The Vow (2012)

Genul acesta de filme se adresează tipilor mult mai sensibili decât mine, oameni ce visează cu ochii deschiși la iubire veșnică și vorbesc sincer despre sentimente. Totuși, l-am văzut și eu, nu mă întrebați de ce.

Un tip mai sensibil decât mine, nu eu, ar fi spus că Chaning Tatum chiar are ceva talent actoricesc și nu e doar un stripper ajuns celebru mulțumită unor roluri dansante în filme-videoclip.
 Un tip mai sensibil decât mine nu s-ar fi uitat la The Vow doar pentru că spera ca într-o scenă mai pasională să-i vadă lui Rachel McAdams măcar sugestia unui sân lateral sau forma sfârcului prin materialul subțire al bluziței. Un tip mai sensibil ca mine poate chiar ar fi plătit pentru vizionarea dramei romantice și nu i-ar fi părut rău de costul biletului.

Un tip mai sensibil ca mine s-ar fi îndioșat pe loc încă de la început, iar montajul îndrăgostelii celor doi l-ar fi făcut să-și recapete măcar parțial încrederea în bunătatea inerentă naturii umane. Aceluiași tip sensibil i-ar fi stat inima în loc chiar mai mult decât lui Cristian Gog în finala Românii au Talent (10sec.) odată cu proiectarea extrem de stilizată a protagonistei prin parbrizul mașinii. Tipului ăsta sensibil i s-ar fi pus în mod iremediabil un nod în gât văzând că tânăra duduie (n.r. duduie = varianta feminină a lui dude) și-a pierdut o parte din memorie, exact anii care au produs acele transformări în ea ce au făcut posibilă unirea celor două destine. Mi-l imaginez pe tipul acesta sensibil suspinând destul de des în timpul filmului și prefăcându-se că i-a intrat ceva în ochi doar ca să justifice folosirea batistei.

Tipul acesta sensibil, cu siguranță și voi aveți un prieten exact ca el, și-ar fi ținut cu greu lacrimile în frâu privind răceala cu care amnezica își trata necunoscutul soț și privind durerea ce-i curprindea lui ochii în timp ce-și vedea întreg universul anulat și fericirea interzisă. Tipul sensibil, sufletist chiar, poate că ar fi văzut în asta și o metaforă a felului în care relațiile umane se degradează în timp și într-un final se ajunge ca doi oameni care se iubeau nebunește cu ani în urmă să nu se mai recunoască sau regăsească unul în celălalt. Și și-ar fi adus poate aminte de Blue Valentine și s-ar fi întristat mai mult, înghițind în sec și contemplând la ideea de singurătate în cuplu, maladie ce afectează mai mulți oameni decât răceala.

Tipul acesta, mult mai sensibil decât mine, ar fi nădăjduit constant după un happy-end chiar dacă filmul ar fi fost foarte bun chiar și cu un deznodământ mai puțin decât fericit. Dar nu vă spun cum s-a terminat, poate că tipul sensibil ar fi făcut-o, dar eu nu vreau să strivesc corola de minuni a Jurământului. 


Un tip mai sensibil ca mine ar fi spus că e un film foarte bun, eu nu pot face la fel, eu sunt un dur.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.