Plimbându-l pe Dobby – 24 februarie

Dragobete, adică reluarea filmului siropos care este Valentine’s Day, de data asta dublat superficial în limba română.

L-am plimbat de dimineață pe Dobby gândindu-mă că nu o să existe vreun moment în viața mea în care să nu mi se pară ciudați părinții care își sărută copiii pe gură. E ceva inexprimabil în cuvinte de greșit în imaginea unui părinte care se pupă în gură cu copilul lui, indiferent de vârstă. E ca și cum ai vedea o pisică mestecând gumă și te-ai aștepta să o înghită în orice moment, ca pe orice altă bucățică de mâncare, că doar pisicile habar n-au ce-i guma și nu caută să-și împrospăteze respirația cu mentol, atât că pisica îi dă înainte cu mestecatul și ție nu-ți vine să crezi că te uiți la o pisică ce mestecă Orbit sau poate Hubba Bubba și, fix când te gândești că nimic nu poate fi mai ciudat de atât, pisica face un balon.

Din cauza frigului, azi am scurtat traseul pe care-l parcurgem de obicei la prânz.

Într-o parcare, Dobby s-a arătat foarte interesat de o mașină anume. Era acoperită cu una din acele prelate clasice cu care vecinii exagerat de grijulii își înveleau mai demult Daciile. Rar mai vezi astfel de veștminte auto în ziua de azi. Probabil că mirosea intens, căci Dobby a ținut să o marcheze în două locuri, într-un efort scremut de a acoperi revendicările teritoriale ale celorlalți câini care trecuseră pe acolo.

Interesant e că nu vezi niciodată un cearșaf de-ăsta aruncat peste o mașină scumpă. Mașinile scumpe reflectă statutul și se țin la vedere. Se afișează. Mașinile păstrate în glugile astea supradimensionate reflectă stătutul, fiind în principal mașini vechi dar în stare bună, care n-au prea simțit șoseaua sub roți și nici vântul în parbriz.

De fiecare dată când văd o mașină îmbrăcată cu o astfel de prelată mă gândesc la o femeie musulmană purtând burqa. Și femeia cu burqă, și mașina cu glugă au un stăpân paranoic care insistă să-și ferească proprietatea de privirile indiscrete ale străinilor, deci asocierea nu-i tocmai ridicolă.

Ridicolă e ideea că femeile le-ar fi inferioare în orice fel bărbaților. Azi am simțit pe pielea mea că femeile sunt chiar mai puternice decât bărbații. Mai precis, o femeie a fost mai puternică decât mine. Iată cum:

Săptămâna trecută am comandat de pe internet, prin intermediul unui magazinaș din Cluj, o lampă. Azi, după ce l-am lăsat pe Dobby acasă și am ieșit pe centru să rezolv niște treburi minore, m-a sunat o doamnă să-mi spună că pot să trec pe acolo ca să-mi ridic coletul. Ajuns în magazinaș, o întreb pe vânzătoare, o minionă brunetă cu corp de preșcolar astenic, dacă pachetul e greu. Voiam să știu dacă pot să-l duc în brațe până acasă sau dacă e nevoie să vin mai târziu cu o mașină. Miniona se duce într-un colț al magazinașului, îmi arată cutia și o ridică cu o singură mână. Zice că nu-i grea deloc și că, în plus, mai are și mânere. Semnez o foaie și dau să iau cutia. Inițial, abia reușesc să o clintesc. Îmi dau seama că e prea grea pentru mine și că va fi super dificil să o car în brațe până acasă. Calculez câtă rușine ar trebui să înghit dacă recunosc în fața micuței vânzătoare că mi-e peste putință să transport o cutie pe care ea a ridicat-o fără probleme și decid că e mai bine să îndur un supliciu fizic decât să mă fac de mândră minune.

Scot un icnet subțire când ridic cutia, strâng din dinți, mă încordez, mă aplec într-o rână, căutând echilibrul, și reușesc să ies din magazin purtând un surplus 15-20 de kilograme. Pe drum, fac pauze dese, prefăcându-mă că am simțit telefonul vibrând în buzunar și că trebuie să răspund urgent la niște mesaje. Mă așez pe toate băncile care-mi ies în cale și scrutez gâfâind discret zarea, ca și cum aș aștepta pe cineva. Într-un final, ajung acasă cu brațele lungite până mai jos de genunchi și cu o dilemă legată de vânzătoare, despre care nu-mi dau seama dacă e foarte puternică sau foarte mincinoasă.

Încep să înțeleg de ce a zis tanti aia că femeile pot fi și motostivuitor. Se descurcă bine cu ridicatul greutăților.

Azi ar trebui să-i fac lui Dobby baia săptămânală, dar cred că am s-o amân pentru că mi-e aproape imposibil să-mi mai mișc brațele. Numai femeia aia e de vină.

La plimbare îl mai scot doar dacă reușesc să-i leg lesa de cureaua de la pantaloni, cumva.

Textul ăsta l-am tastat cu un creion ținut în gură, la lumina lămpii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.