Un moment de românitate

În spatele blocului, unde locurile de parcare sînt numărate și aparțin exclusiv proprietarilor, o mașină roșie, aparținînd probabil cuiva care lucrează în banca de la parter, ocupa două locuri, lăfăindu-se comod în mijlocul lor. Sun la numărul lăsat pe bord, mîhnit că trebuie să-i deranjez pe oameni de la lucru. Îmi răspunde o voce de cucoană.

– Bună, îi zic, vă rog să veniți să mutați mașina ca să pot și eu parca.

Mai încet, vorbind cu o colegă:

– Andreea, ai pus tu mașina pe locul cuiva?

– Nu.

Răspunde cucoana, sictirită:

– Îmi pare rău, nu v-am ocupat eu locul de parcare.

– Știu, răspund, dar mașina e parcată pe două locuri. Vă rog s-o mutați ca să pot să încap și eu cu a mea.

Din nou, vorbește cu colega:

– Andreea, ai parcat tu mașina pe două locuri?

– Nu.

Cucoana sictirită revine:

– Îmi pare rău, n-am parcat greșit, deci nu am de ce să mut mașina.

Rămîn mut cîteva secunde, pentru că vorbise cu atîta încredere încît aveam senzația că greșisem eu cu ceva. Insist să vină să o mute, dar insist greu, că nu găsesc cuvinte care să-mi exprime incredulitatea. Într-un final, iese o doamnă. Vede că mașina e parcată aiurea, dar se regrupează rapid:

– Nu știu de ce ați sunat, mașina mea ar încăpea acolo.

– Mașina mea nu, zic eu, mirat că trebuie să subliniez evidentul, și anume că avem mașini diferite.

– Oricum, asta nu-i a mea, e a șefei.

Aha, deci ea e Andreea! N-am mai zis nimic, deja mă simțeam prost, ca și cum ar fi fost vina mea că n-am loc de mașina șefei ei, ca și cum eu aș fi fost cel nerezonabil, cel absurd, cel cu probleme de integrare.

nu era mașina asta, era alta. asta e o poză de pe internet
—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *