O interpretare metafizică a senzației de deja-vu

Se întîmpla uneori ca vechiul aparat de fotografiat să dea rateuri. Rotița de plastic care rula filmul se învîrtea în gol, zimții ei nereușind să agațe marginea găurită a peliculei, astfel că toate instantaneele erau suprapuse într-o singură imagine: un dreptunghi negru și lucios. Timpul avea răbdare pe atunci (sau mai degrabă noi aveam răbdare cu el) și nu era ceva neobișnuit să aștepți mai multe luni pînă cînd puteai să vezi cum ți-au ieșit pozele. Erau poze făcute în vacanță, de sărbători, la ocazii speciale sau doar aiurea, spontaneități capturate într-o zi în care ai ieșit afară cu aparatul pentru că ninsese extrem de mult și zăpada acoperea copacii ca o spumă rece. Dacă ieșeau bine, era grozav; dacă nu, nașpa, n-aveai ce să faci decît să te resemnezi. 

Retrospectiva clipelor imortalizate de aparat era cu atît mai savuroasă cu cît era mai întîrziată, călătoria spre trecut căpătînd mai multe arome nostalgice cu cît se scursese mai mult timp de la momentul în care s-a stat pentru poză, pentru că atunci se stătea la poze, nu îți permiteai să risipești pozițiile aiurea; ar fi ieșit mișcate și era păcat. Acelea erau momentele în care, inevitabil, cineva pomenea de “păsărică”. Acum, în plină eră a digitalului și a reluărilor instante, s-a pierdut acel fior anticipativ al developării unui film. Nu mai ai senzație că fotografia e o loterie la care poți să și pierzi.

Multe din acele poze erau încadrate greșit, pentru că doar profesioniștii dobîndiseră exercițiul compoziției; unele erau parțial acoperite de degete imense, roz și difuze, ce te făceau să le regreți potențialul; altele erau distorsionate de lumini bizare, extralumești, de contrejour-uri neașteptate sau de umbrele aruncate neglijent de bliț. Era considerat un succes dacă trei sferturi dintre cadre prindeau tiparul și, apoi, albumul. În mod similar, era o mică tragedie să descoperi că imaginile cu puii de husky siberian pe care le-ai făcut la munte s-au așternut una peste cealaltă, sînt irecuperabile și indescifrabile, și că toate amintirile care ți-au rămas din acea zi superbă vor fi încredințate exclusiv fragilității memoriei umane.

Erau cinci pui de husky și toți aveau nume care începeau cu litera A. Era toamnă, cred. Dar mai cred că și dacă aș fi avut acum acele poze, m-aș fi uitat foarte rar la ele.

Filmul s-a întors de la developat cu 35 de poziții goale și una mai întunecată decît miezul celei mai întunecate nopți. Dreptughiul acela singuratic și smolit era ca o metaforă a simultaneității timpului. Admițînd că trecerea timpului e iluzorie, și că toate evenimentele din toate timpurile se petrec concomitent, reprezentarea grafică a acestui model ar fi, în viziunea mea, un aparat de fotografiat cosmic care imprimă un infinit de imagini pe un film pe care toate pozițiile se suprapun, grație unei rotițe care se rotește în gol.

Se poate întîmpla ca prin această suprapunere nesfîrșită de cadre să scape o fantă de lumină, care să-ți dezvăluie o imagine din viitor. Aceste imagini, reîmprospătate în clipa experimentării lor, îți dau acea senzație stranie de deja-vu. Unii le imprimă însemnătăți profunde, alții le ignoră ca pe niște simpatice coincidențe, deși ele nu sînt nimic altceva decît amintiri din viitor. Nu neapărat un viitor inevitabil, ci un viitor probabil, din a cărui infinitate de eventualități tu ai zărit una singură.

Acesta e interpretarea mea, una exagerat de poetică. De fapt, explicația deja-vu-ului e mult mai simplă. Existența umană e un fractal, e o încrengătură repetitivă de rutine, o înșiruire de întîmplări și trăiri previzibile. Misteriosul deja-vu nu este nimic altceva decît confirmarea unei așteptări, e o proiecție a viitorului în care prezentul se instalează comod, ca într-un făgaș. Observînd traiectoria pe care pornește o minge, o poți lovi chiar și cu ochii închiși. Exact așa, creierul poate ghici finalitatea unei situații în care s-a mai aflat de nenumărate ori. Deja-vu-ul e o suprapunere a realității peste ipoteticul proiectat de subconștient – o imagine de două ori mai intensă decît toate celelalte. Tocmai de aceea iese atît de mult în evidență.

Universul nu încearcă să îți trimită mesaje subliminale via deja-vu, dornic să îți comunice faptul că ești pe drumul cel bun. Universul are planuri mai mărețe, n-are timp să te dădăcească pe tine. Universum non capit muscas, vorba astrofizicianului latin. Sentimentul de deja-vu e doar încă un fel prin care creierul care te păcălește, așa că n-ar trebui să fie o revelație divină sau o spaimă puternică. E doar o poză care iese exact așa cum se aștepta subconștientul tău, care vede poze pe care conștientul tău încă nici nu le-a făcut.

poza e de aici
—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *