Oblivion (2013) – Scientologia lui Tom Cruise n-a ajutat cu nimic acest SF

Ce vreți mai întîi? Părțile bune sau cele proaste? Așa credeam și eu, începem cu cele bune. Una dintre cele mai bune fiind regizorul Joseph Kosinski, care, încă influențat de atmosfera din Tron: Legacy, a reușit să spectacularizeze vizual ceea ce ar fi trebuit să fie o pustietate post-apocalipică fadă și gri, folosindu-se abil de mici artificii stilistice și de o coloană sonoră similară celei din filmul său anterior, deci sublimă. Din păcate, atenția acordată aparenței s-a făcut în detrimentul esenței, dar la asta ajungem noi mai încolo.

Aerul de SF clasic, vintage, minimalist prin excelență, este completat perfect de o melancolie indusă pe căile muzicii electronice, iar decorul împestrițat parcimonios cu elemente arhitecturale reminiscente ale unei magnifice civilizații de mult apuse nu face decît să augmenteze dezolarea și singurătatea pe care o resimte săracul Jack în timp ce repară dronele înarmate care extermină ultimele facțiuni rebele ale invadatorilor extratereștri. Ba mai trist, războiul cîștigat împotriva alienilor e tocmai cel care-i alungă pe alte planete, aceasta fiind complet compromisă de efectul bombelor nucleare. Cel puțin așa dă de înțeles trailerul și prima parte din film, surprizele apar mai încolo, deși multe din ele pot fi bănuite de pe la început.

Sărăcia peisagistică, marcată pe alocuri cu elemente reprezentative ale imperiului american decăzut (părți din statuia libertății, empire state building-ul îngropat în mare măsură, monumentul lui Washington), este unul din punctele forte ale filmului, chiar dacă poziționarea lor, dacă e s-o gîndim logic, e prea puțin plauzibilă. De exemplu: cutremurele și dezastrele naturale au nivelat complet capitala americii transformînd-o într-o pajiște întinsă, însă monumentul acela nenorocit a rămas erect (ușor spre stînga, as usual) și aproape imperturbat. Asta-i ca și cum un uragan ți-ar distruge întreaga casă mutând-o la 2 județe distanță, dar ți-ar lăsa intactă vaza cu flori din sufragerie. Dar am înțeles că este un fel de convenție și o accept și oricum nu-s atît de deranjat de ea, mai ales că scena cu libelula lui metalică făcînd slalom printr-un canion de zgîrie-nori a fost simpatică foc. La fel și poza asta cu cascada, improbabilă prin excelență, dar îmbucurătoare optic.

Altă parte bună a fost lentoarea relativă cu care s-au desfășurat evenimentele, ceea ce mi-a adus puțin aminte de sf-urile mai vechi, care se concentrau pe idei și nu pe efecte speciale și explozii (Soylent green is people!). Însă acest preludiu prelungit, oricît de plăcut ar fi fost el, a fost prăpădit de un final exagerat de fericit. Pesemne, americanii nu dorm bine dacă le dai un final incert, ușor cerebral prin prisma interpretărilor multiple pe care le poate comporta finalul, așa că producătorii au optat pentru o mediocritate pe gustul maselor. Potențialul la care s-a făcut aluzie în prima parte e nefructificat, preferîndu-se soluționări telenovelistice făcute dacă nu din topor, măcar dintr-un laser mai slăbuț.

Și cu asta am ajuns la părțile mai puțin bune. Nu vreau să zic multe de Tom Cruise, a fost decent, dar parcă prea joacă același rol în toate filmele lui recente. Ăsta cel puțin, a fost un fel de Misiune Imposibilă SF în care un Jack Reacher salvează de unul singur nu doar un soldat amărît, ci întreaga planetă. Jur că băiatul acesta vrea să fie următorul Chuck Norris. Plus că ideea filmului nu-i pe atît de originală pe cît mi-a fost dat să cred – e un fel de Matrix combinat cu elemente din Ziua Independeței și mai ales Moon, ceea ce n-a fost cool, n-a fost cool deloc, mai ales în combinație cu acel previzbil reconfortant care bîntuie mai toate mainstream-urile cinematice.

Iar triunghiul amoros care se iscă (ușor artificial) pe parcurs are exact atîta senzualitate cât are Isoscel din filmele cu liceenii. Și nici nu-i exploatat la potențialului lui maxim. Și nici sîni n-am văzut, chiar dacă roșcata aia drăguță înoată goală într-o superbă piscină.

N-a fost rău per ansamblu, dar cu 10-15 minute tăiate din el (mai ales din final) ar fi fost fantastic. La fel ca și Source Code dacă i-ai fi tăiat ultimele 10 minute, zic eu.

Spoiler: Partea care mi-a curbat cel mai mult entuziasmul, un entuziasm clădit frumos prin suspans bine dozat și muzică bună și o poveste credibilă, a fost partea finală în care am văzut că tetraedrul acela fu*ut nu-i decît bastardul făcut de ochiul lui Sauron cu AllSpark-ul din Transformers (sau tessaractul din Avengers), autoconștient și atotputernic și malefic fără cauză și mai ales prost. Adică a simțit că lui Jack i-a crescut pulsul, dar n-a văzut că omul din bagaj nu avea semnalmentele unei rusoaice sexi? Hai să fim serioși. Chiar n-a bănuit nimic? Nu ajungi să fii un distrugător de lumi fiind așa ușor păcălit de alde Tom fucking Cruise. Scientologia mamii lui, că nimic nu l-a învățat!
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.