Făcând curățenie prin casă, observ că am un cablu care iese din televizor, face un ocol prin cei șapte ani de praf care s-au coalizat în biluțe pufoase și gri în cotloanele îndepărate din spatele televizorului, și apoi intră iar în televizor.
Scot cablul care îl ajută pe televizor să comunice cu el însuși, îl pun deoparte și mă apuc de munca sisifică de a ordona jungla de hașdemeiuri, coaxiale, dezaxiale, mufe aquafresh în trei culori, cabluri de curent, cabluri de tiroliană, unități dividi și cutii dolce farniente de telekomunicații în ceva mai ușor de înțeles și de gestionat.
Ca să prind cablurile în buchete mici, discrete, apelez la o punguță în care țin, întâmplător, niște sârme plasticate, just in case, că nu știi niciodată când îți trebuie. Sunt acele sârmulițe mici și negre cu care îți sunt legate jucăriile de plasticul transparent din cutie, capetele pungilor de pâine sau cablurile de alimentare între ele când îți iei mașină de tuns părul de acolo jos.
Eu mă bucur enorm de faptul că am putut fi atât de prevăzător încât să salvez deșeurile astea semi-inutile, de acum doar stau și culeg roadele practice ale unei înțelepciuni tehnice, dar iubita mea iubită spune că ăsta e semn de bătrânețe.
Eu, unul, nu cred în astfel de semne. Așa cum nu cred nici că sârmulițele mele dosite în sertarul biroului ar spune ceva despre mine. Chiar dacă pare că au format cuvântul “old”.