Pe lîngă faptul că a luat Ursul de Aur la Berlin, filmul acesta ar fi meritat cu prisosință și un premiu Nobel pentru fizică, pentru felul în care a reușit să distorsioneze continuumul spațio-temporal, cele 110 minute ale lui părîndu-mi o mică veșnicie. Chiar nu știu ce de mi-a picat atît de rău vizionarea lui, eram bine mîncat, odihnit și într-o stare pozitivă în general și cu toate astea după vreo jumătate de oră deja mă bătea gîndul să-mi iau cîmpii și să-i arunc după dealuri (am stat doar pentru că n-am vrut să-i deranjez pe ceilalți, eu stînd pe la mijlocul rîndului).

De obicei mă pot uita cu o plăcere vecină cu masochismul chiar și la cele mai tîmpe filme (chiar și ăla cu Adela Popescu l-am văzut tot), dar de data asta habar n-am ce aliniere a stelelor a făcut să mă simt atît de incomod la cinema că am început să-mi doresc ca Poziția Copilului să fi fost demult avortat. Dacă aș avea o mașină a timpului, primul lucru pe care l-aș face ar fi să mă duc înapoi în timp și să mă avertizez pe mine însumi să nu mai fac greșeala asta.

În calitate de amator profesionist, adică un ageamiu foarte priceput într-ale filmelor, deci fără training de specialitate, pot spune că mi se rupe mie de montajul bun și cadraturi și alte asemenea rahaturi tehnice atîta timp cît povestea mă lasă rece după primele minute. Asta chiar dacă de data asta mîna întinsă a spus o poveste demnă de un urs de aur. Cît de slabă trebuie să fi fost concurența? mă întreb. Și povestea asta m-a lăsat atît de rece încît m-am temut să nu mă auto-criogenizez și să mă trezesc cîndva în viitor.

Deși pe alocuri a fost bun, în unele momente dialogul a părut tradus de Google din ceva limba extraterestră (engleza, cel mai probabil), iar conflictul mamă fiu mi-a părut forțat și nefiresc. Adică nu mi s-a părut exagerat de disfuncțional, ci un disfuncțional destul de mainstream, mai ales că pe alocuri s-au exacerbat unele non-event-uri doar pentru a întări o premisă deja șubredă și neinteresantă. Felie de viață my ass. Dă-mi o felie de ceva interesant.

Prezentarea stării materiale și social-privilegiate a arhitectei în cadrul unei petreceri mari (similară nuntei din Melancholia), cu invitați de seamă, s-a făcut prea puțin subtil, prea ca la țară. Din nou, nu pot spune de ce m-a agasat atît de mult filmul, nu există un singur lucru clar pe care să pot pune degetul. Poate a fost povestea neinteresantă, poate faptul că nimeni n-are un nenorocit de încărcător de telefon în nici unul din filmele romînești, poate că multe părți au fost inutile, poate felul în care tipa aia vorbea cu englezisme nepotrivite, poate că ursul de aur primit mi-a crescut așteptările și m-a făcut să sper la un film cît de cît decent, poate că sunt sătul să nu înțeleg dialogul mormăit din filmele românești pentru că ăștia nu știu dubla sunetul în studio, poate sunt eu nerezonabil, poate a fost puțin din fiecare.

Culmea, sala a fost destul de plină, și nu cu belgieni sau preoți catolici atrași de posibilitățile oferite de titlu, ci în mare parte cu doamne și domnișoare. Și nu știu dacă asta se datorează faptului că peste 2 ore avea Steaua meci și băieții se pregăteau în acest sens, sau din pricina unui instinct matern copleșitor care le-a posedat pe toate femeile care au auzit de film din diferite surse, instinct evocat de ideea unui fiu nerecunoscător și a unei mame puțin sufocante cu care au rezonat toate reprezentantele sexului sensibil, din ceva solidaritate prost înțelească.

Aș vrea să-l văd din nou, mai devreme sau mai tîrziu, să văd dacă voi simți la fel. Deocamdată pentru mine valoarea filmului este ca și cola aia fără zahăr, adică zero.
. . .
. .
.