Pentru persoanele excesiv de vanitoase, herpesul bucal e omologul dermatologic al arestului la domiciliu. Bubițele care-ți parazitează conturul buzelor te sechestrează în casă, departe de ochii pătrunzători ai lumii, într-o izolare autoimpusă bazată pe considerente estetice. Poți aștepta ca herpesul să treacă de la sine, minimizând contactul cu exteriorul, sau poți înfrunta privirile condescendente ale oamenilor de sub straturi deloc discrete de machiaj sau din spatele unor grimase forțate, acoperind buza afectată cu cealaltă, sănătoasă, și vorbind cu mâna la gură, cum fac știrbii.

Îmi priveam în oglindă crestele gălbioare de pe buza de jos și mă întrebam dacă este posibil să-mi fi provocat singur herpesul, printr-un resort psihosomatic, în momentul în care am realizat că piscina cu apă termală în care am trândăvit două zile nu e altceva decât o ciorbă de funduri străine. N-ar fi fost cu nimic mai liniștitor să cunosc personal respectivele funduri. Funduri străine sau funduri cunoscute, ciorba e aceeași.

În timp ce Dobby stătea murdar și singur în cămăruța lui de la hotelul de câini, eu simțeam pe pielea mea și pe mușchii mei astenici cum e să fii frământat precum aluatul. După ce am clocotit în jacuzzi ca o perișoară mioapă, am intrat la spa pentru un masaj jamaican. Vacanța asta mi-a oferit destule ocazii să mă simt ca un fel de mâncare. Aș numi sentimentul “empatie gastronomică”. Mi se activează relativ des. Am momente în care mă simt ca un colț de pâine caldă, dorit de toată lumea, dar am și momente în care am impresia că sunt o felie de cozonac în săptămâna de după Crăciun și că lumea se uită la mine cu silă și dezgust.

Masajul jamaican cu bețe de bambus te pune în ipostaza inedită de a fi frecat cu diverse făcălețe exotice, de parcă ai fi un aluat de prăjitură. Mă așteptam în orice moment să fiu rugat să mă așez într-o tigaie și să fiu introdus într-un cuptor imens, ca apoi să fiu servit alături de o cupă de înghețată de vanilie.

Domnul care mi-a masat inclusiv fesele a făcut o treabă atât de bună, încât mi-a părut rău că n-am avut bani la mine ca să-i las un bacșiș. Mai bine așa, poate că și-ar fi făcut o impresie greșită despre mine dacă m-aș fi arătat exagerat de încântat de felul în care m-a atins.

M-am gândit la Dobby în timpul masajului. Mi-am dat seama că el are parte de un astfel de răsfăț în fiecare zi, excluzând partea cu uleiuri exotice și cd-ul cu Enya. Îl mângâiem, masăm, frecăm și ciufulim cât e ziua de lungă, ba chiar și noaptea, când ne întoarcem de pe o parte pe alta și vedem cât de adorabil doarme între noi.

Am devenit, brusc, gelos, gândindu-mă că Dobby are parte de masaje de relaxare în fiecare zi, iar eu trebuie să stau cu buza umflată – la propriu, cel puțin câteva zile! – și să aștept pe puțin o jumătate de an până când o să-mi îmi permit iar să mă scald într-o ciorbă de funduri și să plătesc un domn să mă atingă. Nu credeam că o să ajung vreodată să-mi doresc o viață de câine.