Upside Down (2012) – O cacofonie vizuală cu pretenții artistice

Pentru că nu mă uit la televizor la emisiuni cancanoide și dezbateri politice, pot spune cu mîna pe portofel că de mult nu mi-a fost insultată inteligența în asemenea hal. Nici măcar Total Recall n-a reușit performanța de a mă scoate din sărite încă din primele minute așa cum a făcut-o Upside Down cu carențele sale logice. Poate că intenționat și-a dorit să circumnavigheze meandrele concretului logic, poate a fost doar un efect secundar al lipsei de talent, poate că de fapt este doar o exagerare metaforică a unei povești despre căutarea echilibrului, a armonizării lumilor diametral opuse, în care bărbații sunt de pe Marte și femeile de pe Venus, la propriu.
Dar să vă explic mai pe îndelete și mai pe larg despre ce este vorba, întrucît ar fi prea simplist să spun că e un film inspirat doar din scena sărutului suspendat din Spiderman și cîteva cadre din Inception. Așadar:
Undeva în univers două planete gemene s-au născut din praful Big Bangului ignorînd arogant legile fizicii. Pentru că cele două împărtășesc un fel de traiectorie comună în jurul soarelui și sunt atît de aproape una de cealaltă încît aproape se ating. Și au și o lună care habar n-am cum își negociază parcursul printre cele două cîmpuri gravitaționale. But wait, intriga abia a început să se îngroașe (figură de stil, toată povestea e subțire și diluată ca sucul de la dozator). Așa cum Asimov are cele 3 legi ale roboticii, filmul acesta are 3 legi ale dublu-gravitaționalismului (tocmai am inventat cuvîntul). Deși le zice legi, sunt more like guidelines, ca și codul piraților, adică se aplică numai cîteodată.
Unu– orice obiect se supune gravitației planetei aparținătoare. Deci ai pahare de pe planeta săracilor pe care le ții întoarse pentru a bea suc de pe planeta bogaților. Arată cool. Dar asta înseamnă că odată ajuns în stomac lichidul de pe cealaltă planetă lucrează antigravitațional și ar trebui să se întoarcă în gît mai repede ca ipecac-ul, chestie pe care o cam ignoră scenariștii.
Plus că e cea mai aspră gafă a scriitorilor de SF să presupui că o planetă întreagă este guvernată de aceleași caracteristici. Este apogeul generalizării prostești să crezi că o întreagă planetă se scaldă într-o mocirlă dickensiană irecuperabilă, în timp ce cealaltă se lăfăie în lux. Literlamente, jos plouă într-una cu ceva mîzgă neagră, deși nu există destulă atmosferă de unde să se condenseze atîta umiditate, lumile fiind destul de apropiate, cum am mai zis. Genul acesta de dihotomii conflictuale este de mult perimat. Măcar în Hunger Games au avut decența să pună capitolul și districtele pe același continent (apropo, cărțile sunt superbe, le recomand).
Doiinverse matter. Obiectele de pe o lume acționează ca dispozitive antigravitaționale pe cealaltă, în funcție de greutate. Atunci cînd sunt amestecate la nivel molecular (chestie la care doar băiatul nostru se gîndește din greșeală, inspirat de niște papanași plutitori și de polenul unor albine ce clar nu cunosc conceptul de frontieră) stau incerte în imponderabilitate. Fuck me, right?
Trei– în contact unele cu altele, materialele planetelor diferite reacționează incendiar, because fuck you that’s why.Chestie pe care o suspendă puțin scenariștii atunci cînd Adam (eroul) ascunde niște bare de materie inversă în tavan, asta aproape imediat după ce fusese avertizat că trebuie ținute la rece fiindcă se încălzesc repede. Și dacă tot se căptușește sărmanul nostru Adam cu materie inversă și se duce la cei de sus pentru a o vizita pe amica lui din copilărie (Eden), asta nu înseamnă că sîngele ar trebui să-i vină tot în cap și să leșine după nu foarte mult timp? Așa cum a pățit cu urina. Și părul n-ar trebui să-i stea în sus? Și de ce nu Eva, dacă tot nu ne obosim deloc să mascăm mai subtil romeoșijulietismul(și ăsta tot acum l-am inventat) acesta pueril?
Și abia m-am încălzit, vă vine să credeți? Nu mai spun că chiar speram ca planeta Melancholia să o fi spulberat pe Kirsten Dunst în neant și să nu mai fiu nevoit s-o văd vreodată. N-am avut noroc. Nu mai zic nici că ușoara găselniță antigravitațională a bolovanilor de pe Pandora, acolo unde locuiau șopîrlele zburătoare ale Avatarilor, peste care am trecut ușor cu vederea în filmul lui Cameron, este atît de exagerată și supărător de neverosimilă aici încît nici nu m-am putut concentra la altceva decît la modul în care s-ar fi răsucit Newton în mormînt la vederea unei asemenea minunății. Și nu mai zic nici că clădirea turn ce unește cele două lumi (Transworld) ar fi fost imposibilă dacă cele 2 planete s-ar fi rotit oricît de ușor în jurul propriei axe, așa cum fac majoritatea corpurilor cerești.
Și din din ce quasaru meu de unghi bătea soarele de exact în locul unde cele două planete erau mai apropiate lumina părea să cadă de sus pe bogătani și să-i ocolească complet pe sărăntoci? De fapt la ăia nu era niciodată soare. Și doar în vîrf de munte (unde aparent numai copiii și adolescenții de gîndesc să urce) mai vezi unele peisagii feerice formate din lumini diafane și vîrtecușuri de nori supra-realiste.
Concluzie? Filmul este o cacofonie vizuală cu pretenții artistice, o constantă contradicție amețitoare și nonsensicală în care și cele mai nobile intenții de a reda dificultatea împăcării unor medii opuse este subminată de superficialitatea cu care s-a abordat aspectul rațional. Deci parcă o să văd că va prinde de minune la public ca un Doamna și vagabondulinterplanetar la care pipițele o să suspine afectate la scenele vag amoroase și cocalarii o să dea ochii pe spate (sic!), impresionați pînă-n măduva sufletului lor de faptul că au văzut un film care-i filmat jumate cu capu-n jos. 

. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.