‘Speaker’ pentru morți

Pentru că am avut vacanță și am văzut exact un gazilion de filme (1 gazilion = 1.000 bazilioane) nu țin minte exact din care film am rămas cu următoarea învățătură “dacă nu te poți hotărî asupra unei meserii anume, inventează una nouă și caută să faci bani din ea“. Ceea ce nu-i rău deloc, deși nu-i tocmai cel mai ușor lucru să inventezi o nevoie nouă + produsul sau serviciul care să o satisfacă. Dar nu-i nici imposibil.

Cu echilibrul perfect care mă caracterizează, am descoperit o astfel de meserie. Nu-i nouă, pentru că știu de ea dintr-o carte, dar nici nu știu pe nimeni care s-o fi transformat într-o afacere, deci e undeva pe la mijloc. Sunteți pregătiți? Sunet de tobe, pam-pararararapam-pa-pa-pam, vorbitor în numele morților. Aham, ați citit bine, e chestia aia pe care Orson Scott Card a inventat-o în continuarea poveștii lui Ender, personajul din Jocul lui Ender, cea mai bună carte SF citită de mine ever (nu vă simțiți prost dacă n-o știți, va apărea și filmul în curînd). Dar divaghez.

Să mă, sau să vă, explic. Citind recent despre imixtiunea B.O.R. în opțiunile funerare ale maestrului Sergiu Nicolaescu (aici) m-a posedat un fel de spirit antreprenorial care m-a convins relativ ușor că se poate oferi un serviciu alternativ în astfel de cazuri, și nu numai. Pentru că serviciile oferite de diversele religii nu trebuie să fie în nici un caz monopolistice (monopolul de orice fel face rău pentru dezvoltare). Pe scurt, dorința mortului de a fi incinerat este incompatibilă cu dogmele bisericești. 
Aici intră în joc ideea mea: lasă-i naibii pe popi în pace, că oricum nu fac decît să se jeluiască incomprehensibil și să răsucească în mod sadic cuțitul în rană pentru cei prezenți la funeralii, deprimîndu-i inutil și exacerbînd neplăcut tristețea momentului, și angajează un Speaker pentru morți. Acest MC postum, exact cum ne-a învățat Orson Scott Card în cărțile lui, fiind neafiliat religios dar bucurîndu-se de aceeași prestanță, va vorbi la căpătîiul decedatului. Și o va face corect, fără șantaje emoționale, fără exagerări, fără trimiteri subtile la rudele îndurerate în speranța unui bacșiș crescut pe fond sentimental. 
Vorbitorul în numele morților își cercetează în mod temeinic subiectul, vorbind apoi în numele lui (al mortului adică) și descriindu-i viața exact așa cum a încercat acesta să și-o trăiască. Discursul nu are menirea de a-l disculpa sau condamna pe cel trecut la cele veșnice, ci este mai mult o modaliate de a-l înțelege pe răposat cu tot cu hibele și neajunsurile sale. 
Mi se pare o chestie foarte decentă, elegantă, optimistă și frumoasă, mai ales că eu avusesem de mult ideea de a schimba lamentația sacerdotală specifică înmormîntării mele inevitabile cu un fel de stand-up, mult mai vesel și mai degajat decît ce se întîmplă de obicei la astfel de evenimente. Deplîngerea mortului să se transforme astfel într-o sărbătorire a vieții acestuia. Ah da, și în caz că nu apuc să-mi redactez testamentul să se noteze că vreau să fiu incinerat. Vreau ca cenușa să-mi fie amestecată cu ciment și ca din maglavaisul rezultat să se sculpteze niște pietroaie cu care urmașii mei să spargă geamurile Catedralei Mîntuirii Neamului (atenție mare să nu vă vadă nimeni cînd faceți asta!). Alte posesiuni lumești n-am de împărțit, deocamdată am făcut bani din blogging cam cît a făcut Van Gogh din pictură, adică nimic.
Desigur, nu-i deloc ușor să rezumi într-un discurs o viață de om, nu-i ușor să-i înțelegi omului motivațiile și nu-i ușor să-ți dai seama care au fost dorințele care l-au mînat și care au fost speranțele care i-au influențat acțiunile, nu-i ușor să știi ce-i în capul altora nici cînd sunt în viață, darămite după. Nu-i ușor să faci asta, în schimb aproape oricine poate oficia o slujbă (așa cum aproape oricine poate deveni popă sau preot), poate de aia mi se pare atît de atrăgătoare ideea. Sau poate că mi-ar plăcea ca cineva să vorbească frumos despre mine după ce mă retrag, chiar dacă trebuie să înflorească puțin (eu fiind la fel de neînțeles ca Van Gogh, cu care se pare că am multe în comun – sunt și eu, la fel ca pictorul, cam într-o ureche).
Plus că există o piață de desfacere bunicică pentru acest serviciu de vorbitor în numele morților, piață reprezentată de cei care vor să fie incinerați (nu-i văd pe cei din conducerea bisericii romîne ca fiind genul indulgent, care să renunțe benevol la obiceiurile lor învechite), cei care s-au sinucis sau cei care chiar nu vor să aibă nimic de-a face cu fețele bisericești, atei sau agnostici sau alt fel de excentrici.
Eu mi-am făcut treaba. Am avut o idee genială (găsită într-o carte) și am împărtășit-o cu lumea. Aștept s-o văd aplicată pe viu (nefericită alăturare de cuvinte).
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.