrițe porno, pe lângă faptul că-s ocupați până peste capacul de la pix cu întreținerea blogurilor personale.
Fetelor, îmi pare sincer rău…
