Titlul e puțin înșelător, pot fi mai mult de 7 surse de inspirație, dar, la fel ca în cazul filmului, trebuia menținută o minimă asemănare față de povestea originală.

Snow White and the Hunstman e o reinterpretare cu accente întunecate a basmului făcut celebru mai întîi de frații Grimm și apoi de Disney, e o epopee emo care din punctul de vedere al straniului aleator bate la fund ultimele două-trei demersuri cinematografice ale lui Tim Burton. Cel puțin la capitolul efecte speciale filmul stă bine, incursiunea personajelor în Sanctuar poate sta umăr la umăr cu alte minuni fantastico-cinegetice precum vizita Frăției Inelului în Lothlorien sau descoperirea pădurilor Pandorei de către avatarul lui Jake Sully și maimuța aia albastră de care s-a înamorat.

Mai mult, imaginea ciupercuțelor cu ochi și a zînelor asexuate călare pe țestoase înmugurite a fost de un psihedelic pur cum numai în Alice în Țara Minunilor (desenul, nu filmul!) mai găsești. De fapt, multe din temele acestui basm gotic se regăsesc în alte filme, cel puțin eu n-am putut să nu-l compar cu aventurile lui Atreyu din The Neverending Story (1984). Am să mă explic în cîteva imagini, pentru că e mult mai simplu:

Recunosc că n-am mai văzut povestea fără sfîrșit de vreo cîțiva ani buni, dar faptul că am ținut minte atîtea detalii din ea nu poate decît să vină ca o laudă pentru film, ceea ce n-aș putea spune de remixul albăcazăpadist, care în afară de virtuozitatea imagistică nu are nimic memorabil. Poate doar faptul că cineva și-a putut imagina că Kristen Stewart e cea mai frumoasă din țară într-o țară în care exista și Charlize Theron. S-avem pardon.

Mai insistăm doar puțin asupra împrumuturilor de care se folosește filmul, pomenind de moartea înduioșătoare a unui erou secundar, clișeu nelipsit din orice film care se vrea cît de cît serios, dar inutil în acest caz pentru că basmele se vor cu final fericit. Măcar J.K. Rowling a avut cojonesul necesar să ucidă cupluri întregi, ba chiar un frate geamăn foarte carismatic, și nu doar pe unul din cei 8(opt!) pitici pe care albăcazăpada și vînătorul (cel din scufița roșie?) îi întîlnesc pe drum. Ca să nu mai zic nimic de George R.R. Martin, care își omoară personajele principale de parcă l-ar fi înjurat de mamă. Și parcă tot de la el e luată și ideea pătrunderii în castel prin canalul de scurgere, folosită de Daenerys Targaryen prin cartea a treia Game of Thrones și probabil de HBO în sezoanele viitoare. Mai pui o fugă cu armata călare pe plajă, la fel ca-n Robin Hood-ul cel nou cu Russel Crowe, o bătaie finală foarte penibilă între bine și rău și nu-ți rămîne decît să te scarpini pe creștet, întrebîndu-te cum dracu un film ce a costat 170 de milioane de dolari nu face decît să-ți amintească de cît de bune au fost alte filme pe care le-ai văzut. De exemplu cel din care am luat poza de mai jos: