Un cappuccino și o murătură

O vreme am stat nedumerit în ușă, pentru că mi se aburiseră ochelarii și fără ei văd la fel de rău ca și cu ei aburiți. Intrasem de la minus multe grade direct în fumul înecăcios, dar cald, al unei cafenele în care nu mai călcasem pînă atunci, deci era firesc să pierd un tempo sau două cu acomodarea la mediu. Nu părea să fie genul de local cu autoservire, așa că m-am instalat de unul singur la o masă de patru persoane și am așteptat să vină cineva să-mi ia comanda. Cui nu-i place să fie servit?

Cînd tipa a strigat din spatele barului “Ce doriți?” am presupus, fără să reproduc scena lui DeNiro din Taxi Driver (Are you talking to me?), că vorbea cu mine. În local nu mai erau decît două doamne trecute de prima prospețime. Ele erau singurele responsabile pentru tot fumul de acolo. Una din ele insista să achite ea nota de plată pe motiv că primise deja pensia, spre deosebire de cealaltă care, am dedus eu ca un campion, nu primise încă pensia. “Un cappuccino” zic eu, încercînd să mă fac auzit peste bîrîiala din boxe în așa fel încît să nu las impresia că arunc zgomotos cu ordine. Purced apoi la a citi ziarul, lăsîndu-mă leneș pe spătarul scaunului și despachetînd săptămînalul ca pe un cadou pe a cărui hîrtie colorată vreau s-o păstrez și s-o folosesc cu altă ocazie.

Privirea tipei, cînd a venit într-un final cu comanda, lăsa de înțeles că tocmai îi lovisem cîinele cu mașina. Eram pe cale să-mi cer scuze și să mă ofer să-i plătesc veterinarul cînd mi-am adus aminte că n-am mașină și că venisem pe jos. Se uita la mine în felul acela special în care te uiți la un lapte pe care vrei să-l smîntînești cu puterea minții. Dacă Iisus putea transforma apa în vin, ea putea să o preschimbe în oțet doar uitîndu-se chiorîș la ea. Sictirul ei tacit părea să includă atît dezgust, unul oarecum mirat, identic celui pe care-l simți cînd găsești un vierme în croissant, cît și oftică, aia pe care o generezi cînd colegul de bancă refuză să-ți șoptească în timpul examenului.

Ce scroafă! În loc să se bucure că are clienți, ea se comportă ca și cum i-aș fi întrerupt coitusul, mă gîndeam eu în timp ce învîrteam zahărul brun prin cappuccino. Bun, fierbinte, spumos, era exact cum trebuie să fie un cappucino. Cred, habar n-am, nu-s cafegiu. Dar mi-a picat bine, m-a încălzit și m-a făcut să privesc cu un ochi mai indulgent comportamentul chelneriței. Sigur avea necazurile ei, care nu-i dădeau pace și care o împiedicau să zîmbească și să fie ospitalieră.

Și tu, și eu, avem probleme de familie, zice cîntecul. O fi avînd și ea. N-aveam de unde să știu ce demoni îi perturbau existența. Așa că am decis să fiu înțelegător și să încerc să nu contribui și eu la necazurile ei. N-am vrut să-i înrăutățesc starea, că era deja destul de încruntată. Așadar, ca să nu-i sporesc mîhnirea, încurcîndu-i socotelile și complicîndu-i inutil viața, nu i-am lăsat nici un bacșiș. N-am vrut s-o supun la supliciul de a face calcule suplimentare, ea fiind în mod evident preocupată de altele, mai grave. Sper că se simte mai bine acum.

cafea în spuma căreia cineva a desenat o păsărică supărăcioasă (angry bird)

—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *