Plimbându-l pe Dobby – 6 decembrie

De Moș Nicolae, am fost cu Dobby la veterinar ca să-i administrez vaccinul polivalent și să-i fac deparazitările periodice. Fulguia anemic, dar Dobby a început să tremure doar după ce am intrat în cabinet. De când a încasat un set de injecții pentru râia de urechi pe care a primit-o moștenire de la cățeaua de mă-sa, urăște locul acela cu o intensitate ce frizează turbarea. Mi se zbate în brațe de abia pot să-l țin. E ca o șaormă împachetată prost, am mereu senzația că urmează să-l scap pe jos. Similar unei șaorme decente, Dobby are puțin peste trei kilograme.

Discutând despre starea de sănătate a câinelui, i-am menționat doctorului că Dobby tușește horcăit de fiecare dată când bea apă. Câinii mici sunt sensibili la efort, se încing repede, a zis doctorul, astfel că li se inflamează ganglionii și dacă beau apă la temperatura camerei. Ar trebui să bea apă caldă sau să primească puțină miere cu care să-și ungă gâtuțul. Ajunși acasă, i-am dat să lingă două vârfuri de deget de miere și de atunci n-a mai tușit. Mierea e sănătate curată, chiar și pentru câini, nu doar pentru oameni și urși.

Apropo de asta, pentru mine, formularea sănătate curată are un iz oarecum pleonasmic. Igiena stă la baza sănătății, nu se poate concepe sănătate fără curățenie. E greu să-ți imaginezi o sănătate murdară. Sănătatea e curată sau nu e deloc.

Mierea, că tot am pomenit de ea, e unul dintre cele mai sănătoase alimente. Acest lucru a fost confirmat și de faptul că s-a descoperit miere comestibilă veche de cinci mii de ani, produsă pe vremea faraonilor. Vinul se comportă similar, e foarte sănătos și bun pentru organism în cantități moderate și e cu atât mai prețios cu cât e mai vechi. În schimb, atunci când un hamburger de fast-food nu prinde mucegai nici măcar după zece ani, se presupune că e toxic și plin de conservați. Ține de natura conflictuală inerentă speciei umane să faci discriminări chiar și între alimente, presupun.

Personal, detest mierea. N-am pus gura pe miere – și nici n-am folosit mâna să aduc mierea la gură – de peste cincisprezece ani. Când eram mic, bunicii primeau în fiecare an câte un butoi de miere de la rudele de la țară. Îl vindeau la borcan vecinilor și oamenilor din cartier. De fiecare dată când treceam pe acolo eram forțat să mănânc o lingură de miere, pentru că – nu-i așa? – e sănătate curată. Mi se oprea în gât dulceața aia insuportabilă și simțeam că mă sufoc. De atunci, mă țin departe de ea și o tolerez doar în prăjituri și pe costițele de porc, unde gustul ei inconfundabil e mascat de alte arome.

Unii oameni refuză să consume produse derivate din animale pentru sunt împotriva exploatării lor. Se abțin de la carne, lapte, ouă și alte bunătăți din rațiuni ce țin de moralitate. Eu n-am astfel de probleme. Doar față de albine pot genera un sentiment de milă. O fac pentru că albinele nu pot decide ce o să fie când cresc mari. De cum ies din stadiul de pupă, albinele știu dacă o să fie lucrătoare sau trântori.

Cel mai liniștitor gând, când ești tânăr, e ca ai putea să fii orice când crești mare. Doctor veterinar, pompier, asistat social, fotbalist, astronaut sau șaormist. Albinelor li se răpește această bucurie. Printre trântori ar putea exista insecte supercreative și superinteligente, care să revoluționeze apicultura și să dubleze capacitatea de producție de miere a unui stup. Din păcate, nu li se permite să-și depășească condiția de trântori și se risipesc în posturi pe care nu și le doresc și care nu li se potrivesc. În mod similar, o albină lucrătoare care-și îndeplinește sarcinile în bătaie de batjocură, doar ca să se afle în treabă și s-o vadă regina că face ceva, ar putea fi infinit mai utilă ca trântor. Mai bine stai deoparte decât să încurci.

Echivalențe asemănătoare există și la nivel uman. Mă uit cu crâncenă înfrigurare la parlamentarii care ciopârțesc legile justiției și mă gândesc că ar fi fost de mii de ori mai utili societății dacă erau șomeri undeva pe la țară, în loc să se chinuie să implementeze legi pe care nu le înțeleg sau – și mai rău – le înțeleg prea bine. Parlamentul e un stup plin de trântori care vor toți să fie regine și, pentru asta, se prefac că lucrează.

Pe lângă vaccinul polivalent, i-am făcut lui Dobby și vaccinul pentru tusea de canisă. Are nevoie de el pentru a se caza la hotelul de câini. Proprietarii afacerii nu riscă să primească oaspeți nevaccinați. Ține de siguranță și le înțeleg precauția. Pe de altă parte, eu nu va trebui să-mi prezint carnetul de sănătate la hotelul de oameni la care voi sta în weekend. E interesant cum avem grijă mai mare de câini decât de noi.

Vaccinul pentru tusea de canisă se administrează în cel mai groaznic mod posibil. Lichidul îi este proiectat câinelui direct în nas, cu seringa. La fel de bine ar putea să i-l dea stropindu-l în nări cu un pistol cu apă. Senzația, atât pentru câini, cât și pentru oameni, e una de înec. Teribilă experiență! Exact așa sunt torturați prizonierii, pentru a fi “convinși” să vorbească. Îi zice waterboarding. Să am parte de asemenea tratamente, și eu aș tremura de fiecare dată când aș păși într-un spital.

Săracul Dobby… Nu-i de mirare că, de când am ajuns acasă, doarme într-una.

Dar o să-i prindă bine odihna asta pentru că urmează să aibă două zile palpitante. Pleacă în city-break la hotelul de câini, unde, din câte am observat, agitația e comparabilă cu cea dintr-un stup de albine. E indicat să facă acum pe trântorul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *