The Jungle Book (2016) – Insuportabila ușurătate a sublimului inutil

Îți vine să te întrebi, oarecum firesc, dacă era absolută nevoie de un remake animat al Cărții Junglei. Existența trecută cu vederea a continuării inspirat denumite Jungle Book 2 nu face decît să confirme valoarea irepetabilă a strictului necesar care a fost originalul. În mod logic, concluzionezi precoce că filmul nu-i decît un tertip clasic de a mai stoarce bani dintr-un public lipsit de exigențe. Apoi te pui blazat să urmărești o poveste pe care o știi deja și, pe nesimțitelea, te trezești că întreaga preconcepție ți-a fost dată peste cap, așa cum am pățit eu.

Corect, filmul e prin definiție inutil, fiind o reinterpretare vagă a unui desen animat ce reinterpretează vag aventurile unui personaj de carte. Trăim în epoca remake-ului, în care orice film bun din trecut primește o copie mizeră adaptată prezentului (pentru lămurire ajunge să vezi tomberonul în flăcări care este Point Break).

Inutilitatea lui The Jungle Book, însă, e diferită. E, paradoxal, valoroasă, fiind similară inutilității Giocondei. Mona Lisa e superbă, așa degeaba cum e ea. Chiar nu era nevoie la vremea respectivă de încă un tablou cu o femeie albă care zîmbește misterios, dar ce frumos atîrnă acum în Luvru, vorba bancului. Oamenii vremii nu s-au simțit ușurați după ce au aflat de existența ei, uitînd că pot oricînd să moară de ciumă sau că au o speranță de viață de 23 de ani. Nu a existat nici o voce care să spună, înainte de anul 1504 “Băi, viața mea ar fi mult mai fericită dacă ar mai exista pe lume încă o pînză colorată din care să mă privească plistisit o gospodină palidă”.

Mona Lisa n-ajută la nimic concret, decît pe post de desfătare vizuală. Acompaniată sau nu de o juisare prelungă a organului estetic. Sublim inutil, deci artistic. Așa e și acest film, care a costat cît vreo 15 Cumințenii ale Pămîntului la un loc, altă mostră de artă pură ce impresionează prin inutilitate.

Totuși, filmul ratează perfecțiunea grație unei ambiții ce nu-și are rostul. Se vede că încearcă să impresioneze, ceea ce dăunează aspectului general, acela al unei lejerități narative profund dezinteresate. Imaginile paradisiace prin care simpaticul Mowgli își urmărește firul roșu, exagerate coloristic cum sînt, par complet naturale. La fel și interacțiunea băiatului cu animalele adăugate în post-producție, dar asta numai pînă la un punct: acela în care apare în scenă Regele Louie, ale cărui dimensiuni superlative deranjează sever acelei suspensii a incredulității pe care și-o dorește orice ficțiune. Urangutanul e prea mare, chiar și în universul în care Mowgli e incredibil de mic în comparație cu restul animalelor. Statura uriașă a Regelui Banană, acest sfarmă piatră al junglei, par importate dintr-o parodie cu Transformeri și e total nepotrivită în context.

O altă chestie pe care n-am înțeles-o a fost nevoia regizorului (Jon Favreau) de a insista asupra impresiei că acțiunea e filmată pe viu, la fața locului. Obiectivul camerei e stropit ba cu noroi, ba cu apă, de parcă un cameraman nebun a stat să tragă cadre din mijlocul unei turme de bivoli în goană. Știu că s-a dorit prin asta o imersiune sporită a privitorului în poveste, dar la mine a funcționat fix invers: m-a făcut să mă întreb de ce ai insista, în mijlocul filmul, să-mi reamintești că mă uit la un film făcut de oameni, pe calculatoare. Trucul ăsta m-a scos din poveste și nu mi-a plăcut. Restul de 95% din film mi-a plăcut enorm, deci per ansamblu filmul primește cu generozitate din partea mea calificativul “Bestial”.

Sursa foto: bustle.com
—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *