Plimbându-l pe Dobby – 1 noiembrie

Ziua Morților. Morbidă sărbătoare. Denumirea succintă a zilei lasă de înțeles că cei care ar trebui să sărbătorească sunt chiar morții, nu aparținătorii lor. Sau, într-o altă lumină interpretativă, că ar trebui să le fie sărbătorită moartea, nu viața. Ceea ce e fundamental greșit. Ziua Comemorării Morților ar fi mai aproape de realitate, dar denumirea are o sonoritare butucănoasă. Astfel că: Ziua Morților.

I se mai spune și Luminație, dar numai de când a apărut filmul Poltergeist, din care oamenii au învățat că, atunci când mori, te îndrepți către lumină.

Numele nefericit nu-i singura nemulțumire pe care o nutresc față de această zi. Sunt profund mâhnit de gregarul și lipsa de originalitate a celor care aleg să-și amintească de morții lor tocmai în cimitir. De ce n-o pot face într-un bar sau cafenea? Birt, bodegă, crâșmă, ce-o fi. De ce să nu se adune cu familia și prietenii și să-i cinstească pe morți în timp ce iau cina într-un restaurant vesel? Singurul lucru care s-ar schimba ar fi calitatea lumânărilor.

La moarte, aș dori să fiu incinerat și cenușa să-mi fie împrăștiată prin locurile care mi-au plăcut cel mai mult când trăiam. Baruri, librării, săli de cinema, teatre, restaurante fast-food, vârfuri de munte, plaje exotice, nu contează. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ca ceilalți, așa că de ce să fiu îngropat pe veci – vorba vine, gropile se concesionează pe câte douăzeci de ani – la un loc cu toată lumea?

Conform aplicației de pe telefon, un singur grad Celsius rătăcea pe străzi astă seară, în jurul orei opt, când l-am scos pe Dobby. L-am ghidat precipitat în jurul blocului, să-și marcheze locurile preferate și să le declare ale lui, cel puțin până când o altă potaie cu un simț exacerbat al proprietății apăsându-l pe vezică va avea drum pe acolo.

Dobby a lătrat mult azi. Nu cred că pricepe rostul roților, ceea ce-l tulbură nespus și-l determină să latre la toate formele de roți, mai puțin cele de mașini. Latră la biciclete, tricilete, skateboard-uri și cărucioare de copii.

Una din mamele pe care le-a certat astă seară părea foarte tânără. Greșit de tânără, părerea mea.

E timpul să se introducă orele de educație sexuală în școli. Deși, la cât de bine funcționează la noi sistemul educațional, mă tem că orele de educație sexuală n-ar face mare diferență în statisticile privind natalitatea la adolescente. Ar exista câțiva elevi foarte buni, olimpici care vor lua drumul străinătății cu prima ocazie și vor face carieră în diaspora, și ar exista și unii care vor scăpa de corigențe la educație sexuală doar pe bază de pile și șpăgi. Restul, majoritatea, se vor chinui cu materia stufoasă din manualul deloc interesant aprobat de minister, așa cum sunt obișnuiți, vor fi dezamăgiți de stilul de predare al unor profesori prea puțin stimulați să atingă excelența în domeniu și vor ajunge adulți care posedă doar noțiuni sexuale teoretice, fără aplicabilitate practică.

Poate că n-ar fi o idee rea nici orele de educație sexuală pentru câini. Dobby are în palmares doar jucării de pluș, deocamdată, și nu cred că e pregătit nici fizic, nici emoțional, pentru o întâlnire cu o cățea în carne și coapse. Ar trebui să am o discuție cu el.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *