Plimbându-l pe Dobby – 5 decembrie

A murit regele Mihai, al patrulea cel mai iubit rege al României, după regele berii, regele fotbalului și regele manelelor. Previzibilul său deces a oferit ocazia multor persoane în vârstă să se salute cu tradiționalul “Hei, știi cine a murit?”. La un moment dat, ajungi ca majoritatea conversațiilor să îți fie prefațate de replica asta morbid entuziastă, sub care se ascunde bucuria solemnă că nu ești tu cel care a răposat. Întrebarea “Știi cine a murit?” poate fi tradusă într-un limbaj sincer și direct ca “Știi pe cine am mai întrecut în cursa asta nebună numită viață?”.

Ca fapt divers: după ce un om moare, familia lui dă mortul popii.

Regele se afla de o bucată bună de timp pe patul de moarte. Moartea sa n-a surprins pe nimeni. După optzeci de ani, orice pat în care te pui e un pat de moarte. Mi se pare, însă, nedrept să existe un pat de moarte, dar să nu existe o catalogare la fel de precisă a celorlalte paturi. Paturi de viață, să le zic așa.

O mare parte din viață ți-o împarți între patul de dormit, patul de privit filme, patul de citit, patul de butonat gadgetul legat la internet și patul de futut (fie el pat conjugal sau de altă natură). Firile cu dispoziții leneșe își pot suplimenta colecția de paturi cu un pat de mâncat, un pat de jucat cu câinele Dobby sau un pat de ținut pe el haine. În funcție de cum ți-ai așternut patul, așa vei dormi în el (exclus când dormi la hotel). E bine să-ți cadă cineva la pat, căci asta înseamnă că acceptă să se culce cu tine, chestie care nu trebuie să se consume neapărat într-un pat, dar nu e niciodată indicat să cazi tu la pat, pentru că asta înseamnă că te-ai îmbolnăvit și că nu ești departe de patul de spital.

Un pat special e cel în care ajungi jucând șah. E similar patului de moarte, fiind definit de o cruntă și implacabilă imobilitate. Un altul e patul puștii, dar acesta are prea puține în comun cu obiectul de mobilier despre care am discutat până acum. În situații extreme, patul puștii te poate scuti de suferința patului de moarte, trimițându-te, cu ajutor din partea restului puștii, între patru scânduri (care sunt, de fapt, cel puțin șase).

Ca fapt divers: cei care ajung între patru scânduri sunt întotdeauna îmbrăcați la patru ace.

Apropo de cifre care se potrivesc sau nu, mi se pare interesant că atunci când ești la furat, cu gașca, și stai de șase, trebuie să fii cu ochii în patru. Dacă vezi pe cineva apropiindu-se, dai semnalul și oamenii tăi se împrăștie în cele patru zări în doi timpi și trei mișcări. Au un loc bun în care se pot ascunde. E aici, la doi pași. Trebuie să fii vigilent dacă nu vrei să vă prindă poliția pe toți și să vă ia la trei păzește. Totuși, e posibil ca polițistul să nu dea doi bani pe declarațiile oferite de tine între patru ochi. Oamenii legii nu pot fi păcăliți cu una, cu două, dar pot fi descurajați din a continua investigațiile dacă insiști să vorbești trei de-un leu, adică în doi peri.

Nu doresc să despic mai departe firul în patru, ideea era că trebuie să fii cu ochii în patru dacă nu vrei să ajungi între patru pereți.

3 thoughts on “Plimbându-l pe Dobby – 5 decembrie

  1. Puțin respect nu strică. Iar în țara asta se și muncește cu brațele, cu mintea . Bășcălia, ca și filosofia de doi bani sunt bune la cârciumă. Păcat de Dobby!

  2. Deci, io chiar stau si ma jandesc, regele asta Mihai chiar o dus un tren de bogatii la plecare din Ro. , sau is basme de comunisti…daca cica o lucrat acolo..ca mecanic, sau broker? sau se plictisea acasa si s-o dus sa socializeze numa? voi ce ziceti ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *