Plimbându-l pe Dobby – 6 noiembrie

Nu poți să zici că latră. Mai degrabă, pufnește indignat. E un truc nou, un comportament eminamente felin pe care l-a dezvoltat recent, de unul singur. Se cațără cu grijă pe mine în timp ce stau rezemat de tăblia moale a patului, citind sau prăpădind vreme pe internet, și ori stă așa, cu lăbuțele din spate proptite în umerii mei și cele din față rezemate de pervaz, scanând strada prin perdeaua albă cu ochiuri largi, ori se urcă cu totul pe pervaz, patrulându-l dintr-o parte în alta și pufnind înfundat la intervale regulate, ca o alarmă de proximitate.

În schimb, latră când îl scot afară, prin cartier. Se duce țintit spre gardurile în spatele cărora știe că se află câini care ar putea să-l înghită fără să-l mestece și latră la ei cu un curaj pe care nu l-ai bănui la un câine atât de diminutiv. N-ar fi nici pe departe atât de vocal în lipsa unei bariere între el și câinii mari. Gardul îi insuflă încredere, îi dă vânt în aripi. Gardul, pentru câini, e ca Facebookul pentru oameni – o platformă prin intermediul căreia se pot răsti liniștiți unii la alții, ignorând toate diferențele de statut, vârstă, inteligență, rasă sau gabarit.

Ciudat cum Dobby știe că dulăii din curțile oamenilor nu pot ajunge la el, dar n-a știut că nu e în regulă să intre în apartamentul vecinilor de palier și să latre ca posedat prin toate camerele, înainte să vină înapoi în pragul ușii, unde mă oprisem eu, care nu avusesem îndrăzneala să intru în casa unor oameni cu care n-am schimbat niciodată mai mult decât un salut. Oricum, de atunci nu l-am mai lăsat fără lesă pe scara blocului.

Vecinii mei sunt niște oameni liniștiți pe care nu i-am văzut niciodată zâmbind. Fac parte dintr-un cult religios alternativ, nu știu care, posibil Martorii lui Iehova, posibil baptiști sau penticostali. Am dedus asta din costumația celor care-i vizitează. Primesc mulți musafiri deodată. Toți bărbații poartă pantaloni de stofă, cămașă cu mânecă scurtă și o gentuță de poștaș și toate femeile poartă acele batice colorate diafane pe care nu le vezi la nici o altă femeie în nici o altă situație. Aproape că poți să le consideri uniforme de enoriași.

Apropo, de ce se numesc martorii lui Iehova? Dumnezeu a ucis destui oameni cu potoape și ploi de bolovani în flăcări pentru ca așa-zișii martori să poată beneficia de un statut privilegiat și să fie considerați complicii lui Iehova. În plus, e extrem de puțin probabil ca acești credincioși să fi fost martori la ceva semnificativ. Dumnezeu e ca orgasmul feminin – o trăire profund intimă pe care foarte puțini oameni reușesc să o experimenteze.

Câinii din Rai latră din spatele unor garduri pe care sunt așezate semne cu mesajul “Atenție! Câine bun”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *