Ce înseamnă când spui despre o persoană în vârstă că “se ține bine”? Că are un control bun asupra vezicii și rezistă multă fără să meargă la baie? Și ce anume înseamnă “în vârstă”? Cu toți suntem într-o vârstă, chiar dacă e de numai doi ani. Mi se pare insuficient să spui despre cineva că e în vârstă, fără să precizezi în ce vârstă. Asta îmi aduce aminte de cei care spun despre un restaurant că e “cu specific”. Atât. Ce fel de specific? Asta nu mai specifică.

Și de ce atunci când se spune despre cineva că a ajuns la vârsta a treia trebuie să știm automat că e treia din trei? Mi se pare puțin să ai doar trei vârste. Viața unui om e mai complexă de atât, are nevoie de o delimitare mai precisă. Chestia asta cu trei vârste funcționa probabil când speranța de viață era mai mică. Dar acum, când tot omul speră să prindă optzeciul, ar merita crescut numărul de vârste. Sau măcar personalizat, adaptat la persoana despre care se vorbește. Știu oameni care întotdeauna au fost bătrânicioși. Ei n-au decât două vârste: prima, în care și-au căutat stilul, și a doua, în care s-au instalat confortabil în bătrânețile lor, încă de pe la 25 de ani. Oamenii ăștia nu mai prind vârsta a treia, că pentru ei nici nu există așa ceva.

Eu simt că sunt la vârsta a doua. Dar e a doua din cinci. În fine.

Azi, Dobby a avut un accient de mașină. Mai sus de copacul nesimțit, e o curte cu doi câini a căror genealogie pare exculsiv maidaneză. Unul dintre ei doarme de obicei pe plafonul mașinii parcate în curte, ceva break mai vechi care pare tot timpul murdar din cauza vopselei scorojite de pe el. Cu dihaniile alea îi place lui Dobby să se încaiere verbal de fiecare dată când trecem pe acolo. Maidanezii nu se lasă nici ei mai prejos. Coboară de pe mașină, se proptesc în gard și scuipă către al meu bale și lătrături care agită toți ceilalți câini pe o rază de șapte case. Poarta are niște spații mari prin care maidanezii scot capul. Dacă nu ești atent, pot ajunge să te muște de degete. Puțin probabil, că nu par să aibă treabă cu oamenii. Eu încerc să-l țin pe Dobby la distanță, dar cum ăsta micu’ e prost și nu știe că are greutatea unei sticle de suc la promoție, sare și el la bătaie, ca un David minuscul fără de praștie împotriva unor Goliați turbați. Nici nu vreau să-l iau cu totul pe sus, să nu-i lezez prea grav mândria. Azi, Dobby și dușmanii lui se zbăteau la fel de steril ca-n orice altă zi, dar pentru că eram relativ aproape de poartă, trebuind să împart trotuarul cu o mașină, erau cât pe ce să se atingă. Când l-am smucit pe Dobby ca să-l feresc de colții corciturilor, l-am dat cu capul de bara din față a mașinii. S-a scuturat și a mers mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

E accident de mașină și atunci când lovești tu mașina, în loc să te lovească ea pe tine, nu?

Altă chestie: măselele de minte. De ce sunt doar măselele “de minte”? De ce nu ai și incisivi de minte, canini de minte, premolari de minte? Din câte am observat eu, există o corelație directă între numărul de dinți din gură și inteligență. Nu prea vezi om deștept cu dinți puțini. Poate doar Stephen Hawking ce era mai deficitar la acest capitol, dar el are circumstanțe atenuante. În schimb, e plină lumea de proști știrbi. În fine.

Ultima chestie: se spune că e firesc să vorbești cu Dumnezeu, dar că ești nebun dacă Dumnezeu vorbește cu tine. Cu câinii e exact la fel. Oamenii vorbesc cu câinii lor ca și cum ar fi cel mai natural lucru, dar nimeni nu susține că animalul vorbește cu el. Ceea ce mă face să pun un semn de egalitate între Dumnezeu și câini, chiar dacă știu că e greșit. Dumnezeu e mai mult ca o pisică: nu-i pasă de probleme tale și nu se implică, oricât de mult te-ai ruga la el.