Plimbându-l pe Dobby – 23 noiembrie

Pe Dobby îl alint spunându-i prostule! O fac într-o manieră drăgăstoasă, ca atunci când un prieten te face să râzi cu o replică surprinzătoare și tu îl complimentezi cu un sincer “Ce prost ești!”.

Când nu-i imprim conotații afectuoase, prost e jignirea mea preferată. Fiecare dintre noi are câte una. Un cuvânt sau o expresie la care apelăm rapid în instanțele de stres sau supărare. Înjurătura preferată spune multe despre un om. Analizând-o, poți afla lucruri interesante despre utilizatorul ei. Eventual, poți intui și preferințele sexuale neasumate ale acestuia.

Jignirea, am observat eu, poate fi o proiecție asupra altora a unor defecte pe care ți le impuți mai mult sau mai puțin conștient. Reale sau închipuite, defectele se transmit ca într-o leapșă psihologică, punându-le în cârca altcuiva.

În urma unei intense introspecții, am descoperit că eu aplic des eticheta de prost oamenilor. O fac pentru că mă tem că nu sunt suficient de inteligent. Sunt nesigur pe mine, astfel că mă debarasez de acest neajuns intelectual pasându-l oral diverșilor indivizi pe care-i consider vrednici de acest atribut. Ajunge un simplu dezacord sau o virgulă între subiect și predicat ca să-mi cadă din grații. O apreciere neoriginală a unui film sau o gafă minoră în exprimare și mi-e de ajuns ca să-i clasific definitv drept proști. Cu mine sunt indulgent, îmi iert orice abatere. Găsesc scuze pentru toate prostiile pe care le fac. Cu restul, în schimb, sunt nemilos. O fi pentru că de la ei am așteptări, iar de la mine, nu? Habar n-am. Probabil că e ceva mai complex de atât.

Știu tipi care preferă termeni precum fătălău pentru a-i insulta pe cei care îi consideră neadecvați. Au o definiție strictă a rolurilor de gen, un set clar de caracteristici pe care ar trebui să le aibă un bărbat adevărat și taxează orice abatere de la acest șablon cu apelativul fătălău. O fac în principal pentru a-și reafirma și valida bărbăția. Desigur, e o bărbăție profund subiectivă. Dar e singura bărbăție pe care o cunosc. În loc să extindă termenul, îi reduc pe ceilalți la o singură trăsătură negativă de caracter. Oameni simpli. Proști.

Am ajuns să mă gândesc la toate astea pentru că azi i-am spus lui Dobby că e prost de cel puțin treizeci de ori. Voiam să-i fac o poză și dracul nu stătea locului nici măcar o milisecundă, cât să-l surprindă camera telefonului. Comportamentul tipic de câine nu include pozatul pentru Instagram, dar eu uitasem asta și mă căzneam să-l imortalizez într-o postură demnă de distribuit în mediile virtuale.

Am făcut cincizeci de poze, dintre care patruzeci și nouă mișcate și doar una bună, care nu mi-a plăcut pentru că lesa roșie a lui Dobby tăia urât cadrul. Printre cele mișcate am găsit una de care sunt mulțumit. Atât de mulțumit încât m-am forțat să scriu un text de patru sute nouăzeci și șapte de cuvinte doar ca să am un motiv pentru a încărca poza cu Dobby la mine pe site.

One thought on “Plimbându-l pe Dobby – 23 noiembrie

  1. Desi nu cred in totalitate ceea ce afirmati :”O fi pentru că de la ei am așteptări, iar de la mine, nu?”, exista o explicatie rezonabila la astfel de abordari.”The selfish gene” (Richard Dawkins)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *