The Avengers, super-eroul încasărilor

Am observat cândva anul trecut că dacă merg la film cât mai devreme (devreme pentru mine, adică ora 13 sau chiar 11:30 atunci când se poate), sunt șanse mari ca în sală să fie lume puțină, deci zgomot mai puțin, deci o experiență cinematografică ceva mai plăcută. Am dat imediat un Like imaginar matineurilor. Chestie care a funcționat de câteva ori până sâmbăta asta, când la vizionarea filmului The Avengers de la ora 13 sala era aproape plină. Ba mai rău, era plină cu copii. Gălăgioși și agitați și cu brațele pline de nachos și popcorn și suc acidulat și întârziați cu mamele lor cu tot și vorbind tot timpul. Noroc că filmul nu a fost genul care să-ți solicite foarte mult capacitățile intelectuale, că altfel mă supăram.

Filmul a siluit din primul weekend topul încasărilor la box office, făcându-l curva lui personală, cu 200 de milioane de dolari strânși în trei zile. Epic din punct de vedere financiar – check. Terenul a fost pregătit minuțios de mai mulți ani de zile încoace, cu mici apariții ale lui Nick Fury (Samuel L. Jackson) înspre finalele filmelor cu super-eroi Marvel (Thor, Captain America, Iron Man), crescând treptat pofta anticipativă a publicului pentru acest American Pie Reunion al superdotaților, numit The Avengers Initiative. Adică Răzbunătorii, pentru dacă tot nu reușesc să salveze pământul de la distrugere, măcar să-l răzbune.

Cele aproape două ore și jumătate ale bomboanei vizuale mai sus pomenite trec ușurel de tot, chiar plăcut, printre tentativele de umanizare a personajelor cu povești din trecut și disensiunile inițiale dintre membri clubului de pămâneni care s-au adunat să salveze omenirea de la o invazie extraterestră (mic spoiler alert: vor sărbători cu șaorme, deci tocmai și-au sporit dimensiunea umană în ochii mei). 
Eroii sunt creionați bine destul încât să nu se piardă în explozii și efecte speciale, dar cusătura cu ață albă se vede de la distanță, așa cum a fost atenția deosebită acordată unui personaj secundar, pentru ca moartea lui să fie mai apoi cu atât mai dramatică. Un film bun e unul în care moare cineva, se creează dramă, și nu-ți poți îngropa de pe acum unul dintre eroi, ei mai trebuie să salveze universul de câteva ori.
Personal, eu n-am avut mari așteptări de la filmul acesta, nu credeam că voi asista la un alt Dark Knight. Aproape că aș fi fost mulțumit să mă uit la două ore cu Scarlett Johanson fugind în slow-motion. Am zis aproape? Sigur aș fi fost mulțumit. Dar divaghez. Am fost mai mult decât satisfăcut de scenele (epice!) de luptă: Thor vs. Iron Man, Thor vs. Hulk, Black Widow vs. oricine pentru că-i stă atââââât de bine în costumul negru mulat, toți eroii vs. chitaurii invadatori, Hulk vs. un uriaș pește metalic zburător care împrăștie cu bombe și alți luptători zburători și pe care Shrekul ăsta încordat îl biruie cu un singur pumn. Orgasm vizual de proporții epice – check.
Presărăm puțin dialog isteț, foarte amuzant pe alocuri și pe care copiii din sală l-au ratat cu desăvârșire, și mai-mai că avem un film solid, dar care evită (intenționat?) excelența în schimbul accesibilității publicului larg, adică a purcoaielor de bani. În mod similar, un alt film vizual impecabil, de o genialitate subtilă, cu un umor mai pronunțat și o poveste mai autentică, a adunat în sală 6 oameni într-o zi de miercuri la ora 15. Recomand așadar tutror, filmul Undeva la Palilula, în care Aron Dimeny, George Mihăiță și Răzvan Vasilescu sunt mai buni decât toți avengeărșii la un loc.

Nu-mi pot da totuși seama dacă totalul nu face mai puțin decât suma părților, dacă prea multe ingrediente tari nu strică savoarea cockteilului așa cum prea mulți bunătari aroganți strică un show de televiziune (nu spun care :P), dacă cuvântul EPIC cu care este înzestrat tot mai des nu este un acronim pentru Excelent Pentru Incultul Consumerist. Doar testul timpului va putea decide asta.

Nu că Răzbunătorii n-ar fi un film bun, e chiar ok pentru ceea ce se vrea a fi, adică o variantă mult mai lungă a trailerului, un videoclip extins, un photoshoot în care fiecare cadru e atent stilizat, un etern poster mișcător, o bandă desenată virtual de miliarde de pixeli atent încolonați, o explozie de imagini frumoase la fel de efemeră ca un vis cu final fericit. Și tuturor ne place să visăm, nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *