Sunete stranii în pădurea Hoia-Baciu

N-am crezut niciodată că în pădurea Hoia-Baciu se petrec fenomene paranormale. Nici nu știam care-i legenda – ceva despre cum locul e bântuit de fantomele unor ozn’uri sau altceva la fel de extraordinar. În fine.

Toate s-au schimbat azi, când am trăit ceva ce greu poate fi definit ca normal sau, mai exact, pământenesc. Mă plimbam frumos pe cărare și doar puțin m-am încumetat într-un desiș, să fac o poză unui pâlc de floricele, când am început să aud niște sunete stranii.

rea că vin din toate părțile, zgomotele astea bizare ce făceau chiar și crengile copacilor să se chircească de oroare. M-am învârtit bezmetic, încercând să ghicesc sursa chiotelor fantomatice ce-mi făceau pielea de curcan (frica mică provoacă pielea de găină, fricile mari dau piele de curcan, iar cele enorme, piele de struț; să se știe), și uite așa am pierdut cărarea. Am pornit-o pe povârniș în joc, către unde știam că e drumul principal.

Treptat, poluarea fonică de proveniență posibil extraterestră s-a intensficat. Deodată cu ea, a crescut și spaima din mine. Aerul vibra spectral, apăsând greu covorul de frunze uscate din care se ridica un zgomot alb ce-mi îngreuna capul și-mi cobora o pâclă groasă peste gânduri. Mergeam teleghidat, atras de muzica aceea năucitoare ca iepurele de morocov.

Am ajuns în apropierea unui luminiș. În mijlocul lui se mișca ceva. Ceva ce producea acel zgomot nenatural ce’mi tulburase groaznic pacea pe care o căutasem în sânul pădurii. Aparatul extraterestru din care ieșeau acele acorduri infernale ca dintr-un iad al cărui paznici și-au luat concediu de boală era un Ford vechi, albastru, prăfuit, tivit pe margini cu o dantelă de rugină spumoasă.

Zgomotul acela de coșmar ce bântuia pădurea ca pe o casă veche în care o virgină a murit neîmpăcată era, am aflat eu cu stupoare sinceră, muzică populară. Cei care o ascultau erau un fel de oameni. Puteai să juri că-s pâmânteni, dar, dacă îi observai atent, vedeai le lipsea un je ne sais quoi care să-i facă (nu știu cum altfel să zic asta) mai umani.

Brrr! Mă ia cu friguri și acum, câteva ore mai târziu, când mă gândesc la întâlnirea de gradul trei pe care am avut-o cu această civilizație îndepărtată. Bine c-am scăpat teafăr, mândruța mea, șai-diri-diri-diri-dira.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *